Poziționarea orașului Baden-Baden la câțiva kilometri de Rin conferă locului un aspect de avanpost al spiritului german orientat către întinsa câmpie a provinciei Alsacia, teritoriu de aprigă dispută cu Franța. Și de fapt tocmai acest relief variat, care îmbină muntele, șesul și râuri repezi a furnizat ingredientele care au zămislit în timp specificul atât de deosebit al națiunii germane. La interferența cu alte civilizații, dintre care unele au apus de demult, triburile gotice au putut la adăpostul unor frontiere naturale să se apere cu ușurință, dar și să invadeze cu succes teritorii învecinate. 

Într-un fel Baden-Baden încorporează ceva din simbioza involuntară a fondului germanic și a celui celtic – roman, realizând o sinteză a trei curente determinante pentru istoria ultimilor două mii de ani în această regiune a Europei. Eleganța franceză îmbinată cu rigoarea germană și cu vestigii ale civilizației romane ajung până la noi prin intermediul arhitecturii caselor, ornamentației bogate a așezămintelor publice, precum și prin amprenta inconfundabilă a amenajării orașului într-un mod care te trimite deopotrivă spre Franța, Germania și Italia. Spiritul suprapunerii dintre popoare și veacuri vizibil în toată zona Alsaciei își regăsește un corespondent perfect în orașul Baden-Baden la adăpostul protector al Rinului de o parte și al lanțului de coline sau dealuri ce se unesc maiestuos în munții Pădurea Neagră. 

În privința caracterului cosmopolit al așezării localității Baden-Baden, un aspect interesant este constituit de prezența unei numeroase comunități de origine rusă, lucru mărturisit de mulțimea de localuri sau restaurante unde observi surprinzător alături de germană prezența limbii ruse în anunțuri de tot felul, incluzând meniul zilei sau diferite alte amănunte legate de oferirea diferitelor servicii. Într-una din zilele șederii mele am intrat în biserică rusă, un așezământ impresionant, plin de semnificații încă vii și de amintiri în mare parte șterse în țara natală. 

Am remarcat culorile vii ale frescelor și icoanelor, bine întreținute de altfel, conferind impresia unei prospețimi ce contrasta cu amintirea deja de mult trecută a unor evenimente, locuri sau nume de multe apuse menținută încă în interiorul acestui locaș de cult. Astfel, privind cu atenție și evlavie chipurile de sfinți de pe pereții bisericii, nu am putut să nu remarc prezența la loc de cinste a unei fotografii cu ultimii membrii ai familiei imperiale ruse. Imediat am avut senzația fizică a terorii a unei perioade teribil crude, mai precis, a măcelului din Palatul de Iarnă pus la punct cu atâta răutate de bolșevici în cursul anului 1917. Privind fețele nevinovate ale copiilor din familia țarului, precum și chipul acestuia lipsit de vanitate, exprimând o liniște și o demnitate solemnă, am realizat statutul lor de martir în mijlocul acestei biserici de diaspora. 

Nu îmi dau seama în ce măsură biserica ortodoxă rusă are legătură cu această biserică, însă alături de impresiile stranii ce m-au cuprins la venirea în Germania legate de strigătul mut al evreilor deportați din landul Baden-Wurttemberg, această mărturie a cruzimii fără sens m-a urmărit timp îndelungat și după ce m-am retras cu sfială și reverență din acest locaș sfințit de atât de multe lacrimi. Priveam cu un viu interes persoanele care intrau sau ieșeau din biserică, precum și pe cei care deserveau acest locaș de cult, simbol deopotrivă al unității unei comunități aflate într-un veșnic peregrinaj de aproape o sută de ani. De fapt, am constatat o anumită sensibilitate a popoarelor de origine slavă ce contrastează dramatic cu comportamentul brutal al conducătorilor lor, mai ales pe perioada din ultima sută de ani. Pentru mai multe momente am fost transportat în imaginație în Rusia albă, de dinainte de apariția bolșevismului, o țară a lui Tolstoi, Dostoievski sau Turgheniev, care deopotrivă au găsit o sursă de inspirație interesantă în regiunea Baden-Baden, însă „vraja” a dispărut în momentul când am ieșit din biserică în friguroasa Germanie. 

