Ajuns sub soarele torid de la malul mării Adriatice, am retrăit preț de mai multe clipe atmosfera sezonului estival de la Constanța. Dar imediat am început să disting diferențele majore dintre cele două tărâmuri. Mai întâi, căldura era mult mai uscată, mai suportabilă, decât la noi, deși marea înconjura șerpuitor uscatul creând premisele pentru creșterea umidității. Chiar și în miezul zilei, când zăduful era maxim, senzația pe care o simțeai era mult diferită de ceea ce știm de pe la noi. Însă la fel de adevărat era faptul că în toată perioada șederii mele, nu am sesizat niciun fel de briză dinspre mare, așa cum eram obișnuit de pe litoralul românesc. 

Din rațiuni de economie am ales un hotel de trei stele la care să stau timp de o săptămână. Acesta era situat la propriu, dar și la figurat, dincolo de calea ferată ce deservește orașul Split. Acest „dincolo de linia de cale ferată” a desemnat dintotdeauna frontiera dintre zona rezidențială și cea industrială, iar în trecut conceptul de „dincolo de barieră” genera o delimitare în spațiu și timp dintre partea centrală și cea periferică a unui oraș. 

Chiar acum când scriu, îmi vine să zâmbesc când îmi aduc aminte de timpul în care mergeam la bunica mea din partea mamei, ea locuind „dincolo de barieră”, într-un cartier mărginaș al orașului Petroșani, rămas pentru eternitate cu numele „Colonia”, o prescurtare a denumirii „Colonia minieră a Văii Jiului” dată de austrieci primei așezări de mineri-țărani din acel bazin carbonifer. Ori de câte ori treceai de barieră într-un sens sau altul aveai impresia că treceai dintr-o lume în alta, fiind un fel de poartă între două orizonturi diferite. 

În cazul orașului Split, atmosfera era la fel de veselă și curată în ambele „lumi”, fără urmă de mahala sau ceva în genul acesta. Însă din păcate perspectiva pe care o puteai avea de la geamul camerei de hotel avea doar două opțiuni. Prima variantă consta din imaginea clară, cu detalii, a unor depozite industriale asezonată cu macarale imobile pe un fundal interesant de podiș dalmat. Cealaltă opțiune era de a privi mereu calea ferată, cu gară cu tot, în registrul superior profilându-se în chip semeț blocurile din timpul construcției socialiste. Prin urmare, nu aveai ce să vezi cine știe ce, fapt pentru care de dimineața până noaptea târziu îmi făceam „veacul” prin partea istorică a orașului, despre care voi vorbi mai târziu. De aceea, vă recomand să vă informați cât mai exact cu putință când vă alegeți un hotel și mai ales asupra micilor detalii privind localizarea acestuia sau priveliștea pe care o veți avea dacă veți fi cazați într-un anumit loc, pentru a evita surprize neplăcute. Prețul nu trebuie să fie singurul criteriu și nici construcția nouă a unui hotel. 

În ce privește prestația serviciilor hoteliere, pot spune că au fost de bună calitate, personalul fiind deosebit de amabil, engleza fiind bine cunoscută la recepția hotelului, mai puțin însă în rest. Dimineața micul dejun, sub chip de bufet suedez, nu oferea prea multe sortimente, dar specific pentru Croația rămâne calitatea deosebită a produselor lactate autohtone, care aduc în mare măsură cu gustul pe care îl știam că trebuie să le aibă astfel de articole, conform cu decada de referință a anilor '70 din secolul și mileniul trecut. Ar mai fi un amănunt gastronomic, mai precis, dulciurile și produsele de patiserie au un conținut mult mai redus de zahăr și grăsime decât la noi, fapt benefic în suportarea căldurii subtropicale din regiune. 

Am avut ocazia să iau prânzul și cina la mai multe restaurante din oraș. Specifice pentru această regiune sunt nenumăratele feluri de mâncare bazate pe amestecul de paste făinoase, un fel de spaghete, cu diferitele varietăți de pește sau „fructe de mare”. Știind bine de acest specific mediteraneean, am fost atent la ceea ce am consumat, întrebând de fiecare dată asupra conținutului mâncării servite. Sepii, caracatițe sau alte genuri de moluște marine erau tocate mărunt după rețete necunoscute pentru mine, dar cu un efect vizual și gustativ deosebit. În alte ocazii, felurile de mâncare au constat dintr-o mulțime de legume fierte amestecate cu respectivele sortimente de vietăți marine, observând o anumită preferință pentru un gen de „ghiveci”, cu o compoziție mereu schimbătoare. 

