Într-o anumită zi de toamnă, în urmă cu mai mult timp, mai precis, imediat după ce am terminat liceul și îmi efectuam stagiul militar, stăteam de vorbă cu o anumită persoană despre subiecte specifice finalului de adolescență. Cu stilul meu abstract și orientat pe o logică ce scrutează îndrăzneț infinitul, mi-am exprimat opinia asupra destinului ființei umane în ce privește cunoașterea și în faptul că universul în care trăim a fost construit tocmai pentru a ne oferi nouă, oamenilor, o astfel de posibilitate. Eram entuziasmat de această perspectivă care izvora nu atât din ceea ce citisem, cât dintr-un for interior, asemenea unui râu ce vine la suprafață de la mare adâncime.
Însă pe măsură ce dialogam pe această temă, am simțit deodată că rămân singur pe un tărâm care trecea dincolo de ceea ce fusesem învățați prin educația acelor timpuri. Această experiență a însingurării o mai trăisem de mai multe ori de-a lungul vieții, dar niciodată acest sentiment nu a fost atât de dureros ca în acele clipe, fiindcă pentru prima dată cineva mi-a deslușit „taina” acestei experiențe spunându-mi într-un mod simplu și lămurit că de fapt eu avansez într-o direcție opusă de cea a lumii din care fac parte, ba chiar mai mult, oamenii în general fug de acest drum, încercând doar „să-și trăiască viața” și nimic mai mult.
Anii au trecut și o dată cu ei am putut să înțeleg mai bine realitățile din jurul meu, însă acea „falie” despre care discutam m-a preocupat în cel mai înalt grad într-o luptă a ineditului și solitudinii în mijlocul unei realități care mă fascinează și mă înspăimântă deopotrivă. Însă indiferent de „soluțiile” de moment propuse la fiecare etapă, „tentația” cunoașterii, ca motor și finalitate a experienței vieții, m-a urmărit mereu, ca un destin pe care nu mi l-am ales și de care nici nu am putut să scap.
De fapt, nu există zi în care să nu fiu impresionat de formidabila capacitate de cunoaștere cu care a fost înzestrată ființa umană, de acea facultate ce îi este cu totul specifică, de a putea discerne limbajul naturii și al tuturor lucrurilor înconjurătoare. Ce poate fi mai frumos, decât să poți contempla realitatea și imaginația deopotrivă, sau de a zămisli gânduri ce încearcă să dea glas dorințelor ascunse ale sufletului?
Chiar de aceea, simt o bucurie plăcută când destăinui aceste cugetări prin intermediul scrisului, închipuindu-mi uneori că demersul meu este asemenea copacilor pădurii ce încântă privirea sau a florilor de pe câmp, ce oferă dezinteresat mireasmă și culoare, deopotrivă. Și chiar în aceste clipe, retrăiesc cu putere amintiri și impresii felurite, culese de-a lungul unui voiaj de peste patru decenii pe tărâmul acestei lumi.
Uneori simt din nou senzațiile copilăriei, când mă bucuram îndelung jucându-mă cu tot felul de obiecte sub formă de cuburi mai mici sau mai mari confecționate din lemn colorat, pe care le așezam sub de fiecare dată diferit, gândindu-mă că într-o zi voi reuși să construiesc castele sau să înalț ziduri de felurite dimensiuni. De fapt, în acest joc al primilor ani am identificat ulterior forța gândirii în a mânui concepte mai mult sau mai puțin abstracte, preluate din cadrul lecțiilor de școală sau din lectura pe care în mod liber mi-o alegeam.
Îmi vine să zâmbesc când mă zăresc, copil fiind, cum credeam că lumea poate fi schimbată, că eroii din basm se pot materializa în realitatea în mijlocul căreia am apărut, că prinții există printre noi, iar căpcăunii pot fi lesne înfrânți prin curaj și inteligență. Niciodată nu aveam să mai fiu atât de convins că viața reprezintă un salt plin de îndrăzneală în necunoscut, o aventură a cunoașterii ce trece dincolo de aparențele de o clipă. Și deopotrivă, niciodată nu aveam să mai am acea capacitate de a intui tărâmul de „dincolo”, acel spațiu al libertății depline și al eliberării de tensiunea aspră a prezentului.
