Este ușor să ni se tulbure inima când trecem pe drumul vieții, fiindcă nu știm ce anume ne va aduce clipa următoare sau ziua de mâine. Astăzi suntem în putere și ne credem stăpâni pe destinul nostru, dar nu peste mult timp tot universul nostru se prăbușește în neant, fiind copleșiți de tragedia condiției umane.
Fiindcă indiferent cât suntem de conștienți sau nu de această realitate, totuși existența umană stă sub semnul unui sfârșit, poziționat undeva pe axa timpului asemenea unui musafir nedorit, care abia așteaptă să ne viziteze și pe care nu îl putem evita. Finalul nu poate fi amânat, iar când clipa fatidică a sosit, nimic nu mai poate să oprească derularea deznodământului unei vieți trăite pe pământ.
Prin urmare, omul încearcă să uite de condiția trecătoare, angrenându-se într-o mulțime de activități, mai mult sau mai puțin folositoare, dar care la un loc ajung să îi umple tot timpul și toată cugetarea. Astfel, el devine plin de o mulțime de gânduri, ce freamătă nerăbdătoare în a-și găsi materializarea prin nenumărate proiecte. Orice clipă ajunge să fie folosită la maximum, fiindcă astăzi trăim, dar mâine nu se știe exact ce va fi. Iar dacă vin momente de singurătate sau de liniște, imediat devenim neliniștiți și căutăm companie, tocmai fiindcă în aceste clipe devenim împresurați de golul lăuntric, pe care nimic nu îl poate umple. Și astfel, într-o atmosferă de agitație, dusă uneori până la extrem, ne îndreptăm către sfârșitul inexorabil, fără a avea vreo perspectivă a ce va fi și mai ales, fără a fi în vreun fel pregătiți.
Cu toate acestea, nu putem fugi la nesfârșit de această realitate, ce reușește adeseori să ne tulbure cugetarea și inima, adică sentimentele. Iar durerea generată de această conștientizare creează o suferință ce nu poate fi niciodată pe deplin a fi descrisă în cuvinte. Și atunci, mai este ceva de făcut?
În urmă cu patruzeci și patru de primăveri, am apărut în această lume într-o frumoasă Duminică de Florii, la mijlocul lui aprilie, în inima țării, la Brașov. Acest lucru, precum și farmecul inconfundabil al primăverii, m-au determinat să am mereu în minte faptul că nu exist la întâmplare, că un sens se află în spatele tuturor lucrurilor, iar mai presus de toate veghează un mare Demiurg și Creator.
A fost o credință instinctivă, rezultată în urma unui proces misterios, interior, nedirijat din afară prin educație sau ceva similar. Erau vremuri atee, iar a vorbi despre Dumnezeu devenea rapid un lucru primejdios. Despre El se povestea pe ascuns, iar la biserică oamenii erau notați, pentru a fi identificați ulterior dacă lucrurile deveneau prea serioase în ce privește credința. De fapt, „a crede” era un păcat capital față de o societate ce refuza în mod fățiș existența unei instanțe superioare în fața căreia este responsabil fiecare om. Prin urmare, afirmarea încrederii în El reprezenta un act de sfidare a regimului, un lucru ce trebuia oprit și pedepsit, ca un exemplu ce nu trebuie urmat.
Dar puterea combinată a primăverii și a Floriilor m-a urmărit de-a lungul unei copilării sinuoase, a unei adolescențe chinuite și a unei tinereți marcate de frustrare și neîmplinire din multe puncte de vedere. Acea energie înviorătoare a vieții ce nu se naște la întâmplare, ci este rezultatul voinței unui Creator Atotputernic, m-a împins mereu înainte, chiar și când slăbiciunea mă copleșea sau temerea mă topea în fața unui viitor imprevizibil. În felul acesta, am înțeles că singurul antidot pentru „tulburarea inimii” este credința ce se prinde ca o ancoră de divinul Susținător. Fiindcă indiferent cât de universali sau de ecumenici am dori să fim, nu putem să avem credință decât prin Cel trimis a fi deopotrivă om și Dumnezeu.
Cu respect mă aplec să studiez orice ideologie și orice religie. Cu reverență deschid cărțile sacre ale tuturor popoarelor de pe pământ, lipsit fiind de răutate sau de orice gen de prejudecată. Însă în același timp, sunt profund conștient că numai prin Cel trimis putem să fim răscumpărați, numai prin El putem să depășim orizontul finit al vieții de pe pământ, numai prin El și prin cuvântul Său.
Prin urmare, am ajuns să iubesc numele Său, să fiu tot mai convins că dincolo de negura ce înconjură lumea în care trăim, sunt așteptat în veșnicia lumii Sale. Iar trecerea prin labirintul lucrurilor prezente nu reprezintă decât ocazia de a cunoaște tainele providenței Sale, de a avea o tot mai mare pătrundere asupra modului în care este alcătuit acest univers, asupra legilor care îl determină și care în final, asemenea unui arc de boltă, mă trimit direct la Creatorul lor.
În felul acesta, am ajuns să prețuiesc momentele de tăcere, clipele când stau față în față cu mine însumi, însă nu singur, ci împreună cu El! Acea temere stranie în fața repausului mi-a fost anihilată de sentimentul prezenței Sale împreună cu mine, de acea intervenție continuă a Celui trimis să fie Mântuitorul meu. Iar ocaziile când stau singur în fața marelui univers nu mă mai tulbură, fiindcă mereu prin intermediul său disting chipul Celui care le-a chemat la existență.
Însă pentru o societate modernă, tehnologizată și orientată spre câștig, asemenea meditații par lipsite de noimă. În iureșul unui program zilnic tot mai ocupat, ajungem să uităm de condiția noastră trecătoare și astfel nu băgăm de seamă cum zilele trec, iar etapele vieții sunt lăsate în urma noastră cu viteza unui avion ce trece pe deasupra feliuritelor orașe în drumul său. Distanțați la o mare altitudine, privim detașați la pământul de sub noi, prinși într-o mulțime de ambiții și planuri, unele dintre ele riscante, fără a remarca faptul că trupul nostru se modifică imperceptibil, dar sigur, că ridurile devin tot mai adânci, că suplețea de odinioară a și trecut, iar la orizont se vede Marea barieră ce separă lumea noastră de veșnicie. Această uitare de sine nu aduce bucurie, ci doar o satisfacere de moment a simțurilor, însă niciodată un confort al conștiinței lăuntrice.
De la ateismul declarat la cel implicit, societatea noastră a trecut de la o extremă la alta, pentru ca în final să nu găsească odihnă în niciunul dintre aceste sisteme de gândire și acțiune. Fiindcă dincolo de tentația câștigului de moment și de distracția prezentă, se află mereu repausul și liniștea unui cosmos ce nu își deschide porțile decât pentru cei care au ajuns să Îl cunoască pe Marele Autor. Nu există tristețe sau teamă pentru omul care a ajuns să distingă zâmbetul plin de compasiune al Creatorului, care s-a deprins să distingă tonul vocii Sale și să simtă prezența Sa înviorătoare, care indiferent de etapa vieții îți spune mereu: „Nu te teme! Sunt împreună cu tine și voi fi mereu alături de tine până la capăt!”.