M-am plimbat mult pe străzile orașului Baden-Baden căutând să simt „energiile” locului, amprenta pusă de o natură similară și totuși diferită ca dimensiune de cea din România. Drumurile pavate cu piatră cubică îmi aminteau ceva de partea centrală a Brașovului, casele de „epocă” trimiteau uneori către stilul palatului Peleș, alteori aveam impresia că mă aflu pe Calea Victoriei în București, pentru ca la următorul colț de stradă să fiu sigur că am ajuns la Sibiu, iar mai încolo că am intrat pe una dintre străzile acoperite de frunze de pe colina Warthe din același drag oraș Brașov. De ce oare decodific totul prin prisma sensibilității de om născut și trăit în România? 

De când eram mic îmi plăcea să merg singur pe străzile orașelor în care am locuit, să gust direct atmosfera degajată de fiecare casă, de fiecare colț de stradă, să mă împărtășesc de spiritul locului, să-mi îmbogățesc experiența prin cunoașterea de persoane noi, prin vizionarea de perimetre ce ieșeau din comunul mersului între școală și acasă. Baden-Baden cu mulțimea de magazine frumos luminate, dădea impresia unei sărbători continue, a unei bucurii de a trăi exprimate prin vitrine mereu altfel aranjate, prin intersecții de străzi sau piațete pline de trecători mai tot timpul zilei. De fapt, ar fi multe de povestit despre faimoasele băi romane, unele dintre ele putând să fie frecventate de amatorii de nudism sau de cazinoul din centrul localității, unde personaje celebre au pierdut averi imense doar din dorința de distracție. Pentru acest lucru, ar fi mai indicată citirea unui ghid turistic, decât relatarea într-un articol cu impresii de călătorie. 

Regiunea din jurul localității Baden-Baden este preponderent rurală, cu mici „comune” sau „orășele”, unde lipsesc animalele de curte, iar grajdurile servesc drept garaje pentru mașini, o zonă în care agricultura se face în mod intensiv, cum nu am mai văzut în nicio altă parte a locurilor prin care am călătorit. Însă peste tot acest podiș variat se așterne cu o tentă de legendă colinele munților Pădurea Neagră, un fel de templu precreștin, care alături de Rin cizelează un areal protejat de zei străvechi și unde este posibil să mai auzi încă glasul personajelor din Cântecul Nibelungilor. 

De fapt, călătorind prin această regiune, am retrăit senzația vie a trupelor Wehrmacht-ului plasate pe aliniamentul Rinului, al blindatelor camuflate în spatele căpițelor de fân sau al trupelor poziționate în spatele „dinților de dragon” ale liniei de apărare și atac numită Siegfried de creatorii ei. Uneori, mi se părea că văd turelele tancurilor Panzer, alteori că discern coloane nesfârșite de blindate și de autocamioane cenușii trecând încet pe aceste drumuri șerpuitoare. Iar în final am înțeles într-un fel mândria și teama gotică, extaz-ul și agonia unei identități ce te obligă, dar și te copleșește. Atât de mult aș dori să pot înțelege sufletul acestei națiuni și al comportamentului contradictoriu din ultima conflagrație mondială, însă îmi dau seama că doar o simplă vizită nu este de ajuns. 

În cele din urmă am luat trenul înapoi spre Frankfurt, lăsând în urmă amintiri de locuri, chipuri de persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, și o mulțime de spectre desprinse din realități dure, neînțelese, dar din a căror țesătură se desprinde prezentul în care trăim. Trenul era aglomerat, iar în viteza comparabilă cu a unui avion cu elice aveam senzația că pluteam în spațiu și timp. Din nou enigmaticul Karlsruhe, tăcutul Mannheim și zgomotosul Frankfurt au trecut pe lângă mine asemenea unor impresii de moment contopite în câmpia brăzdată de ape repezi și umbrită de nenumărate coline pe întreg cuprinsul ei. 

Am venit cu anumite întrebări, dar am plecat cu și mai multe, fiindcă în cele din urmă orice experiență nu reprezintă altceva decât o poartă către o etapă ulterioară, un sfârșit și un început deopotrivă, o moarte și o înviere. Astfel, Baden-Baden a reprezentat pentru mine o întâlnire spirituală, chiar spectrală, cu realități despre care doar am citit în cărțile de istorie, un contact cu timpuri și epoci apuse istoric, dar vii prin prezența inefabilă a memoriei locurilor, pe care nimic și nimeni nu o va putea șterge vreodată.