Alteori, îmi imaginez cum pășesc din nou pe diferitele străzi pe care am colindat de-a lungul vieții, unele mai lungi, altele mai scurte, unele mai largi, altele mai strâmte, unele drepte și altele cumplit de întortocheate. De fiecare dată, simt senzația de neputință când încerc să privesc către capătul uneia dintre ele, asociată fiind de impresia că niciodată nu voi ajunge în acel loc.
Așa a fost drumul copilăriei, al primilor ani de școală, mai târziu al liceului și a tot ceea ce a urmat. Sunt felurite drumuri pe care le-am parcurs cu sentimentul că s-ar putea să nu ajung la capăt, să mă opresc cu puțin înainte de final, să ratez exact trecerea spre noul nivel și să rămân undeva suspendat între două stări, într-o experiență a nefinalizării veșnice.
În alte ocazii, privind toată această realitate mai complexă decât poate fi zugrăvită pe deplin în cuvinte, am impresia că mă cufund asemenea unei particule de nisip într-un ocean fără de sfârșit. Este ca și cum aș înota în adâncul mării, observând diferitele forme de viață ce trec pe lângă mine, percepția fiind deformată de straturile dense de apă, ce răsfrâng în mod diferit razele de lumină venite de la suprafață.
Tot astfel, între fiecare dintre noi și realitate se interpune o mulțime de concepții ce ne sunt furnizate în diferitele etape ale dezvoltării personale, modificându-ne percepția în mod dramatic, putându-se ajunge chiar și la extrema inversării înțelesului lucrurilor pe care le trăim. Pe un astfel proces de inversare a decodificării realității se bazează orice formă de manipulare, care încearcă să ne determine să facem parte dintr-un anumit grup sau din altul, mai presus de alegerea personală.
De fapt, orice convingere are la bază acest fenomen de programare socială, care ne furnizează un anumit tipar de gândire, o anumită metodă de a înțelege ceea ce simțim și ceea ce trăim. În acest sens, cel mai amuzant este să explorăm noțiunea de fericire, care în funcție de cultură presupune un lucru sau altul, acestea venind de multe ori într-o contradicție evidentă, dacă privim la scara întregului mapamond.
Nu există un înțeles unic pentru realitatea pe care o trăim, dar cu toate acestea încercăm să ne impunem propria viziune, fiind prea nerăbdători în a acționa imediat, în loc să ascultăm și să înțelegem specificul fiecărui lucru. Zămislind propriul sens asupra a ceea ce înseamnă împlinire, confort și fericire, suntem gata să călcăm în picioare pe cei care decodifică diferit noțiunile noastre dragi sau pe cei care ne stau în cale sau ne stânjenesc în împlinirea dorințelor.
Astfel, uităm de efemeritatea lucrurilor pe care le trăim, de condiția noastră trecătoare, de timpul mult prea scurt în care avem ocazia să ne bucurăm de soare, lume și univers. Îndârjiți în apărarea adevărului personal sau colectiv, uităm să privim cu bunăvoință unii către alții și să avansăm treaptă cu treaptă pe calea cunoașterii lipsite de prejudecată, care mereu se miră și se întreabă asupra a tot ceea ce există, fără să epuizeze vreodată tezaurul lucrurilor noi și vechi pe care le întâlnim în cale.
Revenind la ritmul alert al zilelor prezente și privind către trecerea în ritm de accelerat a clipelor, rămân cu calda impresie a copilului ce se joacă cu tot feluri de cuburi, descoperind farmecul puterii de a zămisli proiecte îndrăznețe menite să schimbe lumea și curgerea vremii. Cu o bucurie a începutului, ființa umană se aruncă astfel în vâltoarea vieții, având forța pârâului ce izvorăște vijelios din munte, ce curge la vale cu puterea dată de înălțimea de la care vine, încercând să modeleze lutul realității din care suntem cu toții alcătuiți.
