În urmă cu câteva săptămâni am avut ocazia să vizitez din nou Valea Jiului, un loc pe care l-am îndrăgit încă din timpul copilăriei. De fapt, începând cu vârsta de doi ani am călătorit frecvent în această regiune, mai precis, în orașul, acum municipiul, Petroșani. Nu pot să uit mirosul specific de cărbune ars în cuptoare de fontă sau de teracotă, unele dintre ele mărturisind din plin de perioada de dinainte de război. Era o notă specifică zonei, ce conferea o atmosferă aparte întregii regiuni. Acest lucru încă îl mai simți când treceai cu trenul sau cu mașina prin defileul Jiului venind dinspre Târgu Jiu și constați că întreaga ambianță se schimbă imediat ce ai intrat în Valea Jiului. 

Erau nopți reci când coboram pe peronul gării, cu un aspect încremenit în timp în ciuda trecerii vremii, și stăteam preț de mai multe minute să simt aerul tare de munte, combinat cu acel miros de cărbune, care ți se părea că poartă în el seva munților din care a fost scos de la mare adâncime. De fapt, încă de la începuturile moderne ale acestei așezări, cărbunele a fost miza, sensul și inima întregii comunități umane din regiune. 

Austriecii au fost primii care au gândit un sistem ordonat de dezvoltare a coloniilor de țărani-minieri aduși în Valea Jiului pentru scoaterea la suprafață a prețiosului minereu, esențial pentru funcționarea industriei de orice fel. De aceea, nu întâmplător un cartier din Petroșani a primit numele de Colonia, fiindcă acolo, în case tip, duplex am spune noi, adică având două intrări pentru două „apartamente” distincte, au fost aduși să locuiască minierii veniți ca forță de muncă pentru Societatea Anonimă a timpului. 

Am locuit la bunica mea în această Colonie și am putut distinge destul de bine specificul ei, astfel încât am putut înțelege atmosfera acestei interesante părți a orașului Petroșani. De aceea, ori de câte ori revin în Valea Jiului, caut sub o formă sau alta să ajung în acest loc, casele durând de peste o sută cincizeci de ani fiindu-mi într-o mare măsură familiare. De fapt, cred că nu aș putea să fac o distincție între ceea ce înseamnă acest loc pentru mine și trăirile pe care le-am înmagazinat sub semnul Coloniei. 

M-am bucurat de o călătorie cu trenul în bune condiții, însă cu aceeași durată de șase ore și jumătate plecând din București. Uneori mă întreb dacă se va mai schimba ceva în această privință, dar la peste douăzeci de ani de la revoluție, nu pot să mai sper în miracole „feroviare”. Prin urmare, a ajunge cu trenul în Valea Jiului presupune ajungerea fie la o oră târzie, undeva după douăsprezece noaptea, fie la o oră extrem de matinală după o călătorie nocturnă și obositoare. Dintre aceste variante, eu am preferat-o pe prima, mai ales că pe timp de zi mai poți schimba o vorbă cu cineva, să citești sau pur și simplu să te uiți pe geam. 

Orașul nu s-a schimbat prea mult în ultimii zeci de ani de după marea „sistematizare” urbanistică a anilor ’80, care a condus la distrugerea completă a centrului vechi și la ridicarea „citadelelor urbane” bine-cunoscute, adică a blocurilor cu patru sau zece etaje, moderne la acea dată, îmbătrânite și neîntreținute acum. Fiindcă un paradox al „privatizării” blocurilor este tocmai „împroprietărirea” pe apartamente a locatarilor, fiind însă ignorat imobilul per ansamblu. Adică, poate să se dărâme blocul lângă tine, contează doar ce se întâmplă în apartamentul tău. 

Spun acest lucru, fiindcă în mod surprinzător am constatat mai mult decât în alte părți ale țării, dispariția asociațiilor de locatari, plata furnizorilor făcându-se la nivel de apartament, lucru ce împiedică desfășurarea lucrărilor de întreținere a imobilelor la timp. Sau cel mai interesant este când izolarea termică este realizată în dreptul unui apartament, iar la apartamentele alăturate se poate vedea tencuiala veche și lipsa stratului termoizolant, generând un aspect „petecit”, nu tocmai plăcut la vedere. 

