De curând am avut ocazia să călătoresc în Croația și să vizitez orașul Split. Impresiile trăite cu această ocazie au fost dintre cele mai variate, lucru datorat și faptului că era pentru prima oară când urma să ajung în Croația, despre care doar citisem din cărți și de pe Internet. În primul rând, și acesta este un element comic al povestirii, dacă dorești să ajungi „pe calea aerului” din București în Croația, vei constata că nu există niciun fel de zbor direct până în Zagreb, capitala acestei țări relativ vecine. Rutele de zbor sunt dintre cele mai variate cu escale în „unghi ascuțit” la Budapesta, Viena sau Munchen, sau în zig-zag prin Torino sau alte „hub-uri” mai vestice. Cu alte cuvinte, deși țara este apropiată, companiile cu care vei zbura vor fi obligatoriu din străinătate. Zborul meu era programat prin Viena și prin urmare mă așteptam la un total de trei ore de călătorit prin „văzduh”. 

Prin urmare, am plecat la drum într-o dimineață frumoasă de iunie ajungând la aeroportul internațional Otopeni cu două ore înainte de decolarea avionului. Toate bune și frumoase până când m-am uitat la tabela cu plecări, unde spre marea mea mirare am recunoscut nesuferita etichetă de „zbor anulat” în dreptul cursei de Viena pentru care venisem. Atunci simțul meu interior a intrat în acțiune prevestindu-mi o evoluție nu tocmai plăcută a călătoriei. 

La drept vorbind, prefer să se anuleze un zbor, decât să am parte de un incident neplăcut pe durata călătoriei. Dar pe de altă parte, orice anulare de genul acesta generează o perturbație în lanț, fiindcă toți pasagerii respectivei curse trebuie să fie realocați la alte zboruri, fără să se fi făcut o rezervare prealabilă. Mai precis, ajungi în situația nedorită a cumpărării biletului de călătorie din „gară”, cu puțin timp înainte de plecarea trenului. Însă cum la avion nu există locuri în picioare, concluzia este simplă: riști să rămâi pe aeroport pe o durată nedefinită. 

Am căutat ghișeul companiei Austrian Airlines, însă nu a trebuit să întreb prea mult, fiindcă o coadă imensă, pe mai multe rânduri mi-a confirmat temerile. Amestecați, îngrijorați și grăbiți se buluceau „grămadă” câteva zeci, pentru început, dar sute ulterior, de călători frustrați și nemulțumiți de situația creată. Din discuțiile purtate mi-am dat seama că eram un caz fericit, mulți dintre aceștia călătorind pe rute „exotice” în genul China, Rusia sau Uzbekistan. Însă acest lucru nu mă consola cu nimic. Retrăiam impresiile îmbulzelii la coada de bilete în Gara de Nord în vremurile apuse ale comunismului „victorios”. La drept vorbind, cred că într-un fel sau altul orice gen de criză este similară indiferent de epocă. Penuria de resurse, adică lipsa, te îndeamnă să adopți comportamentul omului primitiv, ce se înghiontește la ușa peșterii pentru a dobândi dreptul la hrană sau la ceva similar. În situații ce ies din cadrul normalității, omul de peșteră își „ițește” fruntea aspră, își ridică vocea și își agită măciuca amenințător. Acum supărarea s-a revărsat cu toată forța asupra angajatelor de la casa de bilete a companiei, însă calmul lor „nemțesc” și eficiența cu care au lucrat a readus totul la starea de normalitate. Nota bene pentru austrieci în alegerea personalului companiei! 

În mai puțin de o oră eram deja „rutat” prin Munchen cu un zbor Lufthansa, iar drept consolare am primit un bon de 30 de lei noi la restaurantul aeroportului. M-am bucurat imediat, fiindcă plecând devreme de acasă eram flămând cu totul, iar pe avion urma să am doar gustări „carnivore”, pe care eu, ovo-lacto-vegetarian convins, nu puteam să le consum decât cu prețul inacceptabil al indigestiei în zbor, experiență pe care nu o doresc nici măcar dușmanilor. 

Impresia mesei de la restaurantul aeroportului Otopeni a fost dintre cele mai bune. Practic, în cifra enunțată m-am încadrat foarte bine alegând un meniu complet de prânz, apreciind deopotrivă calitatea mâncării, amabilitatea personalului angajat și curățenia la nivel occidental. Cred că voi mai reveni doar pentru acest lucru și sper să nu fie doar o minune „mioritică”, ce dispare în trei zile. 