Carnea de pui era mai puțin prezentă, însă friptura de vită cu sosuri de tot felul era nelipsită, ca de altfel și peștele fript, care era un adevărat deliciu, de care am profitat ori de câte ori am avut ocazia, ca o excepție binevenită de la vegetarianismul strict. Pot spune că am remarcat o anumită evitare a grăsimii de orice fel, precum și a substanțelor picante. Brânzeturile erau și ele prezente ca articole de sine stătătoare, pe care puteai să le combini după dorință cu alte feluri de mâncare. 

Aș putea spune că specific pentru bucătăria croată este tocmai această naturalețe a gustului și o anumită simplitate în evitarea unor amestecuri prea complicate. În final, amintirea acelor meleaguri mi s-a contopit armonios cu savoarea naturală a unor mâncăruri ce m-au hrănit fără a-mi crea somn sau senzația de sațietate indiferent de ora la care le-am consumat, o dietă adecvată atmosferei toride din perioada în care am vizitat Croația. 

Înainte de a trece mai departe și cu scopul de a încheia definitiv secțiunea impresiilor din hotel, vă voi mai împărtăși un amănunt important privind luarea în considerare a nivelului de zgomot, când vă alegeți o cameră de hotel. Așa cum am precizat, hotelul era plasat în zona industrială, care în mod paradoxal și din cauza crizei economice post-comuniste, era neașteptat de liniștită. În afară de zumzăitul potolit al unor moto-stivuitoare, ce nu dura mai mult de câteva ore dimineața, și de sunetul cadențat al unor trenuri ce se înșirau fără vlagă o dată la trei ore în stația centrală, tăcerea era deplină. 

Toate bune și frumoase, însă de îndată ce intrai în hotel, zgomotul sistemului de climatizare îți punea serios răbdarea la încercare, mai ales dacă aveai neșansa de a avea camera la etaj, undeva în vecinătatea agregatului central. În ce mă privește, totdeauna sunt echipat cu „dopuri siliconate antifonice” de 26 dB pentru situații neprevăzute. Nu știu de ce, dar chiar de la recepție am simțit din privirea amabilă a recepționerei că mă aștepta o mică surpriză. Nu era vorba de o premeditare, ci poate doar de o prioritizare a alocării camerelor în funcție de țara de origine. 

Luptând-mă să îmi car bagajul pe scări la etajul 2 și ultim al hotelului, care din întâmplare nu avea lifturi, am sesizat zgomotul deloc primitor al climatizorului central cum creștea în intensitate. Iar pe măsură ce mă apropiam de ușa camerei, în loc să scadă, acesta devenea tot mai grav, mai serios. Spun acest lucru nu ca pe o figură de stil, dar zgomotele de frecvență joasă sunt cel mai greu de filtrat de orice fel de „ear-buffer”, pe românește dopuri pentru urechi. 

Cert este că timp de două nopți am avut de dat o luptă psihologică serioasă în a-mi convinge simțurile, cu „doapele” bine înfipte în urechi, că zgomotul nu dăunează sănătății, ci este doar o formă acustică de exprimare a entuziasmului creator de tonalități al unei instalații lucrând pentru binele obștesc al turiștilor obosiți din hotel. Din fericire, iar aici nu a trebuit să recurg nici la tupeul și nici la bacșișul tradițional românesc, de îndată ce am comunicat situația la recepție, mi s-a promis mutarea într-o cameră mai bună de îndată ce occidentalii aveau să plece. Astfel, printr-un concurs fericit de evenimente, următoarele nopți după primele două, au fost petrecute în cea mai bună, mai mare și mai liniștită cameră a hotelului. „Ocien spasiva”, adică mulțumesc mult! 

Din rațiuni practice ce țin de un buget „de criză”, dar și din curiozitate, am căutat un hypermarket de unde să-mi procur diferitele articole necesare pentru un sejur cât mai confortabil cu bani cât mai puțini. Am remarcat lipsa marilor lanțuri de magazine în genul Carrefour, Metro sau Auchan. Mai peste tot vedeai doar branduri autohtone, între care cel de „Konzum” era cel mai des întâlnit. 

