Imaginația poate da naștere la îngeri sau demoni, poate înălța castele sau dărâma citadele, poate să străpungă negura neștiinței sau să adâncească în ignoranță pentru totdeauna cele mai strălucite minți. Ea poate aduce frumusețe sau urâciune, geniu sau nebunie, în funcție de cum este ea folosită, de maniera în care este cultivată, înnobilată sau dimpotrivă, maltratată, urâțită până la desfigurare. Totul depinde de educarea ei, de rafinarea prin intermediul a ceea ce este bun, frumos și luminos. 

Să ne imaginăm că ne plimbăm pe un bulevard cunoscut al unui mare oraș, că parcurgem din nou un traseu pe care l-am repetat de mai multe ori pe parcursul vieții, astfel încât straturi nenumărate de impresii s-au asociat locurilor pe care le vedem în aceste clipe. Este foarte posibil ca o anumită clădire, un cinematograf, o biserică sau un restaurant să declanșeze procesul evocării diferitelor senzații pe care le-am trăit trecând prin dreptul lor. 

Poate este emoția așteptării rezultatelor la un examen școlar de care depindea soarta noastră viitoare, poate este senzația inconfundabilă a primului sărut sau al primei strângeri de mână a unei persoane dragi, poate fi atmosfera apăsătoare a așteptării unei vești neplăcute, poate fi bucuria anunțului că ai fost angajat la o mare companie, sau poate este amintirea drumului parcurs când te îndreptai către restaurantul unde urma să îți sărbătorești căsătoria cu persoana iubită. Câte astfel de amintiri ar putea să-ți vină în minte privind doar un colț de clădire, doar un fragment de arhitectură, ce poartă peste timp pecetea atâtor taine pe care le porți zăvorâte, în cea mai mare parte a timpului, în propriul tău suflet? 

Sau să ne mutăm acum undeva pe aleile unui parc prin care ne-am plimbat atât de multe ori și de care se leagă indisolubil impresii din copilărie, adolescență, prima tinerețe sau poate chiar de mai târziu, către zenitul vieții. Practic, aspectul nu s-a schimbat foarte mult, încât poți distinge vechile alei sau poate chiar locul băncilor unde ai stat uneori cugetând tăcut la destinul vieții, alteori râzând de glumele prietenilor ce te însoțeau, iar alteori pur și simplu ai strâns puternic la piept persoana de care te-ai îndrăgostit nebunește, dar care ulterior a dispărut din viața ta. 

Sau poate impresiile se leagă de cele ale copiilor cu care te-ai jucat alergând pe sub bolta verde a copacilor proaspăt ieșiți din iarnă, având mireasma și gustul unui nou început, al unui nou an, al unor noi speranțe ce te-au determinat să crezi că totuși viața are un sens bine definit, că există un scop în tot ceea ce trăiești, iar viitorul își deschide larg porțile înaintea ta. La fel de adevărat este faptul că respectivele alei poate au fost pavate de senzația suferinței, a trecerii inexorabile a timpului, a neputinței de a aduce lucrurile înapoi, de convingerea asupra caracterului efemer al tuturor lucrurilor și al deșertăciunii acestei lumi. 

Care anume este elementul distinctiv în toate aceste relatări? Deși locurile sunt practic aceleași, trăirile sunt atât de diferite într-o paletă ce nu poate fi epuizată niciodată pe deplin, dependentă de profilul interior al fiecăruia dintre noi, de starea de spirit în care ne aflăm și de viziunea cu privire la viață la care am ajuns. Practic, emoția trăirii este cea care dă glas și culoare la ceea ce ne imaginăm, direcționând-o într-un sens sau altul, alternând uneori între bucurie și tristețe, speranță și deznădejde, lumină și întuneric. Atât de amestecate sunt uneori aceste trăiri, încât nici nu poți să mai distingi cu claritate încotro se îndreaptă ele, fiind asemenea unui râu subteran ce te poartă neputincios într-o direcție sau alta, înălțându-te către cer sau aruncându-te în abis. 

De fapt, tot acest mecanism al evocării are la bază un proces de proiecție a gândurilor, de afișarea lor pe diferite „ecrane” interioare plasate în „regiuni” ce au o sensibilitate diferită. Fiecare dintre noi posedă astfel de „regiuni” sau registre formate în baza unor transformări succesive deosebit de complicate. De exemplu, un copil care a fost încurajat de părinți sau educatori să continue, chiar și când greșea, va avea un registru mai bogat în zona speranței, încrederii și a trăirilor pozitive. În sens opus, un copil care a fost descurajat sistematic, căruia i s-a amintit mereu faptul că nu este bun de nimic, va avea un registru bogat în zona deznădejdii și a trăirilor negative, astfel că, dacă gândurile vor căuta un „ecran de proiecție”, vor găsi mai la îndemână acest „panou mare” plin de emoții negative, pe care se vor revărsa generând trăiri dureroase și crude, deși evenimentele s-au petrecut undeva în trecut. 

Fiindcă un lucru de care trebuie să ținem cont totdeauna, este acela că practic nimic din ceea ce am trăit nu se uită cu adevărat, ci amintirile se stochează definitiv în ființa noastră interioară, indiferent de caracterul pozitiv sau negativ al acestora, de lumina sau întunericul prin care am trecut, de bucuria sau durerea pe care am experimentat-o. Și de aceea, nu există niciodată o ștergere a ceea ce a fost negativ, ci doar o posibilă contextualizare mai largă a experienței trăite, precum și posibilitatea extinderii registrelor de proiecție pozitivă din cadrul „lumii” pe care o purtăm în suflet mereu, la fel de complexă și de contradictorie ca lumea exterioară în mijlocul căreia trăim. 

