Nu este vorba de un nume lung dat celei mai mari piețe din Paris, ci de o succesiune de denumiri pe care aceasta le-a avut de-a lungul perioadei zbuciumate și contradictorii de dinainte, din timpul și de după evenimentele sângeroase ale Revoluției Franceze. Având o suprafață de peste opt hectare, cu un aspect rectangular, ușor octogonal datorită colțurilor „tăiate”, această Piață a Concordiei te impresionează prin deschiderea sa de peste două sute de metri, precum și prin poziționarea sa între bulevardul Champs-Élysée și Grădinile Tuileries. Inițial destinată să marcheze memoria regelui Ludovic al XV-lea, în timpul căruia a fost construită, ea avea să rămână în istorie prin amintirea tristă a ghilotinării nepotului acestuia, Ludovic al XVI-lea, a reginei Maria Antoaneta și a multor aristocrați ce au avut neșansa de a se afla la curtea regală în acea nefastă zi de 21 ianuarie 1793. 

Prin urmare, când am vizitat pentru prima dată această piață, am trăit un sentiment de tristețe, gândindu-mă la ghilotina ce se înălța în mijlocul ei pe locul unde este în prezent plasat renumitul Obelisc Egiptean. Indiferent cât de mult aș fi de acord cu necesitatea istorică a anumitor evenimente, totuși cruzimea și delirul execuției publice nu le pot înțelege nicidecum. Cel puțin din punctul de vedere al ființei umane înzestrate cu rațiune și sentimente, este cu totul incredibilă această desfătare cu imaginea sângelui ce se revarsă din trupuri decapitate în uralele de încântare ale mulțimii. Dar așa se scrie istoria, mai ales când nu există suficientă înțelegere din partea conducătorilor față de nevoile supușilor, iar desfrâul și luxul nerușinat al celor bogați ajunge să sfideze masele de oameni expuse lipsurilor și mizeriei de tot felul. 

În adolescență, când citeam despre evenimentele Revoluției din 1789, eram fascinat, uimit și îngrozit, deopotrivă, când observam detaliile acelei mișcări care a zdrobit Evul Mediu pentru totdeauna. Brutalitatea, spontaneitatea și dorința de a pune capăt acelei orânduiri au fost duse până la extrem, chiar până la absurd, dacă ne gândim la perioada dictaturii republicane, un concept ciudat și contradictoriu ca termeni. În mai multe rânduri, cei care ghilotinau erau după o relativ scurtă perioadă de timp la rândul lor ghilotinați ca dușmani ai poporului și ai revoluției. Victime nevinovate erau amestecate cu persoane care poate își meritau această soartă și aduse în fața „tribunalelor populare”, unde verdictul nu putea fi decât cel de „vinovat”, fără a exista posibilitatea de apărare. Pe de altă parte, un Ev Mediu plin de abuzuri de tot felul din partea nobilimii și a preoțimii împotriva maselor largi ale populației nu se putea sfârși decât într-o manieră similară, conform principiului universal al acțiunii și reacțiunii. 

Denumirea de Piață a Revoluției a fost acordată după abolirea regalității în Franța, conferind acel trist renume reluat în multe gravuri de epocă, fiind însă schimbată în cea de Piață a Concordiei în timpul Directoratului, mai precis, după încheierea „terorii republicane”. În felul acesta s-a dorit să se marcheze sfârșitul perioadei de tulburări populare dintre republicani și regaliști, dintre vechea orânduire și cea care tocmai se năștea. Și din acest punct de vedere, plasarea pe „axa istorică” a Parisului a acestei piețe este justificată, asemenea unei sinteze dintre vechi și nou, dintre perioada medievală și cea modernă a Franței. Iar în final, pentru ca amintirea ghilotinei să dispară, a fost amplasat un obelisc antic adus tocmai din Luxor în cursul anului 1829. 

Cu o ironie fină din partea istoriei, acest loc a fost ocupat pe rând de statuia ecvestră a regelui Ludovic al XV-lea, de ghilotina republicană, pentru ca ulterior un obelisc vechi de peste 3300 de ani să ne aducă aminte despre gloria faraonului Ramses al II-lea, un monarh renumit dintr-o perioadă de maximă dominație politică a Egiptului. Având o înălțime de 23 de metri și o greutate de peste 250 de tone, acest obelisc realizat din piatră de granit de culoare roșiatică oferă o imagine unică, desprinsă din Valea Regilor, ca un ecou al unor timpuri de legendă, care nu și-au pierdut farmecul în ciuda trecerii veacurilor. Prezența sa insolită în mijlocul Pieței Concorde a fost amplu dezbătută cu opinii pro sau contra, fiindcă nu există niciun specific „francez” în acest monument, generând senzația fracturării timpului și spațiului, al prezenței spațiului nord-african în chiar inima Europei. 

Această contradicție dintre aspectul modern al pieței, imaginea medievală a Grădinilor Tuileries și prezența acestui artefact antic, generează ingredientele formării unui punct de „singularitate”, în care se manifestă sincron spații din epoci diferite. De fapt, senzația de „poartă stelară” către un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat m-a însoțit de-a lungul întregii perioade de vizitare a Parisului, dar niciodată mai pregnant decât când am stat în mijlocul „axei temporale” din dreptul obeliscului. Astfel, era fascinantă imaginea siluetei înalte a acestuia proiectându-se în mijlocul Arcului de Triumf, ce se distingea când priveam spre apus de-a lungul bulevardului Champs-Élysée. De asemenea, era interesant când aceeași siluetă o discerneam în mijlocul ansamblului palatelor Tuileries și Luvru, când priveam către răsărit. Iar dacă mă uitam către nord, profilul obeliscului se răsfrângea de-a lungul străzii „Regale” în mijlocul clădirii „templului” din Piața Madeleine, iar spre sud, trecând peste Podul Concorde, distingeam proiecția sa în mijlocul Palatului Bourbon, sediul Adunării Naționale a Franței. De aceea, am fost convins că Obeliscul Egiptean unea armonios toate cele patru puncte cardinale, conferind o direcție verticală, ascendentă, cursului istoric al Parisului și deopotrivă al Franței. 