Pe de altă parte, drumurile, parcurile și locurile publice mi s-au părut mult mai bine îngrijite decât în alte ocazii, iar călătoria cu maxi-taxi-ul local a fost neașteptat de confortabilă, plăcută chiar, lucru realizat prin automobile relativ noi și curate. Însă cu toate acestea, aspectul urbanistic al blocurilor lasă mult de dorit, fapt ce nu poate fi imputat doar primăriei sau oamenilor, cât deopotrivă veniturilor scăzute ale celor ce locuiesc în Valea Jiului. 

Fiindcă un aspect important al „politicilor economice” de desființare a mineritului în România, este și acela al condamnării unor zone gen Valea Jiului la o agonie nu tocmai plăcută, oamenii fiind siliți să plece care încotro în găsirea unui loc de muncă. De fapt, modelele de subzistență din „Vale” se referă în principal fie la plecarea în străinătate a cel puțin unuia dintre membrii familiei, fie apelarea la venitul, și așa redus de ultimele dispoziții guvernamentale, al pensionarilor. 

Cu toate acestea, observi o dorință de a face față cât mai demn acestei situații nefericite, când trebuie să te descurci cu un venit de mai puțin de 75 de euro / membru de familie. Însă banii veniți din străinătate ajută, cel puțin pe unii mai norocoși, să se descurce relativ acceptabil. O dovadă sunt nelipsitele agenții bancare pe care le întâlnești la fiecare colț de stradă sau prezența lanțurilor „hypermarket” gen Carrefour, Penny sau similar. 

Dar indiferent de aceste aspecte „sociale”, generația tânără ce se ridică în Vale este în mare măsură promițătoare, aspirând spre o schimbare pozitivă a peisajului zonei. Chiar cu ocazia vizitei mele, am putut să vorbesc cu un băiat în vârstă de treisprezece ani, câștigător al concursului de eseuri ce avea drept mare premiu șansa de a fi „Primar pentru o zi”. M-a încântat foarte mult prospețimea ideilor unui copil aflat la început de adolescență, maturitatea abordării și dorința de a fi de folos celor care locuiesc în Valea Jiului. 

De asemenea, am observat că în mod miraculos, cel puțin așa consider, mulți tineri aflați deocamdată pe băncile școlii manifestă un talent și o inteligență deosebită, care în mare măsură întrec abilitățile avute de generațiile care s-au succedat până în clipa de față. De aceea, întrezăresc o speranță pentru viitor, mai precis, pentru acel viitor când ei vor fi mari și vor avea șansa de a întreprinde ceva pentru schimbarea destinului Văii. 

În acest sens, existența centrului universitar Petroșani rămâne, după părerea mea, esențială în educarea acestor tineri, având drept scop tocmai cultivarea acelor talente și competențe ce vor conduce la îmbunătățirea situației prezente. De aceea, ideea lansată în anumite cercuri de desființare sau comasare a acestui centru de educație mi se pare complet nefericită, fiindcă atât cât este posibil, noua generație ar trebui să rămână atașată Văii Jiului pentru ca o schimbare benefică să se producă undeva în decadele următoare. 

Nu de puține ori am auzit despre dezvoltarea unor segmente economice alternative mineritului în această zonă. Astfel, turismul ar putea reprezenta o puternică direcție de acțiune, și pot spune că peisajele din jurul Văii Jiului sunt deosebite, fiind caracterizate de o „sălbăticie” a naturii așa cum este ea. Am avut ocazia de urca la pasul Vulcan folosind o telecabină realizată recent prin fonduri europene. Din păcate, insuficiența promovării turistice se observă din faptul că se construiesc diferite componente, dar lipsește perspectiva de ansamblu a unei strategii durabile de dezvoltare a industriei hoteliere. 

