Am părăsit „axa istorică” a Parisului de îndată ce am pășit afară din Palatul Luvru și m-am îndreptat de-a lungul Senei către bine-cunoscutul Pont Neuf, care leagă cele două maluri ale acestui fluviu, dar care deopotrivă îți permite să ajungi pe renumita Insulă a Cetății, în franceză: „Île de la Cité”. Acest loc găzduiește mai multe obiective turistice obligatorii când vizitezi Parisul și anume: catedrala Notre Dame, Palatul de Justiție și închisoarea de tristă amintire unde a fost întemnițată Maria Antoaneta înainte de a fi executată într-un mod barbar de revoluționarii acelei epoci. 

Insula Cetății alături de insula Saint-Louis sunt singurele „bucăți de pământ” constituite natural în mijlocul Senei ca urmare a depunerii numeroaselor aluviuni purtate de apele învolburate ale fluviului. Acest fapt sporește atractivitatea locului parcă anume pus în mijlocul Parisului cu scopul de a evoca într-un spațiu relativ îngust diversitatea de timpuri și epoci care și-au pus amprenta de neșters într-o simbioză deopotrivă stranie și contradictorie. În acest sens, relicve din perioade succesive ale istoriei se întrețes într-o structură unică fascinantă, având impresia că distingi pe rând siluetele galilor din tribul Parisii luptând cu trupele lui Iulius Cezar, pentru ca ulterior să distingi umbrele regilor merovingieni confruntându-se cu vikingii invadatori alături de proiecțiile sumbre ale asediilor, nu puține la număr, suferite de această renumită cetate a Franței. 

De fapt, poziționarea centrală a Insulei Cetății în inima Parisului a condus la definirea kilometrului „zero” chiar în piața ce se întinde la apus de catedrala Notre Dame, de aici calculându-se toate distanțele din interiorul orașului. Și chiar aceasta este senzația pe care o ai când parcurgi la pas străzile de pe mica insulă separată fizic, dar nu și funcțional, de restul metropolei. Este ca și cum te-ai afla în centrul unui imens carusel ce se desfășoară pe o întindere mărginită doar de orizont. Sau ca și cum ai atinge un loc cu o gravitație maximă, în jurul căruia se mișcă tot ce este în jur. De aceea, impresiile culese de pe această insulă completează armonios tot ceea ce am putut admira pe întinsa axă istorică a Parisului ce începe de la Arcul de Triumf și se termină la Palatul Luvru. 

Această insulă cu aspect de corabie plasată în mijlocul apelor îți oferă o senzație de protecție față de malurile foarte apropiate ale Senei, un fel de loc de refugiu, care a inspirat scrierea romanului „Cocoșatul de la Notre Dame” de Victor Hugo. Trăirea pe care o ai când pășești în interiorul ei este similară intrării pe un teritoriu ce nu mai aparține omului, ci doar lui Dumnezeu, aflat sub protecția cerului în fața năvalei apelor și a pământului. De-o parte și de alta se află mulțimile nenumărate ale urbei, dar pe această insulă regulile se schimbă brusc oferind senzația de eliberare și ocrotire providențială. 

La extremitatea de apus a „corabiei” se află Palatul de Justiție, construit în timpul „împăratului” Napoleon al III-lea, obturând frumoasa Capelă a lui Ludovic al IX-lea. Într-un efort de schimbare a identității Parisului, manie împărtășită de toți dictatorii din toate timpurile, Napoleon al III-lea a dorit să își impună prezența sa de mare judecător cu un palat aflat nu departe de Palatul Tuileries, unde își avea vremelnica sa reședință ca împărat autoproclamat al francezilor. 

