În urmă cu aproape o jumătate de an am avut ocazia de a vizita Parisul, din punctul meu de vedere cea mai frumoasă capitală a Europei, un oraș modern cu o arhitectură de sfârșit de secol al XIX-lea. În ciuda trecerii timpului, atmosfera de „epocă” te învăluie la fiecare pas conducându-te undeva la granița dintre fantezie și realitate, dintre miraj și tangibil într-un amestec fascinant și de neegalat de orice alt loc al lumii. Revăzând toate aceste impresii am ajuns să intuiesc filonul nesfârșit de inspirație pe care l-a reprezentat atmosfera pariziană pentru atâtea generații de romancieri, prozatori și artiști dintre cei mai străluciți ai generațiilor ce s-au succedat de-a lungul ultimelor veacuri. Și astfel, Parisul are un farmec aparte asemenea unei doamne elegante, care continuă să arate bine, chiar seducător, o realitate ce acționează invers mișcării acelor de ceasornic, ce ne determină derularea firului efemer al vieții. 

În plus, o revelație extraordinară pe care am trăit-o ca român în acest mare oraș a fost de a redescoperi identitatea pierdută a Bucureștiului interbelic, aceea de a fi un „Mic Paris” la periferia balcanică a Europei. Cu siguranță că în momentul de față întoarcerea la acel moment reprezintă un ideal utopic, depășit în mare măsură de realitate prezentă, totuși, redobândirea aspectului parizian ar putea fi un proiect ce ar merita atenție din partea celor care se calcă în picioare pentru a pune mâna pe pârghiile de comandă ale instituțiilor statului român. Nu îmi fac iluzii. Cu toate acestea, sunt sigur că pentru orice persoană din România ar fi utilă vizitarea Parisului și înțelegerea impactului pozitiv pe care o are o arhitectură cu stil și de bun gust asupra calității vieții de zi cu zi. 

Revenind la impresiile pe care le-am cules din această metropolă de excepție, voi reaminti faptul că în ocaziile precedente am străbătut „virtual” diferite locuri celebre din Paris cum ar fi Piața Charles de Gaulle având faimosul Arc de Triumf plasat în centru și Piața Concorde cu Obeliscul Egiptean stăpânind aievea spațiul și timpul. De asemenea, am parcurs bulevardul Champs – Élysée ce unește aceste două mari obiective turistice stilizând „axa istorică” a Parisului ce se prelungește prin Grădinile Tuileries pentru a se opri în dreptul piramidei de sticlă din fața Palatului Luvru. Nu în ultimul rând, am mers la pas de-a lungul și de-a latul Insulei Cetății și am vizitat catedrala Notre Dame, un monument ce evocă vremurile încărcate de istorie ale Evului Mediu, când Parisul a dominat spiritual întreaga Europă Occidentală. Am putut admira modernitatea îmbunătățirilor aduse acestui celebru monument, ce schițează o „axă spirituală” de neșters de-a lungul malurilor învolburare ale Senei. 

Având această succintă recapitulare a călătoriei prin inima Parisului, vom continua cu o plimbare prin Cartierul Latin, o zonă renumită, menționată în multe creații literar-artistice, ce se constituie ca un loc de referință pentru diferitele evenimente ce au marcat istoria Franței și a Europei. Însă înainte de a face primul pas, voi căuta să clarific numele acestui cartier, mai precis, de unde provine adjectivul de „latin” asociat ca o etichetă precisă și lipsită de ambiguitate. La drept vorbind, în momentul de față când spui despre un lucru că este „latin” te gândești la proveniența dintr-o țară în care se vorbește o limbă de origine latină din Europa sau din spațiul latino-american. Mai precis, te aștepți să întâlnești persoane din aceste părți ale lumii printr-o similaritate cu sintagma de „cartierul chinezesc”, ce precizează faptul că este o zonă în care se află persoane de etnie chineză. Însă nimic mai fals decât acest raționament, fiindcă acest nume a fost folosit pentru o lungă perioadă de timp desemnând un cartier în care se vorbea frecvent latina din rațiuni „universitare”. 