O altă ramură economică întrezărită ca alternativă la minerit, ar fi silvicultura. Însă acest lucru s-a rezumat în ultimii douăzeci de ani doar la defrișări masive ce au destabilizat natura și debitul torentelor ce vin de pe munte când plouă torențial. Personal, am o mare aversiune la ceea ce se cheamă la noi silvicultură, fiindcă în loc să fie o întreținere inteligentă a naturii, se practică doar exploatarea nemiloasă ireversibilă. De aceea, în loc de „bușteni” cărați din Vale, eu aș propune o alternativă mult mai eficientă, ce ține cont de resursa naturală cea mai prețioasă a Văii în momentul de față, concretizată prin capitalul de inteligență al tinerei generații. Prin urmare, dacă aș fi lăsat să „visez” puțin, atunci m-aș gândi la un centru universitar puternic, axat într-o mare măsură pe turism, marketing și drept, dar mai ales pe cibernetică, informatică, electronică și micro / nano tehnologie. 

Acum peste treizeci de ani, în Marea Britanie s-a pus problema dezvoltării alternative a regiunilor în care s-a renunțat la minerit și la siderurgie. O dată cu dispariția acestor industrii în multe orașe mari, s-a stabilit că alternativa cea mai bună este aceea de a promova noile industrii în genul informaticii și electronicii. Astfel, copiii minerilor au devenit analiști, programatori și specialiști în informatică sau microelectronică. 

Atât pentru Valea Jiului, cât și pentru alte regiuni similare ale țării, eu aș vedea drept alternativă convertirea învățământului preuniversitar și universitar din aceste locuri către industriile generației „digitale”. Prin strategii guvernamentale speciale, facilități fiscale și investiții directe în regim public-privat, s-ar putea iniția dezvoltarea unor segmente economice promițătoare, care vor capta energia tinerei generații, aflate încă pe băncile școlii. Îmbinând un învățământ universitar performant cu centre de cercetare aplicată și cu instituții economici interesate, s-ar putea constitui nuclee de dezvoltare economică, ce ar atrage parteneri din toate părțile lumii. Alături de un turism de calitate, Valea Jiului ar putea renaște sub o nouă identitate, cu totul deosebită de tot ce a fost. 

Remedierea drumurilor de acces ar fi iarăși o prioritate pentru această regiune în continuare greu accesibilă. Și poate deschiderea unui aeroport de mici dimensiuni ar fi o idee extraordinară. Nu întâmplător un cartier din Petroșani se numește Aeroport, fiindcă în trecut a funcționat așa ceva în zonă, dat fiind accesul dificil peste munți la acea dată. 

Când mă uit pe harta cu aerodromuri din Elveția sau Austria, rămân uimit de mulțimea punctelor de „aterizare și decolare” din zone montane cu mult mai primejdioase decât cele din munții Carpați. Un aerodrom înseamnă o deschidere extraordinară pentru turism și afaceri, iar dat fiind profilul special al Văii Jiului, o astfel de inițiativă mi s-ar părea foarte bună. Alături de cunoscutele pârtii de schi de pe Parâng sau de la Straja, s-ar mai putea identifica multe alte locații interesante pentru acest gen de activități de divertisment, precum și pentru alte sporturi mai mult sau mai puțin extreme, cum ar fi de exemplu planorismul, zborul cu deltaplane sau parapante. 

Însă mă opresc aici cu imaginația mea „debordantă”, spunând că am întâlnit oameni minunați de toate vârstele, că am retrăit atmosfera copilăriei și adolescenței, și că dacă voi avea ocazia peste ani, mă voi întoarce cu drag să locuiesc în Valea Jiului, de care mă simt adânc legat pentru totdeauna. Pe drumul cu trenul către București am privit cu drag și dor către bine-cunoscutul peron al gării din Petroșani rămânând în urma mea cu toți acei ani ai copilăriei, adolescenței și studenției. Aș dori să revin cât mai des, fiindcă într-un fel sau altul ceva din mine a fost „altoit” în sufletul negru de cărbune, dar bun și primitor al Văii Jiului. Am speranța unui viitor frumos pentru această regiune și am convingerea că destinul nu va ocoli tânăra generație ce se ridică acum în a aduce mult dorita renaștere a României sub semnele civilizației, împlinirii și bucuriei de a trăi.