Simbolul cel mai reușit al arhitecturii moderne a Parisului rămâne în continuare Turnul Eiffel, o sinteză strălucită a conceptelor de urbanism elegant al acestei mari metropole. Dispus la capătul de nord-vest al Câmpului lui Marte (Champs de Mars), acest Turn continuă să impresioneze prin silueta sa impunătoare pe toți turiștii care se înghesuie pe terasele ingenios proiectate ale esplanadei Trocadero, care mereu oferă o experiență unică și de neuitat diferitelor generații care au avut ocazia să o viziteze. Echipat cu cele mai performante „accesorii” tehnologice, Turnul Eiffel strălucește în noapte asemenea unui far în mijlocul cerului, prin sute de becuri de mare putere luminând nopțile unui oraș fascinant și mereu seducător. 

În momentul când am ieșit din stația de metrou Trocadero într-o seară de aprilie, am fost convins că voi avea parte de o experiență cu totul deosebită. Nu era vorba doar de un presentiment născut din sonoritatea acestui nume spaniol utilizat pentru un punct de referință din Paris, cât mai degrabă de aspectul cu totul aparte al acestui loc fermecător, din care poți ajunge imediat pe esplanada cu același nume, de unde poți admira în toată splendoarea ei frumusețea aparte a unuia dintre cele mai cunoscute monumente de artă urbană din lume: Turnul 

Eiffel. 

Deși ploua destul de puternic, esplanada era plină de turiști dornici să admire iluminarea cu totul specială a turnului, care grație sutelor de becuri montante la toate nivelele oferea o priveliște de neuitat. M-am uitat în jurul meu și am putut distinge persoane din toate colțurile lumii așteptând evenimentul special al orei fixe, când dintr-odată întregul turn își schimba brusc aspectul datorită trecerii pentru mai multe minute la o iluminare intermitentă, becurile stingându-se și aprinzându-se rapid într-o feerie asemănătoare sărbătorilor de sfârșit de an. Surpriza era la fel de mare, deși te așteptai că se va produce, fiindcă de fiecare dată silueta arcuită a turnului părea să explodeze într-o jerbă de lumini ce se proiectau mirific pe cerul de deasupra Parisului. 

Astfel, preț de mai multe clipe am avut impresia că mă aflam într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului, iar sentimentul participării la un spectacol cu totul unic îl trăiau toți participanții printr-o legătură interioară ce trecea dincolo de distanțele geografice ale locurilor de origine. De aceea, vizionarea spectacolului de lumină și culoare a Turnului Eiffel de pe esplanada Trocadero reprezintă mereu o experiență profundă și tulburătoare, conferind Parisului un aspect aparte între toate capitalele lumii. 

În privința numelui „Trocadero”, el amintește despre o bătălie purtată de trupele franceze pe suprafața insulei cu același nume din sudul Spaniei în cursul anului 1823, având drept scop restaurarea autorității regelui Ferdinand al VII-lea de Bourbon, contestată de o revoltă puternică îndreptată împotriva sa. Printr-o ironie a istoriei, la acea dată Franța a ajutat la menținerea regalității în Spania, după ce în urmă cu doar o decadă înainte ea căuta să impună fără succes regimul republican în întreaga peninsulă Iberică. 

Dar acest nume nu este întâmplător în peisajul cosmopolit al Parisului, fiindcă piața și esplanada Trocadero se află în prelungirea unei „axe” imaginare care începe din dreptul vastului complex de clădiri al Școlii Militare, se continuă de-a lungul unui spațiu verde amenajat ca un parc imens cunoscut sub numele de „Champs de Mars”, sau „Câmpul lui Marte”, la capătul căruia se află dispus Turnul Eiffel. Această aliniere a cel puțin trei monumente urbanistice am constatat că reprezintă o regulă în Paris, definindu-se linii de forță în peisajul original al acestei metropole încărcate de amintirea evenimentelor din istoria modernă și contemporană. 

Esplanada Trocadero se află dispusă între aripile pavilioanelor ce compun actualul Palat Chaillot, care a fost construit cu ocazia Expoziției Internaționale din anul 1937, în acest sens fiind demolat un palat mai vechi datând din anul 1878, ridicat pentru Expoziția Universală din acea perioadă. Din diferitele fotografii ale vechiului palat, am putut distinge un profil similar celui existent în ce privește dispunerea pe două aripi a structurii ansamblului, la mijloc fiind însă prevăzută o clădire impunătoare într-un stil eclectic având încorporate elemente de artă maură și bizantină. 