Să nu uităm faptul că în timpul Evului Mediu latina era limba folosită în toate cancelariile europene și era deopotrivă limba în care se desfășura procesul educațional în special la nivel universitar, Cartierul Latin adăpostind cea mai celebră universitate specializată în drept și teologie, adică Sorbona. Prin urmare, Cartierul Latin desemnează zona fostului campus universitar al Sorbonei, loc renumit pentru dezbateri aprinse sau controverse, dar și pentru libertatea de exprimare a cadrelor didactice sau studenților în procesul de educare a viitoarelor elite ale Franței. Așadar, un loc în care s-au pus la cale cele mai intransigente mișcări, s-au definit cele mai îndrăznețe proiecte și s-au năzuit cele mai utopice idealuri, adică un loc viu, plin de dinamism și culoare, așa cum este și vârsta studenției petrecute într-un adevărat campus, ce reprezintă mai mult decât o structură administrativă dedicată procesului de învățământ. 

Însă în momentul de față fervoarea studențimii dornice de schimbare democratică nu mai este atât de evidentă, cartierul găzduind multe alte obiective ce nu mai au o legătură directă cu activitatea universitară alături de o mulțime de bistrouri și restaurante atractive prin oferta lor continuă la orice oră din zi și din noapte. Deși amintirea faimoaselor greve studențești din cursul anului 1968 mai dăinuie în amintirea celor care le-au fost contemporani, prezentul a „înghițit” totul printr-o normalitate plăcută, dinamică și odihnitoare. 

Drumul meu prin Cartierul Latin a început prin vizitarea Grădinii Luxemburg, obiectiv turistic important pentru înțelegerea specificului parizian diferit de la un cartier la altul, acum impactul fiind similar cu cel produs de parcurgerea Grădinii Tuileries. Astfel, de îndată ce treci de poartă se petrece o schimbare neașteptată a ambianței, fiind repede transportat în alt timp cu reguli diferite dictate de un profund simț al armoniei și ordinii din perioada Renașterii. Nu întâmplător am aflat ulterior că această renumită grădină și palatul cu același nume plasat în interiorul acesteia au fost realizate la cererea Mariei de Medici, planul de construcție fiind inspirat din arhitectura florentină a acelui timp. 

Fără a oferi detalii disponibile din alte surse, pot spune că am fost încântat de diversitatea rondurilor florale, de întretăierea aleilor în unghiuri neașteptate însă totuși plăcute, de aspectul copacilor sau tufelor ornamentale, niciun detaliu nefiind lăsat la întâmplare. Ca o lecție pentru întreținerea parcurilor, am înțeles faptul că nu este suficientă doar curățenia în locurile publice pentru a obține un efect odihnitor și regenerator, ci deopotrivă design-ul, sau cultivarea aspectului, trebuie să fie în mod continuu avut în vedere. Să nu uităm faptul că grădinile au apărut din nevoia de a oferi un spațiu de divertisment și relaxare, lucru ce nu se poate obține prin simpla „aruncare” de copaci, arbuști și plante într-un anumit perimetru desemnat cu titulatura de „parc”. Prin urmare, elementul fundamental avut în vedere în definirea unui „spațiu verde” este cel al înfățișării, fiind necesară respectarea regulilor ce privesc armonia, perspectiva și ordinea, efectul final fiind cel de plăcere, desfătare și bucurie. 

În partea de nord a acestei grădini se află dispus Palatul Luxemburg constituit dintr-un ansamblu de clădiri dispuse în careu în jurul unei curți interioare, cu pavilioane ce se unesc armonios la capete prin structuri ce stilizează tematic ideea de bastion, însă fără elemente militare care să genereze o barieră invizibilă față de privitor. Deschiderea dinspre Grădina Luxemburg este și ea „flancată” de două astfel de structuri rectangulare de bastion cu „ferestre”, oferind un bun venit celui care avansează de-a lungul aleii principale către palat. Înălțimea clădirii este de bun gust, având doar două etaje, acoperișul fiind adăugat ca o structură care oferă o identitate demnă, dar neostentativă, așa cum se cădea unei regalități conștiente de propria putere, ce nu avea nevoie de extravaganță pentru a-și face simțită prezența. 