Chiar „lipită” de Palatul de Justiție se află și acea închisoare faimoasă din descrierile evenimentelor Revoluției, unde și-au petrecut ultimele momente ale vieții mulți nobili uciși în numele „poporului” de tribunale încropite la repezeală de persoane zeloase pentru noua orânduire. Atât Palatul de Justiție, cât și această închisoare, se pot vizita la anumite ore și în anumite zile de cei interesați. În ce mă privește, am căutat să evit o asemenea „plăcere”, spiritul regalist din timpul vizitării Palatului Luvru determinându-mă să detest pe moment o astfel de „distracție”. 

Însă către extremitatea de răsărit a „corabiei” se află renumita catedrală 

Notre Dame, care conferă un sens unic și o strălucire cu totul deosebită Insulei Cetății. Aspectul arhitecturii acestei construcții oferă perspectiva punții de comandă a unei nave cu două turnuri gemene ce se înalță elegant și demn pe frontispiciu într-un stil gotic francez, având o vechime de aproape opt sute de ani, ultimul retuș al primei etape de ridicare a edificiului fiind făcut în jurul anului 1240. Prin urmare, nu poți vorbi despre Insula Cetății fără a face referință la această catedrală care încorporează o atât de îndelungată istorie. 

În momentul în care am stat în fața catedralei Notre Dame am simțit cum întregul înțeles al locului capătă un sens cu totul nou, diferit de cel pe care-l percepusem de-a lungul malurilor Senei. Mi-am dat seama că privind din mijlocul pieței, întreaga perspectivă a Parisului devenea armonioasă, fiind centrată pe 

Insula de la care s-a dezvoltat întreaga urbe de-a lungul multor veacuri de existență. Oferind o simetrie în raport cu „axa” naturală a cursului Senei, Insula Cetății realizează o translatare a orizontului istoric către o perioadă mult mai veche și deopotrivă către primordialitatea așezărilor umane care s-au întemeiat sau au dispărut în acest spațiu geografic unic. 

Dacă „axa istorică” a Parisului conturează grandoarea regalității și ulterior a imperiului ajuns la apogeu, axa naturală a Senei, față de care este aliniată Insula Cetății, conferă sentimentul permanenței și veșniciei formelor de relief peste care s-a suprapus zbuciumul comunității umane, mereu tulburată de imperfecțiuni și prefaceri continue. Mai mult chiar, am avut percepția timpului absolut, care nu cunoaște schimbare, iar alegerea acestui loc pentru înălțarea unui templu spre gloria Creatorului universului mi s-a părut a fi o foarte bună alegere. 

Intrând în interiorul catedralei, sentimentul de sacru m-a străbătut ca un fior lăuntric în timp ce pășeam cu sfială de-a lungul coridoarelor de acces și al spațiilor special delimitate pentru circulația vizitatorilor. Știam despre faptul că o altă biserică fusese clădită în acel loc înainte ca Notre Dame să prindă chip, dar gândul m-a purtat și către vechile altare romane sau celtice de pe Insula Cetății, care au precedat creștinarea francilor sub regii merovingieni. Există puține astfel de locuri în care religiile să se suprapună armonios peste veacuri cu temple succesive comemorând o aceeași idee de divinitate ce transcende spațiul și timpul. Din acest punct de vedere, amplasarea catedralei Notre Dame corespunde noțiunii de loc sacru, conferit de aspectul geografic al așezării respective, putând spune că astfel am avut ocazia de a mă afla în chiar inima spirituală a Parisului. 

Atmosfera interioară, marcată de un amestec interesant de lumină și întuneric, avea un aspect fascinant și terifiant, deopotrivă, așa cum paradisul și infernul se proiectau prin vitralii imense încastrate în ferestre ogivale sau rotunde. Iar coloanele înalte, ce susțineau acoperișul clădirii, induceau senzația de sublim pentru toți vizitatorii ce se încolonau disciplinat și tăcut pe măsură ce treceau prin dreptul diferitelor compartimente ale clădirii. Din acest punct de vedere, pot spune că în nicio altă biserică nu am avut un sentiment de o evlavie așa de profundă ca în această catedrală în care rafinamentul și stilul se îmbinau armonios. 