Spre miazănoapte și spre miazăzi de obelisc, sunt plasate două fântâni arteziene, construite în timpul domniei regelui Ludovic-Filip în perioada restaurației dinastiei Bourbon în fruntea Franței. Modelele pentru aceste fântâni a fost preluate din Italia, cea dinspre nord fiind decorată alegoric cu imagini ce evocă cele două mari fluvii ale Franței: Ronul și Rinul, iar cea dinspre sud, adică dispusă către Sena, redând imagini dinspre Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, ce oferă o generoasă deschidere maritimă Franței. Această adăugare a celor două fântâni, aduce o frumoasă completare Pieței Concorde cu elemente de arhitectonică neoclasică și cu răcoarea jeturilor de apă ce înviorează atmosfera uscată, ușor „egipteană”, din preajma obeliscului. 

Dar satisfacția cea mai mare pentru un vizitator este conferită deopotrivă de admirarea acestor elemente de arhitectură din perioade istorice diferite și de vizionarea clădirilor dispuse pe latura de nord, realizate în perioada de dezvoltare urbană modernă din timpul perioadei celui de-al Doilea Imperiu. Și nu întâmplător, brusc te învăluie sentimentul de „rendez-vous” pe care și l-au dat mai multe epoci istorice în chiar inima Parisului, ca un gest de împăcare peste veacuri dintre tendințele ce s-au confruntat cu brutalitate și s-au opus vremelnic într-un antagonism aparent ireductibil, dus până la extrem. 

De aceea, am convingerea că sufletul poporului francez nu are trăsăturile violenței ca notă dominantă, iar duritatea evenimentelor ce s-au întâmplat în perioada Revoluției din 1789 nu poate fi explicată decât prin prisma acelor tensiuni ce s-au acumulat teluric de-a lungul veacurilor, soluționarea lor fiind mereu amânată până când situația a ajuns să scape de sub control urmând un curs exploziv, de neînlăturat. Mai mult chiar, am sentimentul prezenței unei puternice tendințe spre melancolie, când mă gândesc la fețele nativilor francezi din Paris, o predispoziție către visare, și poate chiar spre utopie, a acestei națiuni puternice și nobile din multe puncte de vedere. 

Astfel, să nu uităm că Parisul a fost leagănul multor curente artistice din ultimele secole, iar creativitatea artiștilor săi nu a dispărut în timpurile postmodernismului pe care îl traversăm. Prin urmare, ideea de sinteză este cea care m-a urmărit mereu mergând pe bulevardele, străzile și aleile din acest mare oraș. Este vorba deopotrivă despre o sinteză a unor populații care s-au dușmănit de-a lungul timpului, dar și despre o sinteză a epocilor, care în final se realizează prin înglobarea contradicțiilor unor tendințe divergente, ce vor să se manifeste simultan, într-o imposibilitate ce generează erupții explozive de moment, dar care după aceea ajung să se unească armonios. 

În final, nimic nu scapă ciclicității fenomenelor care se manifestă istoric în ere diferite, iar ceea ce este vechi revine peste o anumită perioadă de timp, iar ceea ce este nou relevă doar anumite aspecte ce nu au fost până atunci evidente ale aceleiași realități, ce ne surprinde prin transformările ei uneori line și continue, iar alteori brutale și distrugătoare. Pe marea axă a timpului suntem niște minusculi călători, vizitatori pentru o vreme a spațiilor mai mult sau mai puțin generoase ale unei imense piețe numite Planeta Pământ. Față de orice alt loc pe care l-am vizitat, Parisul mi-a oferit ocazia unei meditații profunde în care s-au întretăiat fragmente de memorie din timpul regilor Franței, ai Revoluției, dar și ai modernismului care a încercat cumva să împace dorința de schimbare cu cea de conservare a valorilor perene, ce nu pot fi alterate de timp sau spațiu. 

În Piața Concorde am înțeles cât de mic este individul în fața evenimentului istoric și cât de slabă este perspectiva pe care o are pe durata vieții sale asupra lucrurilor prin care trece. Din nefericire, orice sinteză istorică presupune evoluția pe intervale de timp ce merg dincolo de ceea ce putem gusta sau experimenta în mod direct. Iar atunci, mărturia veacurilor trecute, mai precis, contemplarea amintirii acelor epoci unită cu dorința construirii unui prezent armonios vor aduce acea împăcare finală a tuturor lucrurilor. Și de aceea, privind întreaga istorie în timp ce stăteam lângă Obeliscul Egiptean, am avut percepția unui sens care leagă totul laolaltă într-o țesătură unică și indestructibilă pentru eternitate. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit în niciun alt loc prin care mi-a fost dat să trec și bănuiesc că o experiență similară o va avea oricine va păși cu atenție dea lungul și de-a latul Pieței Concorde, fostă Piață a Revoluției și fostă Piață Ludovic al XV-lea. Alte denumiri, dar în final aceeași esență a armoniei ce trece dincolo de diferențele aparent ireductibile ale prezentului. Oare când vom avea și noi o sinteză similară în spațiul românesc? Când va fi posibil ca Piața Concorde să își găsească un loc corespondent în București, redevenit „Micul Paris” din „Mica Franță” a Europei?