Aspectul palatelor din Paris prezintă o diferență semnificativă față de imensitatea „Palatului Parlamentului” din București, sesizând bunul gust, rafinamentul, stilul și „modestia” arhitectonică a clădirilor ce adăpostesc cele două camere ale Parlamentului Franței, mai precis, Palatul Bourbon, unde se află Camera Deputaților și Palatul Luxemburg, care găzduiește Senatul. Dacă o țară de dimensiunea Franței folosește astfel de clădiri care cumulat au un volum cel mult egal cu un sfert din cel al Palatului Parlamentului din București, atunci ne dăm seama de tragedia urbanistică desfășurată în ultimii ani ai „Epocii de Aur” printr-o grandomanie lipsită deopotrivă de gust și de utilitate. Este pur și simplu trist să faci constatarea, lucru intuit și prin bunul simț, că diferența dintre ordine și haos, sau dintre relaxare și disconfort, derivă din înțelegerea faptului că orice obiect mare sau mic trebuie integrat în spațiul înconjurător urmând legile perspectivei și armoniei, evitând sub orice formă disonanța și contrastul abrupt dintre elementele alăturate. 

Ieșind pe poarta de lângă palat, am parcurs mai multe străzi pentru a ajunge în Piața Panteonului, unde se înalță demn o clădire construită în stil neoclasic, având coloane dorice ce se impun de la mare distanță insuflând o atitudine de respect și reverență. Impresia de templu este bine redată, deși în interior nu este amplasat niciun fel de simbol religios al vreunei zeități. Deși inițial construită pentru a fi un locaș de cult creștin, în perioada Revoluției s-a decis schimbarea destinației pentru a deveni un mausoleu, o clădire dedicată marilor oameni ai Franței. Ceea ce te impresionează privind acest monument magnific este sinteza originală dintre antichitate și modernism, aceasta fiind esența neoclasicismului arhitectural, o reînviere a marilor teme grecești sub o formă specific franceză. Un panteon lipsit de zeități și închinat geniului uman reprezintă cu adevărat o formulă cu totul inedită, generând aparent o contradicție dintre denumire și conținut. Cu toate acestea, efectul este extraordinar, chiar grandios, fiindcă sub o formă sau alta omul reprezintă proiecția cea mai fidelă a divinității, iar când dăm la o parte latura negativă și accentuăm virtuțile ce sălășluiesc în el, putem cu adevărat avea o imagine mai clară a noțiunii de sacru. 

Avansând către partea din spate a Pieței Panteonului, ai plăcerea să descoperi catedrala Saint Étienne du Mont, care echilibrează spiritual atmosfera accentuat umanistă a acestui loc din Paris. Intrând în această biserică ai ocazia de a fi transportat în timpul ce a precedat marea Revoluție și să ai o experiență lăuntrică de excepție. Prin urmare, spre deosebire de turiștii grăbiți să facă poze în stânga și-n dreapta, m-am așezat liniștit pe o bancă pentru a putea admira minunatele vitralii dispuse în față sau lateral, precum și liniile gotice ale arhitecturii clădirii. Cel puțin o jumătate de oră m-am lăsat invadat de impresiile profunde sugerate de coloanele interioare, care aparent sprijină cerul, de lumina ce se proiecta multicolor asupra spațiului de deasupra altarului și de bolta arcuită abrupt deasupra simbolurilor jertfei lui Hristos. În interiorul acestei catedrale am cugetat involuntar asupra caracterului efemer al tuturor lucrurilor și cât de lipsite de valoare sunt toate ambițiile omenești când ele nu țintesc către înălțarea condiției umane sau spre împlinirea destinului ei de a fi chip al lui Dumnezeu. 

Mai departe, am ieșit din această minunată clădire și m-am plimbat de-a lungul străzii Clovis intrând în interiorul ansamblului de clădiri cu aspect medieval ale liceului Louis le Grande, aflat vis-a-vis de Sorbona. Ca de obicei, totul se grupa în jurul unei curți interioare de dimensiunea unui mic teren de fotbal dedicat comunicării rapide între diferitele pavilioane dispuse pe cele patru laturi. Înălțimea acestora nu depășea două etaje, legătura făcându-se prin mai multe grupuri de scări dispuse către cele patru colțuri ale respectivei curți interioare. Atmosfera de Ev Mediu era însă rapid înlăturată de grupurile de liceeni ce se îndreptau spre diferitele săli de clasă, precum și de aspectul modern al dotării tehnice. 