Este foarte posibil ca „ecranul trăirilor pozitive” să fi fost în mod voit și samavolnic subdezvoltat de persoane lipsite de umanitate, de părinți nedrepți, educatori lipsiți de milă sau de un soț sau o soție care în mod sistematic te-a asuprit de-a lungul vieții. Este la fel de posibil ca registrul trăirilor pozitive să fi fost uitat undeva în zorii copilăriei sau ai adolescenței, ca mecanismul dezvoltării emoționale să fi fost blocat undeva într-un anumit trecut, după care totul a luat un drum descendent. 

Din acest punct de vedere, există blocaje ale registrului de trăiri pozitive pe care trebuie să le rezolvăm, altfel cenușiul și tristețea vor deveni compania noastră permanentă, otrăvindu-ne la fiecare pas. Practic, trebuie să cultivăm paleta de trăiri luminoase, să adăugăm „panouri” noi pe care să se poată proiecta constructiv și plin de speranță gândurile noastre, oferind astfel o șansă dezvoltării noastre interioare dincolo de „asfaltul” impresiilor întunecate. 

Premisa de la care plec în această „reconstrucție” interioară se referă la extraordinara capacitate de reconfigurare și de „reprogramare” a modului nostru de a gândi și de a reflecta realitatea. Practic, nu există o vârstă la care această însușire să dispară cu totul, de fiecare dată existând șansa unui nou început. De exemplu, în momentele marilor „transformări” ce se succed cam la o distanță cuprinsă între șapte și zece ani, avem șansa să o „luăm” de la capăt, să reevaluăm experiența vieții într-o nouă perspectivă. 

Poate copilăria fost întunecată, dar adolescența ți-a oferit șansa de a ieși „la lumină”, anulând „programarea negativă” din prima perioadă. Poate adolescența a fost umbrită de trăirile dintr-un anumit cămin de elevi sau de persoane ce au abuzat fizic sau emoțional de noi, dar perioada primei tinereți a fost caracterizată de fericirea întâlnirii unui partener de viață potrivit și de găsirea unui loc de muncă adecvat aptitudinilor tale. 

Este posibil ca prima tinerețe să fi fost ratată, dar după vârsta de treizeci sau poate chiar patruzeci de ani să fi găsit un tovarăș de viață adevărat sau să fi putut să ai în sfârșit casa ta și să scapi de datorii contractate în urmă cu mai mulți ani. Și exemplele pot continua, fiindcă după un anumit interval de timp se poate produce prin acumulare „saltul” interior, iar ceea ce a fost negativ să poată fi dat la o parte, așa cum râul, în curgerea lui, lasă pe maluri deșeurile și obiectele voluminoase ce i-au îngreuiat cursul. 

Registrul trăirilor pozitive se cultivă prin mijloace oarecum „tradiționale” și aflate mereu la îndemână, mai precis, prin reeducarea vorbirii, exprimării, acțiunii și gândirii. Trebuie să învățăm să zâmbim, să ne descrețim frunțile, să vedem și partea luminoasă a vieții, să începem să fim amabili unii cu alții, să nu mai presupunem lucruri urâte, când nu avem dovezi suficiente și să avem mereu speranța unui viitor mai bun. 

Suntem trecători prin această lume, dar contează enorm de mult cantitatea de lumină sau de întuneric pe care ajungem să o purtăm în suflet, fiindcă acest lucru va dicta fericirea sau nefericirea noastră. Nu mulțimea de „bogății” materiale va decide în final acest lucru, ci modul în care privim, seriozitatea cu care iubim și bunătatea pe care o oferim. Aceste trei elemente determină calitatea vieții pe care o trăim și sensul pe care vrem să-l dăm trecerii noastre prin univers. 

Nu apelez la religie pentru a contura importanța acestui lucru și nici la noțiunile de „rai” și „iad” pentru a motiva în direcția cea „bună”. Nu pot judeca experiența niciunui om și „forțarea” unui anumit mod de a fi nu este recomandabilă, deși intențiile pot să pară onorabile. Însă fiecare dintre noi poate percepe „avantajele” unei vieți în care registrul trăirilor pozitive este cu mult extins față de cel al trăirilor negative, că a te putea bucura și a privi cu speranță valorează mai mult decât tristețea și apăsarea așteptării unui final întunecat. Există totuși un „bun simț” pe care îl avem cu toții, însă există o foarte mare lipsă de a ne educa să îl ascultăm de-a lungul vieții. 

Și acum, să ne reîntoarcem pe aleile parcului de odinioară, să privim cu nostalgie dar și cu bucurie către momentele când sărutam persoana iubită, când o strângeam la piept dansând de fericire, fără să ne pese prea mult de ceea ce spun ceilalți rotindu-ne în ritmul unei melodii eterne, pe care doar cei care sunt tineri în suflet o pot auzi mereu și până la capăt. Nimic din ceea ce am trăit nu se pierde, ci doar se adaugă „zestrei” de emoții și sentimente pe care le purtăm în ființa noastră, având undeva făgăduința renașterii într-o lume nemuritoare și plină de lumină sub privirile blânde și protectoare ale Marelui Autor.