Fără să vreau, gândul m-a purtat în perioada revoluției din 1790, când acest așezământ a fost desacralizat sălbatic de gloatele barbare ale Parisului și când așa-zisul „cult al rațiunii” a fost instaurat, catedrala devenind un templu al ateismului declarat. Cât de trist trebuie să fi fost în acele clipe, când reprezentările creștine au fost distruse cu un elan plin de cruzime. Nu întâmplător, în catedrala Notre-Dame s-a desfășurat cea mai mare ceremonie de instaurare a acestei mișcări întunecate, care a proclamat zeificarea acelei „rațiuni” nimicitoare de credință. 

Acest sentiment l-am trăit intens și dureros de-a lungul perioadei tulburi a comunismului, când propaganda ateistă a căutat să distrugă credința în Dumnezeu, iar bisericile și casele de rugăciune au fost distruse cu un elan proletar. Ceea ce s-a întâmplat la Notre Dame avea să se repete ulterior în Rusia, China și Europa răsăriteană ca un scenariu trist, desprins din întunericul iraționalității oarbe. Nu întâmplător, am avut convingerea că dacă gloatele Parisului ar fi avut simțul rațiunii, atunci istoria ar fi fost cu totul alta, fiindcă indiferent cât de mult s-a greșit prin religie, nimic nu justifică desființarea credinței în Dumnezeu. 

La Tuileries ateismul agresiv a detronat pe rege, dar la Notre Dame acest curent tenebros s-a încumetat să-l detroneze pe Dumnezeu într-o sfidare plină de semeție, care a devenit laitmotivul revoluțiilor din secolelor următoare. „Axa istorică” a fost alterată de oameni rău intenționați, iar „axa naturală” a fost deviată de la cursul ei firesc, oamenii uitând de Creatorul lor. De fapt, la Notre Dame nu a fost o reacție doar împotriva catolicismului, ci o contestare a Marelui Creator, indiferent de religie. Aici a fost locul unui sacrilegiu care a cutremurat din punct de vedere spiritual toate veacurile, iar ecourile sale nu se vor stinge vreodată. 

M-am retras din catedrala Notre Dame, dar nu înainte de a admira ultimele raze ale soarelui din acea zi de primăvară revărsându-se asupra celor care ieșeau din clădire, oferind imaginea veșniciei Celui pe care oamenii L-au batjocorit și L-au nesocotit în atât de numeroase ocazii de-a lungul istoriei. M-am îndepărtat la suficientă distanță pentru a admira încă o dată silueta elegantă a catedralei și pentru a-mi lua rămas bun de la kilometrul „zero” al Parisului. La Luvru am fost impresionat de măreția regalității și de bogățiile nenumărate acumulate în spațiile sale generoase, însă la Notre Dame am avut descoperirea gloriei lui Dumnezeu, a unei dimensiuni spirituale mai prețioase decât orice alt lucru din această lume. 

Distrugerea regalității a fost un act lipsit de rațiune, însă încercarea de nimicire a credinței a demonstrat pe deplin caracterul întunecat și răzvrătit al unei mișcări pretins „iluminate”, care de fapt nu a condus decât la haos. Istoria are multe momente de descătușare a tendințelor negative din natura umană, dar așa cum apele Senei trec învolburate mai departe, și astfel de evenimente ajung în cele din urmă un trecut, de care tot mai puțini își mai pot aduce aminte. De aceea, am lăsat și eu ca aceste impresii să-și urmeze cursul, pe măsură ce asfințitul și răcoarea serii mă grăbeau către stația de metrou cea mai apropiată. Oricum, eram fericit fiindcă descoperisem axa spirituală a Parisului, acea identitate lăuntrică transcendentă peste spații și veacuri din chiar inima Franței, ascunsă trecătorului grăbit și ferită de privirile indiscrete ale celor ce sunt doar curioși, dar care nu pot ajunge niciodată la profunzimea căutătorului de comori ce au o valoare veșnică.