Am remarcat nu departe de hotel un astfel de magazin și înarmat cu câteva sute de „kunas”, moneda autohtonă croată, am trecut la atac. Ca un amănunt, un euro valora cam 7, 2 kunas, iar schimbul valutar îl recomand să nu îl faceți la hotel, așa cum în grabă eu am făcut. De asemenea, dacă aveți carduri Visa sau Mastercard, puteți fie să plătiți direct, fie să vă retrageți direct de la bancomat atât cât vă trebuie pentru cheltuit. Faptul că întreg sistemul bancar croat a fost „privatizat” se poate vedea prin prezența binecunoscutelor sigle de Societe Generale, Erste Bank sau similar, lucru însă util în recunoașterea rapidă a cardurilor emise în România. 

La supermarket am observat abundența produselor „made în Croația” în special în sfera articolelor agro-alimentare. Nu am găsit roșii turcești, piersici grecești, cartofi austrieci sau mere nemțești. Majoritatea fructelor proaspete erau autohtone, iar la capitolul brânzeturi, carne sau articole de panificație, aproape în totalitate erau produse în țară. Chiar și la brand-uri străine, scrierea în croată era pe primul loc, așa cum se cuvine unor articole destinate unei anumite piețe naționale și nu unei vagi regiuni sud-est-europene cum se întâmplă la noi. Varietatea de vinuri autohtone era impresionantă și la prețuri dintre cele mai accesibile. 

Astfel, am înțeles că o țară de 4 milioane de locuitori poate suscita mai mult interes pentru mediile de afaceri, decât o altă țară de 20 de milioane, care însă nu știe să se facă respectată în relațiile comerciale și să își mențină industria autohtonă. Și tot la capitolul respect, am avut ocazia să observ modul în care croații își serbau zilele eliberării de Germania nazistă. Spun „zile”, fiindcă de fapt sunt două, iar atmosfera de sărbătoare a fost întregită de afișarea a tot felul de portrete ale eroilor autohtoni. Fiind zile libere, magazinele au fost închise, inclusiv cele particulare. În plus, deși era o mulțime mare de turiști din Germania, croații nu s-au sfiit să-și manifeste bucuria eliberării, deși acest lucru genera o reacție de ușoară supărare din partea urmașilor invadatorilor din ultimul mare război. 

Cred că demnitatea este mai bine apreciată de un fost adversar, decât slugărnicia și ascunderea sărbătorilor naționale din rațiuni „globaliste” sau din servilism în fața marilor puteri. Ordinea, curățenia și demnitatea sunt un capital inestimabil în dialogul cu străinii de orice fel. Am putea învăța multe lucruri utile de la această națiune mică și poate restaurarea ca sărbători naționale a unor anumite zile de la sfârșit de august, ar fi utilă și pentru noi în dobândirea respectului și demnității naționale. 

Mergând foarte mult pe stradă am remarcat vegetația specifică zonei, într-un sens special observând la fiecare colț de stradă arbori de smochini la fel de mari ca pomii fructiferi din România. De asemenea, palmierii erau nelipsiți având o coroană maiestuoasă și o talie deosebit de înaltă. Am mai remarcat tot felul de „vegetale” gigantice cu frunze lungi de ordinul metrilor ce semănau izbitor cu planta de aloe, însă la o scară mult mărită. 

Pe stradă nu am prea văzut gunoaie și nici oameni care să curețe locurile publice. De fapt, nimeni nu aruncă pe jos și nici nu scuipă pe unde apucă. Nu se mănâncă semințe, iar resturile menajere se aruncă la coșurile dispuse la fiecare colț de stradă, precum și la fiecare 10 metri. Cu riscul de a divaga, îmi aduc aminte de un polonez aflat în vizită în România, și care nu s-a lăsat până nu a găsit un coș de gunoi unde să arunce un ambalaj de hârtie, spunându-mi că preferă să țină în mână toată ziua deșeul menajer, decât să îl arunce pe stradă sau într-un loc dosnic. Cam așa sunt și croații, fiind tot o nație slavă occidentalizată la fel ca polonezii sau cehii. Nu-i așa că am avea ceva de învățat? 

