Privesc de pe fereastră panorama unică a Parisului. Mulțimea clădirilor de epocă te asaltează la fiecare colț de stradă și oriunde mergi ai impresia prezenței mai multor veacuri în același spațiu fizic. Este ca și cum ai fi transportat cumva în vremea romantismului târziu și a epocii "imperiale", când prezența politică și culturală a Franței domina întreaga Europă. Această nostalgie a unui trecut impresionant și-a lăsat amprenta asupra arhitecturii clădirilor și a planurilor urbanistice care au modelat vechea cetate a Parisului într-o metropolă modernă, devenită etalon pentru multe alte orașe ale lumii. Prin urmare, o călătorie în Paris reprezintă de fiecare dată ocazia de a observa detalii noi ale acestui "muzeu viu", constituit din partea sa istorică, însă la fel de vie de parcă ar fi fost construită recent.
În ceea ce mă privește, am fost dintotdeauna un admirator al istoriei Franței, al acestui spațiu de sinteză a culturilor celtice, romane și germanice. Este cu totul tulburător fenomenul unirii acestor popoare atât de diferite, ba chiar ostile, în generarea specificului francez, care a preluat creativ tendințele lor valoroase generând o cultură unică mai târziu. Și de aceea, cred că într-un fel sau altul în acest spațiu de cultură și civilizație a existat șansa deosebită de îmbinare a dârzeniei celtice, cu ordinea romană și cu spiritul de libertate specific triburilor germanice, lucru care peste veacuri a dat rod în definirea conceptelor de democrație și de drepturi ale omului.
Revenind la aspectul exterior al Parisului, pe deoparte privind arhitectura clădirilor, vei observa prezența numeroaselor "relicve" de inspirație medievală, devenite repere unice pentru Paris în genul catedralelor Notre-Dame și Sacre Coeur, precum și a nenumăratelor bazilici amintind de profunzimea evlaviei catolice a francezilor în acele timpuri. Însă în mod surprinzător, în majoritatea locurilor publice și în intersecțiile marilor bulevarde vei fi întâmpinat de numeroase monumente comemorând perioada republicană și ecourile Marii
Revoluții, ce a schimbat decisiv cursul istoriei întregii lumi.
Îmi aduc aminte de perioada adolescenței, când obișnuiam să citesc zi și noapte cărți sau documente despre această Revoluție surprinzătoare și unică. Rostirea Declarației Universale a Drepturilor Omului, cea mai de seamă recunoaștere a valorii umane din toate timpurile, s-a "impregnat" pentru totdeauna în atmosfera Parisului, deși acest lucru se descoperă doar celor care au avut curiozitatea să studieze ceva din istoria modernă a Franței. De fapt, aș putea spune că fiecare perioadă istorică și-a pus amprenta ei specifică, asemenea depunerii strat peste strat a diferitelor epoci, vizibile când explorezi un sit arheologic. Secțiunea medievală, gloria regalității, urmată de Revoluție și perioada napoleoniană, se amestecă și se disting într-o manieră fermecătoare. La acestea se adaugă perioada "imperială" a lui Napoleon al III-lea, epoca interbelică, pentru ca în final să apară figura inconfundabilă a arhitectului erei postbelice, adică a generalului Charles de Gaulle.
Prin urmare, recomand familiarizarea, chiar și sumară, cu aceste perioade din istoria Franței înainte de a vizita Parisul, fiindcă atmosfera locurilor publice, a parcurilor, monumentelor și a muzeelor de tot felul poate fi percepută numai dacă vei avea acea capacitate de a rezona la impresiile felurite ce s-au adăugat în timp asupra acestora. Iar această înzestrare se dobândește doar când nu te mărginești să bifezi vizitarea diferitelor obiective turistice marcate pe hărțile puse cu generozitate la dispoziție la aeroport sau la hotel, ci numai când vei avea noțiunile de bază, aș spune alfabetul, înțelegerii fenomenului de sinteză ce s-a produs în această inimă a Franței, izvor de inspirație pentru atât de multe generații de artiști și de oameni care au promovat adevărata cultură în toate epocile recente.
În cazul meu, primul contact direct cu marea metropolă s-a realizat prin intermediul unei plimbări „kilometrice”, având curiozitatea de a gusta atmosfera încărcată de vreme a marilor bulevarde și a parcurilor publice, despre care se vorbea în cadrul lecțiilor de limba franceză, pe care o profesoară cu un mare talent mi le-a întipărit pentru totdeauna în memorie. Prin urmare, am pornit la pas din Place de la Clichy către Arcul de Triumf privind uimit arhitectura de epocă ce îmi trezea mereu amintirea centrului mutilat al Bucureștiului.
Abia acum înțelegeam de ce capitala României fusese numită „Micul Paris”, un nume având o conotație tragică după dezastrul comunist care a bântuit țara noastră timp de peste patruzeci de ani. Contemplând armonia urbanistică a Parisului retrăiam primele impresii cu privire la București, când eram profund impresionat de nenumăratele ghirlande și ornamente dispuse pe clădiri pline de istorie, având un farmec cu totul aparte. Venind din Brașov, unde în afară de centrul istoric construit de sași în evul mediu, mai totul poartă pecetea blocurilor comuniste, intrarea în contact cu stilul urbanistic francez m-a marcat profund când am pășit în București.
Însă acum, în chiar inima Parisului, acel sentiment devenea copleșitor și evocator de trăiri deosebit de profunde. Practic, regăseam identitatea Bucureștiului, oraș în care locuiesc de peste douăzeci și ani, dar căruia nu reușeam în niciun fel să îi disting chipul dincolo de mutilarea cu blocuri diforme și abandonul în mizerie a clădirilor și bulevardelor sale croite în perioada de renaștere a României. De fapt, cred că pentru un român, aceasta este experiența cea mai profundă pe care o poate avea în Paris, precum și în Franța, de a descoperi identitatea pierdută a capitalei și a unei țări care a prosperat ori de câte ori s-a inspirat din modelul francez.