Actualul palat este diferit, fiind o construcție modernă cu o esplanadă care să permită admirarea Turnului Eiffel și a parcului Champs de Mars de un număr mare de vizitatori. În plus, dinspre Școala Militară aspectul palatului este aparte, permițând o neașteptată perspectivă când privești către mijlocul acestui ansamblu, unde nu se află niciun fel de clădire dominantă între cele două aripi ce flanchează esplanada, conferind senzația neașteptată a saltului către cer printr-o ingenioasă sugestie arhitectonică. 

În acest moment, nu pot să nu mă gândesc la lipsa de gust a celor care au ridicat un Palat al Parlamentului în București fără a respecta regulile de bun gust și de stil ale construirii unui astfel de edificiu, fiind cu totul inoportună supraînălțarea de structuri peste structuri într-o tendință megalomanică a „umbririi” cerului și perspectivei. În mod clar, doar culturile și civilizațiile avansate pot ridica palate care să-și merite numele, iar la Paris orice turist român va avea ocazia de a înțelege cu adevărat ce înseamnă stilul și bunul gust în aspectul urbanistic al unui oraș. 

Inițial destinat pentru a „decora” temporar Expoziția Universală din anul 1889, acest monument din oțel a fost ulterior menținut, devenind în timp unul dintre reperele unice ale Parisului. Având o înălțime de 320 de metri, silueta sa domină întreaga metropolă, fiind vizibil din multe locuri ale orașului și oferind cele mai interesante perspective. Deși ridicarea sa a fost contestată de comunitatea artiștilor din Paris, ulterior s-a dovedit că nu a fost o greșeală construirea și amplasarea sa la celălalt capăt al parcului Champs de Mars, față în față cu Școala Militară. 

De fapt, această capodoperă de artă industrială urbană te trimite imediat cu gândul la cărțile lui Jules Verne, aspectul fiind completat de jocurile de lumini dispuse în întregul turn și de „farul” puternic din vârf, care se rotește către toate direcțiile semnificând o universalitate a triumfului științei, tehnologiei și cunoașterii. Și nu întâmplător, aspectul său este destinat să ofere o perspectivă sintetică asupra acestei noi „puteri” a epocii moderne, prin sinteza unor elemente de stil arhitectonic deja prezente în peisajul parizian. 

Astfel, structura turnului are trei componente majore, fiind simetrică spre toate cele patru laturi ale sale. Pornind de la nivelul solului se pot distinge patru arcuri ogivale ușor turtite, similar arcadelor clădirilor publice medievale în genul catedralelor sau palatelor regale. Aceste linii arcuite sunt încadrate lateral de patru piloni oblici așezați pe niște blocuri înalte de beton dispuse simetric asemenea tălpilor unei imense „vietăți” tetrapodice, adică având patru picioare, oferind stabilitate mecanică și comunicând o puternică impresie de siguranță ce emană din aspectul impunător al înălțimii construcției. 

A doua componentă se continuă armonios, stilizând într-un mod interesant profilul special al Arcului de Triumf, într-o manieră inegală pe axa verticală, dar conferind o perspectivă artistică specială prin propulsarea către cer a conceptului arhitectonic al acestui monument. Iar a treia componentă este similară unui imens obelisc, ce se ridică puternic și îndrăzneț către cer, având în vârf o siluetă de minaret, asemenea unui punct de observare situat la mare înălțime sau chiar a unui far ce își proiectează lumina către toate direcțiile orizontului. 

Cu siguranță că Turnul Eiffel nu a fost rezultatul simplei proiectări mecanice a unei structuri robuste din oțel, ci deopotrivă al contribuției stilistice a unor arhitecți de renume, care au încorporat și verticalizat simboluri deja consacrate din peisajul urbanistic al Parisului, conturând triumful științei și cunoașterii în efortul perpetuu al omului de a se înălța către ceruri prin forța tehnologiei. O astfel de concepție arhitectonică era conformă cu intenția expozițiilor universale ce s-au desfășurat la Paris de-a lungul unei perioade romantice a descoperirilor și invențiilor ce au stat la baza evoluției industriale moderne. 