Dar să revenim la povestirea noastră și să mai culegem câteva impresii. Orașul Split se constituie ca un amestec imens de blocuri din era iugoslavă, aliniate în formație soldățească pe mai multe rânduri și o mulțime de case dispuse în principal către partea istorică amintind tăcut de prosperitatea perioadei interbelice. M-a impresionat aspectul ușor colonial cu tentă mediteraneană al acestor locuințe având de regulă un etaj sau două cu mansarde generoase, flancate obligatoriu de vegetația specifică locului sub formă de arbuști tropicali sau de plante cățărătoare. Mă simțeam uneori în Italia, iar alteori în Grecia, sinteza celor două tărâmuri fiind deplină. Prin urmare, uneori aveam impresia că această țară, având o formă atât de bizară pe harta lumii, se învecinează la nord cu Italia și la sud cu Grecia, lucrul uimitor fiind doar limba de sorginte slavă a locuitorilor. 

Litoralul croat este însă diferit de cel românesc în primul rând prin absența plajelor ce ne sunt atât de familiare. Există însă o excepție pe care am zărit-o în plimbarea mea, mai precis, am văzut o plajă lată de câțiva metri întinzându-se pe lungimea unei laturi de stadion, unde se îngrămădeau o mulțime de turiști zgomotoși și fericiți. Dar în rest, apa începea abrupt la marginea falezei brăzdate de stânci calcaroase, albe sau cu o tentă de gri. 

Totuși erau mulți turiști care se „bălăceau” în apa puțin adâncă a bazinelor naturale cu aspect de lagună și cu bolovani în loc de nisip atât pe mal, cât și pe fundul apei. Limpezimea acesteia era uimitoare, încât am putut privi cu ușurință dincolo de suprafața de un albastru-pal a marii, lipsită însă, cel puțin la mal, de vietăți acvatice sau alge. Inițial am crezut că fundul apei este colțuros, dar imediat mi-am dat seama că pietrele pe care le zăream aveau un aspect plat, fiind așezate ca într-un fel de mozaic, iar o mulțime de copii alergau voioși fără probleme țopăind în această apă puțin adâncă. Geamandurile de siguranță erau departe în larg, iar salvamari nu am văzut prin preajmă, fiindcă oricum era destul de greu să te îneci într-o apă ce îți venea puțin peste genunchi. 

Am mai remarcat zecile de ambarcațiuni de agrement sub formă de iahturi și bărci cu vele de toate tipurile și mărimile, ancorate în mici porturi ce urmau traseul sinuos și dantelat, devenit deja familiar, de lagună. Pentru a explica puțin această formă de relief, este suficient să vă gândiți la un lac înconjurat de uscat, dar cu o deschidere către o mare pe o anumită lungime. Sau mai pe înțeles, o lagună este asemenea unei „pungi” de apă avansând în interiorul uscatului, conferind un aspect sinuos, ba chiar șerpuitor, liniei de demarcație dintre pământ și mare. 

În portul Split am remarcat siluetele gigantice ale feriboturilor de cursă lungă pe care era scris echivalentul în croată sub numele de „Jadrolinija”. Aceste nave imense aveau o înălțime cât un bloc cu șase etaje și o lungime cât două laturi de stadion. Ele asigurau legătura cu orașele Italiei de dincolo de Marea Adriatică. Am privit îndelung mașinile ce se înșirau pentru îmbarcare, intrând ulterior în „burta” navelor mamut, luminate puternic în interior și generând iluzia unei zile ce nu se mai sfârșește vreodată. O plăcere deosebită pentru turiștii cu ceva bani, este vorba cam de 50 de euro per voiaj, era aceea de a călători „din insulă în insulă” pe mici vase de croazieră și de a te delecta de priveliștea de vis a țărmului croat. Nu am avut acești bani, dar data viitoare, dacă mai ajung pe acolo, nu voi mai rata ocazia. 

Am lăsat impresiile din partea istorică a orașului pentru următorul episod, fiindcă orașul Split s-a constituit în jurul uneia dintre cele mai frumoase și mai bine conservate vestigii ale antichității ce poartă numele de palatul lui Dioclețian. Pagini dramatice de istorie au fost scrise la umbra zidurilor sale, iar fascinația epocii romane încă mai stăruie în ciuda trecerii timpului.