Preț de cel puțin o oră am stat pe o bancă dintr-o altă curte interioară, unde era posibil să te recreezi în pauza dintre diferitele cursuri, observând motivele renascentiste ale arhitecturii și odihna oferită de zidurile îmbătrânite de timp, dar deopotrivă viguroase ca când au fost ridicate în timpul regilor Franței. Deasupra se vedea cerul de un albastru curat și limpede cum nu se poate distinge din București, sub adierea încântătoare a vântului de primăvară. Am stat și m-am gândit cât de frumos ar fi fost să mă fi născut în acest magnific oraș, cât de multă suferință inutilă aș fi evitat. Simțeam cum ecourile „Epocii de aur” se stingeau încet, dar sigur, din sufletul meu, iar o stare de calm mă cuprindea sub spectrul normalității pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Dincolo de schizofrenia spațiului balcanic-românesc descopeream un alt gen de identitate, care mi s-ar fi potrivit mult mai bine și sub influența căreia m-aș fi putut împlini. 

Tinerii din jurul meu erau plini de respect și nu se manifestau zgomotos, având o atitudine destinsă și politicoasă mult diferită de ceea ce se poate vedea în liceele din România. Privind aceste grupuri de liceeni mi-am dat seama că modelarea generației aflate pe băncile școlii depinde foarte mult de starea de normalitate a societății, de existența unui cadru care să permită afirmarea tendințelor pozitive ale ființei umane, lucru se nu se poate obține peste noapte, dar se poate pierde relativ ușor prin ignorare și nepricepere. Am cugetat adânc la aceste lucruri, după care m-am ridicat cu părere de rău și am plecat din acest „sanctuar” al educației, care datează de câteva secole. 

De partea cealaltă a străzii se află Sorbona, renumită pentru nivelul de excepție al absolvenților ei și standardul înalt de pregătire al profesorilor. Deși clădirea are un aspect medieval, ușor modernizat, totuși prestigiul ei străbate veacurile până la capătul lumii. Nimic extravagant nu am observat în interiorul sau exteriorul ei, totul fiind definit de bun gust, stil și modestie. Iar studenții, mulți dintre ei cu siguranță absolvenți ai liceului Louis le Grande, aveau un aer jovial, dar plin de respect, încrezător, dar fără obrăznicie, sesizând același contrast față de unitățile de învățământ din România. Impresia de loc sacru al cunoașterii și științei m-a cuprins imediat, completând armonios sentimentul religios din catedrala Saint Étienne du Mont din vecinătatea Panteonului sau încântarea „mistică” din Grădina Luxemburg, toate acestea fiind circumscrise unei mari „axe educaționale” ce le unește la un loc într-un concept unic al dezvoltării plenare a personalității umane. 

Mă opresc aici cu impresiile culese din Cartierul Latin având însă convingerea că acest tur „virtual” a putut să transmită ceva din emoțiile, trăirile și sentimentele pe care le-am experimentat în urmă cu aproape șase luni. Timpul a trecut, dar prospețimea amintirilor a rămas aceeași fiindcă în interiorul Parisului am regăsit adevărata identitate a ceea ce ar trebui să însemne apartenența la spațiul cultural european. În loc să ignorăm oportunitățile oferite de intrarea în Uniunea Europeană, ar fi bine să învățăm de la marile națiuni ale lumii acele lecții de cultură și civilizație ce vor permite renașterea și relansarea României. Trebuie formată o nouă generație care să încorporeze în societatea românească acele principii de valoare care au permis Occidentului să se dezvolte și să se ridice din ruinele dureroase produse de ultimele două războaie mondiale. Și nu în ultimul rând, trebuie să învățăm să privim și să înțelegem farmecul locurilor prin care avem ocazia să trecem, indiferent de plasarea lor pe mapamond, fiindcă rezultatul va fi întotdeauna înălțător și mai presus de așteptări.