Ce este bucuria? Cum poate fi ea definită, înțeleasă și trăită? Cu siguranță că nu este simplu să dai răspuns la astfel de întrebări, dar fără să-ți dai seama, de multe ori gândirea te poartă către acele momente, din nefericire puține la număr, când acea senzație extraordinară a bucuriei te-a cuprins pentru câteva clipe. De ce durează atât de puțin ce este frumos? De ce fericirea este efemeră pe pământ? Mă simt asemenea unui copil în fața unui vast univers pe care nu pot să îl cunosc, dar care mă copleșește, mă sfărâmă chiar prin greutatea sa imensă, densă și lipsită de sentimente. Viața este dură, iar provocările te asaltează la fiecare pas, dar cu toate acestea imaginea bucuriei nu trebuie să te părăsească vreodată. 

Bucuria reprezintă un „salt interior”, o desprindere de sine, de orizontul strict al lumii fizice în mijlocul căreia trăiești, o percepție amplificată în spațiul dorințelor celor mai frumoase ale sufletului tău. Uneori se împletește cu imagini din copilărie, cu acele senzații tainice pe care le-ai experimentat acasă, la școală sau printre prieteni, iar alteori se asociază pur și simplu cu imaginea unei flori, a mării, a unui asfințit sau chiar cu chipul celui drag. 

Pentru mine fericirea este asociată cu străzile pavate cu piatră din centrul istoric al Brașovului, cu dealul Tâmpa ce domină întregul oraș al copilăriei mele sau cu mirosul de cărbune ars în cuptor din Valea Jiului unde am locuit de asemenea o bună perioadă de timp. În mod straniu, deși am stat atât de mult în București, imaginile memorate în acest loc nu sunt deloc asociate cu ideea de bucurie, păstrând doar o tentă fără formă și cenușie. 

De asemenea, bucuria îmi rămâne asociată cu așteptarea vacanțelor din perioada când eram elev, mai ales a celei de primăvară, care deși dura cel mai puțin, totuși se împletea cu mirosul proaspăt al florilor și al ramurilor înmugurite ale copacilor „treziți la viață”. Mai departe, „văd” la modul cel mai concret munții, acei munți de care pur și simplu m-am îndrăgostit când eram mic, ce înconjoară din toate părțile Țara Bârsei. Nu pot să uit nici cerul, de un albastru ce nu poate fi descris în cuvinte, ce îl poți vedea când urci pe munții Bucegi sau verdele crud al pădurilor de pe Valea Prahovei. 

Abia acum îmi dau seama cât de frumoasă este țara în care ne-am născut și cât de fericiți am putea să ne simțim în ea, dacă am ști să o prețuim și să fim buni unii față de ceilalți. Iar când îmi las gândul să se înalțe asemenea unui zmeu de hârtie ridicat de vânt, toate experiențele nefericite se estompează, toată cruzimea inutilă de care am avut parte de-a lungul vieții își pierde puterea de a-mi mai otrăvi prezentul. Sunt sigur că ai nevoie de o astfel de experiență, de acest salt interior al bucuriei, de această renaștere ce numai ea îți poate oferi împlinire și sens pe acest pământ. 

Puterea întunericului se regăsește în capacitatea sa de a-ți răpi amintirile bune și frumoase din sufletul tău, de a-ți distorsiona percepția și de a te otrăvi cu un prezent plin de cenușiul problemelor de tot felul. În măsura în care vei lăsa ca mintea ta să devină captivă acestui mod de a gândi, tot universul interior se va comprima, se va condensa pe câteva preocupări obsesive ce îți vor distruge viața. Experiența pe care o acumulezi în această lume este direct influențată de capacitatea de a surprinde deopotrivă detaliul și ansamblul, de a vedea atomul și stelele cerului, de a pătrunde în adâncul lucrurilor și de a surprinde armonia a tot ce există. Însă când mintea îți este afectată de experiența nefericită a prezentului, perspectiva dispare, detaliul se estompează, iar tu devii captiv influenței morbide a neantului, care nu are altă culoare decât un cenușiu ce alunecă spre întuneric. 