Zborul cu Lufthansa a fost precis și ordonat. Aproape că nu îmi mai amintesc decât că m-am urcat și am coborât din avion. Sau poate nici măcar atât. De regulă, țin minte anumite detalii din timpul zborului în genul feței vreunei stewardese zâmbitoare, culoarea tapițeriei scaunelor sau mirosul odorizantelor de cabină ce se amestecă amuzant cu izul înțepător și ușor dulceag al papornițelor autohtone. Nici pomeneală de așa ceva la Lufthansa, totul fiind pus sub zodia normalului și firescului în toate amănuntele. Poate totuși a fost o excepție, dar involuntară, prin sandvișul generos ca aspect, dar descurajant pentru mine din cauza conținutului excesiv de carne. Însă nu era vina lor, așa că nu le port pică în vreun fel. 

Aeroportul din Munchen este curat, ordonat, îngrijit și cu nesfârșite spații comerciale. Spre deosebire de alte aeroporturi, aici la terminalele de plecări sau veniri se ajunge foarte ușor. Pentru mine a fost suficient să merg la poarta alăturată, dar cu siguranță că a fost o excepție. Prețurile mi s-au părut însă destul de piperate, mulțumindu-mă cu o sticlă de apă minerală la vreo 4 euro. Cam scump, dar nu aveam ce face. Iar toaletele erau dispuse la distanțe destul de mari, solicitându-mi la maximum agilitatea și simțul de orientare. Nu am ratat ocazia de a cumpăra „lingurița cu stema orașului” la preț de ofertă, adică vreo 5 euro, dar cum nu știi când mai revii prin anumite locuri, renunți până la urmă la un sandviș pentru a avea o parte de o amintire. 

Zborul spre Split a fost realizat de o companie regională, ceva în genul Augsburg Airlines. Același pachet de gustare, mai redus ca dimensiuni, cu conținut carnivor a trebuit să îl evit. Preț de oră și jumătate am regretat trecerea în regnul erbivorelor, dar gândul unei mese copioase în Split m-a liniștit imediat. Pe scaunul alăturat a stat o tânără adolescentă, încântătoare aș putea spune, iar preț de o oră am purtat o conversație plăcută, ce m-a făcut să mă simt din nou la vârsta de 17 ani. La drept vorbind, chiar așa mă și simt interior, exteriorul însă nefiind în stare să mai redea acest lucru cu acuratețe. 

Am apreciat la această tânără fără nume calitatea limbii engleze vorbite, cunoștințele de franceză și lipsa oricărei forme de naționalism sau șovinism, cum uneori mai credem că sunt nemții. Nu doresc să generalizez, dar impresia mea a fost că generațiile ce se ridică în Germania sunt tot mai deschise și mai capabile să se sincronizeze creativ cu marile tendințe ale momentului, fără a mai fi în vreun fel tributare trecutului. Mai precis, convingerea mea este că națiunea germană are în prezent o puternică deschidere către viitor. Dar nu vreau să greșesc, fapt pentru care mă opresc aici cu aceste gânduri. Totuși, nu pot să nu remarc faptul că la nemți este normal ca lucrurile să meargă bine, evenimentul fiind când se întâmplă contrar, pe când la noi este un eveniment când ceva merge bine, iar a nu merge este normal. Soartă? Destin? Nu aș putea spune, dar cred că adevăratul răspuns ține de educația unei națiuni, de capacitatea ei de a învăța, a se adapta și a se deschide mereu către viitor, așa cum florile își etalează petalele mereu către soare. În ce privește imaginea Croației din avion, ea se concretizează într-o mulțime haotică, dar plăcută la privit, de petece de vegetație având o tentă de un verde pal pe un fundal de stâncă uneori cenușie, alteori albă sidefiu. Marea este de un de un albastru mai deschis decât la noi, iar puzderia de insule cu aspect de amibe sau de pete gălbui aruncate pe întinderea apei, îți creează impresia unui tablou tridimensional desenat pe o suprafață de sute de kilometri pătrați. Cu adevărat, coasta dalmată, fiindcă în vechea provincie Dalmația se află orașul Split, te impresionează și se impune înaintea ta prin eleganța formelor și armonia culorilor. 

După manevrele stânga - dreapta ale avionului, care întotdeauna mi-au produs un fel de greață în stomac, am reușit să disting din zbor silueta cenușie a aeroportului ce deservea orașul Split. La puțin timp după aterizare, am coborât cu fața senină, dar ușor obosită, pe teritoriul croat. „Dobroe deni”, îmi venea să spun într-o rusă aproximativă, dar în puțină vreme aveam să fiu întâmpinat cu un „Vholah”, adică „Bună”, spus direct și la obiect. 

Construcția aeroportului, ca de altfel întreaga infrastructură urbană, a orașului Split mărturisește din plin despre perioada înfloritoare a fostei Iugoslavii, având un aspect de anii '70 - '80 cu mici îmbunătățiri. Uneori ai impresia că se produce o falie temporală, iar perioada de după 1989 dispare cu totul, așteptându-te să întâlnești oameni din acea vreme apusă. Însă totul este încremenit, la fel ca marile instalații portuare, acele macarale gigant ce stau nemișcate în bătaia vântului sub soarele torid al Adriaticii. 

