Îmi plac zilele în care vremea este ploioasă, când stropii de apă veniți din înaltul cerului îți izbesc fața cu putere în timp ce mergi pe stradă, de multe ori grăbit, în căutarea unui adăpost. În astfel de ocazii trăiesc o senzație de primordialitate, un fel de întoarcere către începuturile ființei mele și ale întregului univers. Este ca și cum m-aș contopi într-o esență unică cu tot ce există, iar gândurile mi s-ar uni cu materia într-o țesătură tainică, dar plină de lumină. 

De fapt, imaginea ploii și a norilor încărcați de apă, plutind într-un văzduh întunecat, a fost des folosită în cinematografie pentru a sublinia o anumită nuanță de mister ce învăluie expunerea unei anumite povestiri dramatizate. Iar alteori, forța ploii este combinată cu motivul teluric al apelor învolburate ce tind să iasă din matcă sau al valurilor mării, ce izbesc cu putere țărmul. Rezultatul este de fiecare dată garantat, mai ales dacă se adaugă și o coloană sonoră corespunzătoare. 

De asemenea, îmi place să ascult ploaia, să disting acele sunete pline de tonalități nebănuite generate de picăturile de apă ce ating pământul. Aș sta ore întregi numai pentru a privi și auzi spectacolul naturii într-o astfel de ocazie, să mă minuneze de frumusețea marii creații ce mă înconjoară. În astfel de clipe simt cum toate întrebările lăuntrice se topesc în armonia sunetelor ce rezultă din unirea cerului cu pământul în gestul dăruirii fragmentelor de apă ca picuri de ploaie. În astfel de momente îmi doresc să transcend realitatea, să mă unesc cu eternitatea existenței, să depășesc orizontul imediat și limitat a ce zăresc în jurul meu. 

Uneori, când eram adolescent, îmi plăcea să stau noaptea în fața ferestrei deschise și să simt adierea plină de umezeală a ploii lovindu-mă peste față asemenea unei pânze realizate dintr-o textură fină. Privirea mi se adâncea în albastrul dens al cerului întunecat de prezența norilor. Cu cât era furtuna mai mare, cu atât trăiam o bucurie extatică tot mai mare închipuindu-mi că mă aflu pe puntea unei corăbii în mijlocul oceanului. Frigul pătrunzător al nopții mă înfiora de fiecare dată în chip respingător și atrăgător deopotrivă. Dacă te-ai născut și ai crescut la munte, cu siguranță că ai trăit ceva similar pe vremea când erai copil sau tânăr. 

Îmi mai aduc aminte de furtunile vijelioase ce făceau să se clatine și chiar să se rupă copacii falnici. Într-o anumită împrejurare, am stat singur într-o noapte când eram mic și am simțit cum casa în care locuiam se clătina din temelii în răsunetul tunetelor ploii dezlănțuite. În astfel de momente de teamă, dar și de venerare a puterii naturii, am început să am tot mai clar sentimentul transcendentului, al existenței lui Dumnezeu, depășind impresiile cotidianului ateu și al educației nihilist comuniste. Ploaia, furtuna, fulgerele și tunetele aveau o capacitate de a predica mai elocventă decât a celui mai strălucit vorbitor. Era o putere a exprimării ce decurgea nu din mulțimea informațiilor transmise, ci din elementaritatea sentimentele comunicate prin sunete și imagini, ce se imprimau definitiv în memoria clipei. 

La acea dată nu citisem Biblia și nu eram influențat de vreo ideologie religioasă. Din acest punct de vedere, ateismul mi-a făcut un bine nesperat, prin faptul că impresiile mele despre Dumnezeu s-au format în mod natural prin contactul direct cu o realitate în genere capricioasă și lipsită de sentimente. Teama o experimentam prin nesiguranța generata în perioadelor obișnuite ale vieții prin dispoziția schimbătoare a oamenilor de care sub o formă sau alta depindeam. Dar când izbucnea furtuna, îmi trecea orice fel de temere și aveam ocazia să văd cum curajoșii zilei dădeau bir cu fugiții în fața dezlănțuirii naturii. Tot orgoliul lor și toată înfumurarea dispăreau într-o clipă. 

Pentru mine furtuna și stihia aveau ceva eliberator și purificator. În alte ocazii, când eram elev în diferite internate militare, dezlănțuirea naturii îmi aducea satisfacția de a vedea pe cei ce ne asupreau comportându-se bezmetic, asemenea unor copii, mai ales când primejdia era iminentă. Simțeam că în furia naturii găseam un aliat de neînvins, și astfel în spatele chipului ei am început să intuiesc un Chip inteligent, dobândind în cele din urmă conștiința despre prezența Marelui Autor. Abia după aceea am avut ocazia, la o vârstă matură, să citesc Biblia, recunoscând imediat amprenta Marelui Autor sub forma Creatorului cerului și al pământului. Atunci cele două s-au unit zămislind în mine dorința de a trăi, suferi și muri pentru El. 

De fapt, în fiecare picătură de ploaie și în fiecare strop de rouă se ascundea un mesaj pentru mine, o dorință de comunicare cu ceea ce nu se putea vedea în mod direct, însă totuși Exista. De aceea, când am venit în București în acei ani când chipul său era desfigurat de buldozerele ce îi ștergeau identitatea și trecutul, am reușit să-mi mențin conștiința prezenței Marelui Autor privind la elementaritatea lucrurilor, mai precis, la picăturile de ploaie, la firele de praf și la albastrul de neșters al cerului îmbrăcat de fiecare dată altfel în mantia norilor, dar mai ales a nopții. Iar mesajul era același ca când îndrăgostit de imaginea de neșters a munților admiram profunzimea bolții pline de stele și simțeam marama fină a ploii mângâindu-mi fața. 

Și chiar acum, când prizonier sunt prin forța împrejurărilor în acest mare oraș, pot distinge încă natura vorbindu-mi prin ploaie, prin firele de praf și prin cerul înstelat, amintindu-mi de fiecare dată că nu sunt decât un simplu călător pe pământ aflat pe drumul care duce în veșnicie la Marele Autor al tuturor lucrurilor. Deși mi-aș retrăi de mii de ori această viață, cred că mesajul ploii din cer mi-ar aduce aminte de fiecare dată același lucru despre existența Marelui Autor. Iar în aceste clipe ce atârnă greu sub fațada unei false modernități, amintirea chipului Creatorului veșnic pe fața naturii nu face altceva decât să îmi dea de fiecare dată speranța regăsirii, renașterii și a unui nou început.