Întocmită din pământ, ființa umană are capacitatea de a modela materialul din care este alcătuită, de a schimba înțelesul naturii și al mediului înconjurător, de a aduce la existență lucruri noi și de a cugeta asupra rostului existenței. Această înzestrare formidabilă aduce după sine nevoia unui control riguros în raport cu experiența cunoașterii, o necesitate de a înțelege mereu înainte de a acționa și de a ajusta de îndată ce efectele încep să devină clare.
Astfel, lipsa de flexibilitate în gândire reprezintă un păcat de căpetenie din care pornesc o mulțime de rele. De câte ori nu am constatat, la scara istoriei, cum ambițiile despotice duc în final la epuizarea sistemului social și la colapsul civilizațiilor înfloritoare? Sau de câte ori elanul consumist nu a condus la distrugerea mediului de subzistență și la dispariția unor popoare întregi?
Cunoașterea ce se mărginește doar la aspecte superficiale, care nu caută să înțeleagă înainte de a impune, reprezintă o slăbiciune a naturii umane, o rupere de cordonul ombilical dintre noi și mediul din care am fost alcătuiți. O astfel de cunoaștere devine un blestem distructiv, care mai devreme sau mai târziu generează consecințe ireparabile.
Însă niciodată nu este prea târziu în a redeveni „copii” în ce privește percepția asupra realității în care trăim, în a aduce din nou în orizontul minții capacitatea de a privi cu prospețime fiecare clipă, de a avea noblețea de cugeta că lucrurile pot fi puse oricând în ordine, că prințul cel bun va învinge monștrii de tot felul și va reda libertatea oamenilor oprimați de un sistem obtuz și rău.
Devenind oameni „mari”, de fapt ajungem niște adulți brutali și opaci la realitatea din jur, transformând în obiecte de consum tot ceea ce există, inclusiv pe semeni, încercând să ne înghițim unii pe alții într-un veșnic schimb de roluri al prădătorului și al celui vânat. Într-un joc crud al interesului personal rupt de cel al umanității, călcăm în picioare toate noțiunile și avansăm pe treptele unei cunoașteri ce coboară în abis, în loc să ajungă la stele.
Iar din abis apar mereu dragoni și tot felul de balauri care ne fac viața un infern și care ne distrug capacitatea de a ne bucura de darul vieții, de a privi cerul cu seninătate și viitorul cu încredere. Dacă acest lucru înseamnă să fii om „mare”, atunci este mai bine să rămâi mereu copil, având perpetuu acea inocență ce se constituie ca o valoare supremă a tot ceea ce înseamnă să fii om pe pământ.
Când creativitatea se unește cu adevărata sensibilitate, atunci orice lucru devine posibil, fiindcă la bază se află un act de cunoaștere nealterată, un proces de evoluție interioară ce se armonizează cu legile universului și ale naturii umane, al cărei destin este ca pornind de la materia brută a „lutului” de pe pământ, să ajungă în final la cunoașterea infinitului acestui univers.
Și poate astfel, ființa umană poate să acceadă la condiția de nemurire, care în proiecția lumii în care trăim înseamnă pur și simplu să înveți să privești, să asculți, să iubești și să te bucuri înainte de a acționa pentru schimbarea lucrurilor. Este posibil ca noțiunea de infinit să însemne în condiția prezentă nimic altceva decât să dai dovadă de compasiune față de semeni, față de universul din care ai fost întocmit și de a începe să discerni legile fundamentale ale creației din care facem parte, cu dorința sinceră de a le urma pentru totdeauna. Cred că abia când se atinge acest „nivel” se poate vorbi cu adevărat despre posibila cunoaștere a sensului existenței în forma ei cea mai pură, precum și despre întâlnirea cu Marele Autor al tuturor acestor lucruri.
După un „ocol” de atâtea decade de ani față de momentul acelei conversații asupra sensului lucrurilor, nu pot decât să confirm parțial cele afirmate la acea dată, cu diferența că am descoperit că nu totdeauna drumurile bătute duc și în direcția cea bună. Fără un progres real în viața noastră, existența personală se va irosi fără rezultat, iar scopul pentru existăm nu va fi atins. Destinul uman este subsumat înnobilării prin cunoaștere, evoluție și salt în nemurire. Orice altceva este mult prea puțin, tot ce este dedesubt de această țintă reprezintă o ratare de neiertat.