După aceea, am stat la o coadă lungă - lungă până când am ajuns după o jumătate de oră să-mi prezint cartea de identitate. Abia după finalizarea acestui ritual am ajuns să pășesc oficial pe teritoriul croat. În coada imensă de care am reușit să scap nu am auzit decât cuvinte în limba germană, însă la ieșirea din micul terminal de aeroport am văzut tronând maiestuos ghișeul „secerii și ciocanului în zbor” al Aeroflotului, fapt ce m-a determinat să concluzionez că alături de nemți, sunt suficient de numeroși turiștii ruși. Interesantă combinație! 

Însă sentimentul meu de singur valah între slavi și germanici a fost repede depășit în momentul în care am constatat un amănunt interesant, dar important pentru mine. Mai precis, constituția mea de 66 kg / 180 cm corespundea unei bune părți din populația croată, fapt pentru care mai peste tot mi s-au adresat direct cuvinte în limba croată din partea băștinașilor, iar străinii îmi cereau mereu tot felul de indicații lămuritoare. Din acel moment m-am simțit ca acasă. La acest amănunt am mai adăugat și o regulă de la care nu am constatat vreo excepție, ce s-a concretizat prin manifestarea unei atitudini de căldură, bunăvoință și simpatie față de mine, lucru ce în mod surprinzător creștea când spuneam că sunt din România. 

În taxiul în care m-am urcat am avut impresia că am mers cu un fel de Logan îmbunătățit, iar șoferul îmi aducea aminte din nou, după modul în care era îmbrăcat și stilul în care conducea, de filmele „made in Yugo” pe care ocazional le vizionam în anii '80. Am avut senzația unei întoarceri în trecut, dar nu în „Epoca de aur”, ci în perioada prosperă a mareșalului Tito, care a demonstrat că socialismul poate fi diferit de varianta bolșevică de la Moscova. Pentru o clipă mi s-a părut că retrăiesc, privind la drumuri, case și forme de relief, un trecut pe care de fapt nu l-am trăit niciodată. Însă cel mai pregnant mi s-a amplificat simțul că undeva, nu pot preciza cum, există o legătură profundă, ce nu a fost explorată pe deplin dintre români și popoarele fostei Iugoslavii. 

Pe drum am vorbit puțin pe telefonul celular în țară, pentru a-mi informa familia că am ajuns cu bine. Nu după multă vreme, șoferul m-a întrebat curios dacă nu cumva am vorbit în limba română. Surprins, i-am răspuns că sunt român, iar imediat chipul său s-a luminat, el devenind foarte volubil într-o engleză aproximativă. Dacă ar fi să redau în câteva cuvinte ceea ce am constatat ca elemente caracteristice ale națiunii croate, atunci aș putea rezuma prin: amabilitate, voioșie, deschidere, curățenie, hărnicie, ordine și foarte multă simpatie. Toate persoanele cu care am avut de-a face, în magazine, la hotel sau pe stradă, nu știau cum să-mi explice mai bine și să mă ajute ori de câte ori le solicitam o informație utilă. Să nu se creadă că sunt un popor bogat. 

Uneori lipsa și sărăcia se ghicesc cu ușurință privind la ferestrele fără balcoane la care sunt atașate sfori cu scripete de care se atârnă haine într-o manieră sud-italiană. Sau alteori poți observa străzile „plombate” cu material de umplutură, cam ca la noi, diferența constând în „retușul” funcțional și durabil, ceea ce la noi nu este cazul, traficul și ploaia necesitând nesfârșite reparații în stil balcanic-românesc. Există un fel de ordine nemțească în Croația, poate și din cauză că acolo au stăpânit pentru mult timp austriecii. Și încă un amănunt: nu există cerșetori, deși uneori lipsa este evidentă. Nu am găsit altă explicație decât în faptul că pur și simplu așa sunt croații. Prin urmare, în săptămâna mea de ședere am ajuns să îi respect, să îi prețuiesc și poate chiar să îi iubesc pentru acele trăsături pe care le-aș dori să ajungă să le aibă și nația română. 

Nu vreau să fiu greșit înțeles, dar cred că dacă am învăța din experiența pozitivă și valoroasă a altor națiuni, dacă am deveni deschiși către viitor și dacă ne-am adapta creativ la tendințele momentului, atunci chipul României ar ajunge cu totul altul, iar obstacolele ar deveni oportunități binevenite. Cred, și îmi place să afirm mereu acest lucru, că dacă am renunța la suficiența de sine a ignorantului care știe totul, ar exista o șansă reală pentru renașterea țării noastre și reintrării în rândul națiunilor civilizate ale Europei și ale omenirii. Cred în destinul final al României, iar despre impresiile trăite în Croația voi continua cu următoarea ocazie.