Cât despre mine, nu pot spune că sunt neapărat francofil, dar pot afirma că am ajuns să intuiesc cu acest prilej o conexiune pierdută, ce se cere redescoperită, un filon plin de inspirație, ce se cere explorat. De aceea, la fiecare sută de metri mă așezam pe una dintre nenumăratele bănci dispuse pe benzi pietonale ale străzilor și priveam timp de mai multe minute tot ce era în jurul meu, căutând să surprind cât mai multe impresii și sentimente. Într-un mod straniu, nu mă simțeam deloc străin în acest mare oraș, ci dimpotrivă, senzația de „deja-vu” mă urmărea continuu.
Mă așteptam să revăd persoane din generațiile trecute, acei oameni despre care citisem atât de multe lucruri și pe care i-am admirat într-un mod cu totul deosebit, oameni de știință, scriitori, artiști de renume sau politicieni care au schimbat fața lumii. Câte ceva a rămas în urma lor, dar bineînțeles, este asemenea unei cochilii frumoase lăsată în urmă de o epocă umanistă ce a dispărut în negura secolului trecut și a războaielor mondiale ce au măcinat fața Europei. Dar preț de câteva clipe, spectrele plăcute ale acelor timpuri au revenit printr-o stare de reverie creativă, benefică când cauți „timpul pierdut”.
Aș putea spune, folosind termeni deja cunoscuți, că mergeam de mai multe ore pe străzi ce semănau cu bulevardul Elisabeta, fiind însă mult mai mari și având încă aerul fermecător de epocă. Cu clădiri bine întreținute de proprietari care sunt conștienți de valoarea patrimoniului pe care îl dețin, transportarea în alt ev devenea o chestiune destul de simplă, dacă știai să ignori detaliile prezentului. Și poate aici este un alt aspect al farmecului inegalabil al Parisului, mai precis, acea capacitate de a te purta peste timp în vremea „optimismului progresist”, când se părea că o eră de pace avea să se deschidă pentru întreaga umanitate. Acea așteptare plină de bucurie încă mai freamătă prin intermediul bulevardelor, străzilor, clădirilor, monumentelor și piețelor ce împânzesc frumoasa capitală a Franței.
Privind în jur, nu mă mai mira sursa de inspirație pe care au avut-o marii romancieri ai secolului al XIX-lea și modul profund umanist în care au scris. De fapt, acest umanism cu lumini și umbre, expus fără ocolișuri, dar și cu farmec, este imprimat pe fiecare lucru pe care îl privești în Paris. Într-un joc al imaginației în care te lași de bunăvoie, ai impresia că istoria este la fel de vie ca în trecut, că ești în mijlocul acelui veac al inocenței moderne, că sentimentul profund, iubirea autentică și sacrificiul pentru umanitate nu sunt idealuri intangibile, ci lucruri profund de reale.
Deși am mers mai multe ore până să ajung la Arcul de Triumf, totuși efortul a fost răsplătit pe deplin, fiindcă odată ajuns acolo am descoperit renumitul bulevard Champs-Élysée, pe care mărșăluiau mulțimi de turiști veniți să vadă această bijuterie urbană. Având o lățime mai mare decât toate arterele de circulație pe care le-am văzut vreodată, cred că ar fi încăput de patru ori bulevardul Magheru, Champs-Élysée te cucerește prin clădirile care flanchează ambele laturi, ce își etalează modern oferta prin magazine felurite, deschise până târziu în miez de noapte.
Cântecul lui Joe Dassin despre Champs-Élysée descrie foarte bine atmosfera acestui loc la orice oră din zi și din noapte, un ecou ce te urmărește până la Place de la Concorde, unde obeliscul egiptean încă mai amintește de perioada de glorie a campaniilor lui Napoleon Bonaparte. În acel loc, la porțile Grădinii Tuileries ai impresia că revezi secole de istorie într-un fel de secvență inversă, trecând progresiv de la istoria contemporană, la cea modernă, pentru ca în final să revezi ceva din splendoarea regalității aproape de apusul ei definitiv.
Și cred că într-un fel sau altul, conservarea acestui trecut într-o manieră uneori etajată, alteori succesivă, a generat de-a lungul timpului nostalgia pariziană, care învăluie pe oricine trece, chiar și preț de câteva ore, prin marea metropolă a Franței. Prin urmare, voi încerca într-o suită de articole să surprind câte ceva din ipostazele sub care se prezintă acest oraș multicolor călătorului nu tocmai grăbit să surprindă sufletul, patimile, aspirațiile, dar și durerile nenumăratelor generații ce s-au succedat prin acest loc încărcat de istorie.
Așa cum am precizat la început, există o sinteză interesantă în urbanistica și viața Parisului, care ar putea foarte bine să ne servească drept exemplu în efortul de redobândire a identității pierdute pentru București și pentru România. Nu orice model are șanse de reușită, așa cum nu orice transfuzie de sânge este posibilă, fiind necesară o compatibilitate între cele două părți puse într-o legătură transformatoare. Deși plin de îndoieli cu privire la posibilitatea redobândirii demnității pierdute pentru noi ca națiune, totuși în contact cu specificul francez am avut intuiția unei posibile conexiuni salvatoare. Este un punct de vedere personal, dar cred că doar când Bucureștiul va redeveni un Mic Paris, atmosfera cenușie ce îl învăluie va fi definitiv îndepărtată. Sună idealist? Este posibil, dar totuși nu văd altă alternativă, cel puțin pentru prezent.