Istoria parcului Champs de Mars este legată de cea a Școlii Militare, care a fost construită între anii 1752 și 1760, fiind destinată instruirii cadeților ce urmau să devină ofițeri. Inițial Champs de Mars a fost conceput ca un loc de antrenament și exerciții atașat Școlii Militare, dar ulterior el a fost deschis publicului larg, în acest loc desfășurându-se de-a lungul timpului o mulțime de festivaluri, expoziții sau evenimente în aer liber. Astfel, aici s-a celebrat pentru prima dată „Căderea Bastiliei” într-o atmosferă plină de bucurie și exuberanță colectivă din neuitata zi de 14 iulie 1790. De asemenea, pavilioanele expozițiilor universale din anii 1867, 1879, 1889 și 1900 s-au înălțat de-a lungul „Câmpului lui Marte” schimbând definitiv destinația „militară” a locului. 

De fapt, cele două monumente arhitectonice plasate la capetele lui Champs de Mars sugerează o tranziție simbolică de la arta războiului la progresul științei la nivel internațional. Fiindcă nu întâmplător, Turnul Eiffel este un simbol al păcii și unității întregii umanități în numele progresului, solidarității și desprinderii de violența veacurilor trecute. Acesta a fost și traseul Parisului, care de la o cetate medievală destinată apărării în fața invadatorilor a devenit ulterior o metropolă deschisă, fără ziduri, un loc destinat artei și științei, cu greu desprinse din superstiția și ignoranța veacurilor de întuneric ale umanității. 

Într-un mod surprinzător, dar nu și întâmplător, marile axe urbanistice ale Parisului urmează „linia” conferită de curgerea Senei de la punctul ei de intrare în oraș până în dreptul Pieței Concorde, de unde își schimbă imediat cursul începând un lung șir de meandre ce se continuă aproape la nesfârșit, însă urmând o aceeași progresivă avansare către nord-vest. Similar, axa istorică a orașului preia în „punctul de tangență” din Piața Concorde linia oferită de Sena și o proiectează sintetic către Arcul de Triumf, iar ulterior către Arcul La Defense dispus la mare distanță față de acesta. 

În plus, Școala Militară, Turnul Eiffel și Palatul Chaillot sugerează o altă axă care deși nu este aliniată cu cea „istorică”, menține totuși avansarea dinspre sud-est către nord-vest a Senei, mai precis, către unirea cu marele Ocean Atlantic. Acest lucru l-am remarcat cel mai bine când am vizitat Insula Cetății, aliniată cel mai bine cu acest curs ascendent, care imprimă sensul devenirii și progresului marii „cetăți” a Parisului. Această tendință geografică naturală a fost urmată și de arhitecții aspectului modern al Parisului, conferind convergență, simetrie și armonie trasării marilor bulevarde, precum și dispunerii diferitelor monumente sau ansambluri de clădiri care compun întreaga metropolă. 

Revin la peisajul „anti-arhitectural” al Bucureștiului „revizuit” în anii comunismului, când forme artificiale de relief au fost adăugate, iar regula conformării cu tendințele naturale a fost în mod sistematic ignorată de cei care se credeau egali cu zeii, mai presus decât sărmanii muritori. De aceea, lecția de urbanism pe care ne-o oferă Parisul unește bunul gust cu decența și cu integrarea construcțiilor în cadrul liniilor naturale ale formelor de relief, ce conferă sensul primordial al oricărei așezări omenești. 

Mă opresc cu gândurile și impresiile trăite în preajma acestui monument al modernității, dar nu înainte de a evidenția axa verticală a Turnului Eiffel, care sugerează o devenire ascendentă și progresivă, un triumf al spiritului uman asupra vicisitudinilor unei realități ce se opune mereu efortului de ridicare a umanității. Din acest punct de vedere, secțiunea medievală a pregătit fundamentele dezvoltării moderne, care la rândul ei ne conduce la saltul către infinit al civilizației contemporane, care sub o formă sau alta va continua la nesfârșit. 

Mergând pe sub arcadele imense ale Turnului Eiffel, am retrăit elanul pionierilor științei și tehnologiei moderne, am simțit imensele sacrificii depuse pentru depășirea ignoranței acumulate de-a lungul mileniilor de istorie întunecată marcate de durere, disperare și neputință. Și atunci am realizat mai bine decât oricând imensul potențial al creativității umane, această forță de excepție ce poate schimba fața naturii și transforma un mediu neprielnic într-un adevărat paradis. Într-un fel sau altul, acesta cred că reprezintă sensul existenței rasei umane, iar vizitarea Parisului mi-a oferit lecții prețioase privind legătura simbiotică între om și natură, precum și unirea indisolubilă care subzistă dintre etapele trecute, prezente și viitoare din evoluția civilizației umane.