Structura memoriei este delicată, fiind asemenea unei pânze de păianjen, ce se destramă la cea mai mică atingere, dar care totuși revine cu putere de îndată ce s-a părăsit locul respectiv. Prin urmare, efortul amintirii este mereu dureros și obsesiv de trist, proiectând fragmente de sine în lumea imaginației și a posibilului, adică a ceea ce ar fi putut exista și totuși, s-a topit în neant. Iar pentru ca acest exercițiu să fie și mai chinuitor, declanșarea procesului retrăirii se realizează prin venirea în contact cu detalii dintre cele mai inofensive, cel puțin în aparență, cum ar fi un miros, o atingere sau revederea unor locuri de care este atașată o anumită amprentă emoțională. 

De exemplu, ori de câte ori trec prin cartiere sau pe străzi unde s-au impregnat experiențe sensibile, involuntar memoria începe să îmi proiecteze în minte un univers de trăiri ce mă năucesc la modul cel mai propriu, fenomen ce devine tot mai evident pe măsura trecerii timpului. Într-un fel sau altul am impresia că un adevărat vulcan se află în interiorul meu stând gata să explodeze la cea mai mică atingere. De fapt, potențialul emoțiilor încătușate în interiorul sufletului omenesc este enorm, trecând dincolo de cele mai utopice estimări. 

Prin urmare, comportamentul uman ne surprinde prin imprecizia sa, prin tendința sa de a aluneca în momentele cele mai neașteptate spre reacții dintre cele mai extreme, de a anula și distruge într-o clipă tot ceea ce s-a clădit pe o durată lungă de timp. Iar cu cât trece vremea, constat că profunzimea conștiinței umane depășește orice imaginație, fiind asemenea unui ocean zăgăzuit în adâncul miliardelor de circuite și de combinații pe care le realizează nenumăratele celule ale creierului uman. 

Revenind la mecanismul retrăirii declanșate spontan de locuri având o profundă conotație emoțională, pot spune că acesta este una dintre cele mai crude experiențe din punctul de vedere al intensității trăirii, urmând modelul „cochiliei golite”, în care doar învelișul a rămas, conținutul fiind vidat de trecerea timpului și prin devenirea tuturor lucrurilor. Spre exemplu, cine nu tresară când se reîntâlnește cu o clădire cândva îndrăgită, unde se ascundea când absenta nemotivat de la școală sau se apropie de parcul unde pentru prima dată a sărutat o persoană dragă, ce ulterior a dispărut fără urmă? 

În ce mă privește, sunt câteva astfel de fragmente de memorie ce se revarsă spontan ca desprinse din scenariul unui film fantastic, de îndată ce ajung în dreptul locurilor ce au inclus în memoria lor trecerea mea efemeră când am experimentat la rândul meu „iubiri de o zi”, care te lasă ulterior cu o rană deschisă pentru întreaga viață. Imposibilitatea este cea care conferă aripi imaginației ce se înalță spre cer în proiecția unui trecut care ar fi putut fi și altfel. Și cu cât structura interioară este mai sensibilă, cu atât durerea și procesul retrăirii sunt mai puternice, atingând nu de puține ori pragul unei senzații sfâșietoare, asemenea unei agonii ce nu se mai poate stinge vreodată. 

Adăugând și nostalgia trecerii vremii, se intră astfel cu ușurință în acea criză existențială ce ajunge să zgâlțâie întreaga ființă din temelii, lucru ce produce mai mult sau mai puțin cedarea controlului de sine în momentele cele mai critice. De fapt, chiar și în cel mai frumos scenariu, realitatea oricum trebuia să treacă, fiindcă ne place sau nu, suntem doar niște călători prin această lume a deșertăciunii clipei. Dar mintea noastră refuză o asemenea concluzie, care ne-ar demobiliza imediat, și în căutarea divertismentului, ea încearcă să umple golul teribil ce se zbate în inima noastră prin schimbarea continuă a orizontului vieții. 

În acest sens, mi s-a oferit în urmă cu mai multe zile șansa de a putea să mă mut într-un cartier plin de amintiri din perioada studenției. Nu știu dacă acesta era lucrul cel mai bun cu putință, fiindcă de îndată ce am pășit în acele locuri, memoria a reacționat violent, generând o nostalgie cumplită pentru realități ce existau acum peste douăzeci de ani. Deși când mă uitam în oglindă îmi realizam imediat vârsta și momentul, totuși, când priveam spre acel fragment plin de amintiri, aveam senzația unei călătorii în timp către un orizont în care realitățile vechi prindeau din nou contur. 

Bineînțeles că acesta era un joc al imaginației, care nu de puține ori se comportă cu noi într-o manieră de „heart-breaker”, adică zdrobitoare de inimi, ba chiar acționând asemenea unui „pichamăr” asupra structurii emoționale. Dar jocul odată pornit, el continuă să evolueze asemenea unui program de calculator ce nu mai poate fi oprit cu ușurință. Cele mai neobișnuite conexiuni încep să se realizeze, neuronii ajungând să se unească în combinații neașteptate, nepermise și cenzurate cu mare grijă de-a lungul vremii, până când sistemul ajunge la „overflow”, generând o revărsare emoțională dureroasă și devastatoare. 

Într-un anumit sens, fiecare om suferă mai mult sau mai puțin de o anumită formă de depresie, persoane care par calme fiind adeseori mai afectate decât cele care izbucnesc imediat. Viața trece, iar acest lucru ne umple de nostalgie și de păreri de rău într-un efort aparent absurd de oprire a pendulului orologiului ce ne măsoare efemeritatea. Însă oricât de mult am încerca să ne menținem „verticalitatea” și orgoliul, materialul slab din care suntem alcătuiți se dă până la urmă în vileag, torentul reprimat devenind un fluviu pustiitor. 

Nu pot spune că soluțiile „în vrac” sub forma sloganurilor filozofice, motivaționale sau religioase pot alina durerea interioară a retrăirii, fiindcă adesea acestea realizează doar o acoperire superficială a rănilor pe care le purtăm în suflet. De fapt, viața ne rănește la fiecare pas și lasă urme mai mult sau mai puțin profunde în conștiință, în acea țesătură fină ce se află într-o permanentă frământare și prefacere, fără ca acest proces să înceteze vreodată prin intermediul miliardelor de circuite ce se deschid și se închid într-un joc extenuant, dar imposibil de oprit. 

Dar tocmai din această cauzalitate se naște farmecul experiențelor pe care le trăim pe drumul fără de întoarcere al acestei lumi efemere, în care am sosit fără să fim întrebați și din care vom pleca nevoiți fiind de bătăile ceasului ce ne măsoară destinul și pasul. Ar trebui să facem această trecere cât mai frumoasă cu putință, iar urma pe care o lăsăm ar trebui să aducă lumină, mai degrabă decât întuneric, pentru cei care vor veni după noi, precum și pentru cei care ne-au însoțit mai mult sau mai puțin vremelnic prin această lume. Se pare că durerea este instrumentul cel mai des utilizat în prefacerea conștiinței noastre, însă întrebuințarea sa nu ar trebui să fie făcută niciodată excesiv. Cel puțin așa gândesc că ar trebui să sune o minimă înțelepciune de ar provoca cât mai puțină suferință celor din jur pe drumul „marii treceri” prin această secvență de univers.