„Ochiul este lumina trupului”, spunea Iisus Hristos, iar acest lucru se referă deopotrivă la claritatea percepției pe care o ai asupra a tot ceea ce există. „Trupul” în înțelesul deplin al acestei învățături se înțelege în mod deosebit prin impactul impresiilor asupra minții, care pot fi „lumină” sau „întuneric”. Niciodată o percepție întunecată sau cenușie asupra existenței nu va aduce un câștig pentru a învăța lecțiile acestei vieți, care includ obligatoriu și tema „bucuriei”. 

Chiar și formulările cele mai meșteșugit alcătuite pe care le poți memora pentru „vremuri întunecate” nu te vor putea ajuta. Biblia va rămâne lângă tine deschisă, dar fără putere, dacă nu vei avea lumina bucuriei în suflet. Adevărații sfinți au fost oameni fericiți indiferent de ceea ce le-a fost dat să pătimească în lume. Bucuria interioară autentică nu poate fi răpită de nimic și de nimeni, iar ea este izvorul puterii pentru întreaga ființă în a face față prezentului. 

În Evanghelia după Ioan 16.22 citim „Tot așa și voi, acum sunteți plini de întristare, dar Eu vă voi vedea iarăși, inima vi se va bucura și nimeni nu vă va răpi bucuria voastră vreodată.”. Să nu rămâi doar la aplicația istorică când citești aceste cuvinte. Iisus a promis că îți va oferi bucuria întâlnirii cu El chiar în mijlocul vieții prezente. Acest lucru se produce ori de câte ori din fragmentele memoriei se reconstituie imaginea lucrurilor ce ți-au inspirat putere de-a lungul vieții sau din experiențele ce ți-au oferit șansa de a face „saltul interior al bucuriei”. 

O secvență dintr-un film din seria Harry Potter îmi vine acum în minte, când în lupta cu magia neagră Harry este instruit să rostească o formulă salvatoare, cu condiția însă de a menține mereu imaginea celui mai frumos moment din viață pe care l-a trăit. Trecând dincolo de ficțiune, cuvintele inspirate ale Scripturii vor avea putere să înfrângă orice formă de întuneric ce vine asupra ta în măsura în care ele vor fi asociate impresiilor pozitive pe care le-ai adunat de-a lungul vieții. 

Dacă vei strânge mereu tot mai multe amintiri plăcute sau impresii ce ți-au oferit încurajare, dacă vei insista în retrăirea lor, atunci vei putea avea o temelie puternică în a face față dificultăților de tot felul, precum și în înțelegerea cuvintelor tainice ale Scripturilor Sfinte. Natura umană tânjește după înțelegere, compasiune și bucurie, ea are nevoie de cuvinte, gânduri și impresii care să îi hrănească dorul interior după împlinire. 

Răul într-un anume sens este străin naturii tale, reprezentând un intrus periculos, un virus nimicitor care prin impresii întunecate îți murdărește simțirea și viața. De fapt așa îl și poți recunoaște. Orice fum înecăcios își impune rapid prezența prin senzațiile pe care le provoacă. Dacă impresia puternică a bucuriei va rămâne în suflet, asemenea unei candele ce nu se stinge, puterea întunericului nu va putea să pună stăpânire pe tine. Saltul interior al bucuriei îți va conferi putere de a rezista și de a trece prin mijlocul oricărui fel de încercare, fiindcă în cele din urmă orice formă de bucurie cuprinde în ea gândul eliberării și intrării într-o zi într-o lume nespus mai bună și mai minunată. Aici este de fapt puterea bucuriei și de aceea, oricine o menține pe cărarea vieții devine un biruitor al oricărei forme de „magie”.