Trăim într-o lume în care sensibilitatea este reprimată sistematic. Duritatea este văzută ca un lucru de dorit, fără să ne gândim că astfel nu facem altceva decât să cultivăm violența în mediul în care trăim și dăm naștere la situații ce se vor întoarce împotriva noastră. Am citit mai demult din Upanișade, că lucrurile exterioare sunt o proiecție a celor interioare. Ori dacă în interiorul nostru nutrim valori ce ne împing spre lipsă de sensibilitate, și chiar de omenie, atunci să nu ne mirăm că în scurt timp realitatea din jur începe să reproducă monștri, ce vor căuta să ne devoreze în întregime. Ceea ce se întâmplă în afară are în cele din urmă o cauză interioară, ce trebuie găsită și soluționată.
Puterea minții este extraordinară în a modela tot ce există, dar din nefericire, exercitarea ei se realizează mai mult spre direcția impunerii și a forței, decât a înțelegerii, toleranței și milei. În acest sens îmi aduc aminte de o anumită împrejurare în care cineva dădea „sfaturi de viață” copilului său, îndemnându-l să fie lipsit de scrupule, să nu acorde încredere nimănui și să meargă înainte cum s-ar zice „călcând peste cadavre”. Cu siguranță, puțini poate dintre noi, au cinismul de a proceda atât de explicit, dacă vom analiza mai cu atenție exemplul pe care îl oferim tinerelor generații, vom constata în cele din urmă, că le-am oferit de multe ori un model violent de viață. Însă cei care sunt în putere astăzi, mâine vor fi generațiile ce vor fi aruncate la coș, la modul propriu, de cei ce vor veni, fiindcă acest lucru l-au văzut și l-au învățat, ba chiar l-au perfecționat urmașii lor privind la cei care sunt părinți, educatori sau conducători de orice fel. Recentul val de reducere a costurilor cu persoanele aflate la pensie, are o directă legătură și cu o anumită atitudine față de persoanele în vârstă, care sunt văzute ca un balast inutil. Dar să nu ne mirăm dacă nu cumva chiar aceia care au ajuns să depindă de bugetul de pensii, nu cumva au generat și întreținut de-a lungul vieții acest joc violent, care în cele din urmă se întoarce ca un bumerang. Aici este un avertisment și pentru generațiile tinere, care acum se simt „în putere”, dar nu se gândesc la viitor.
Secolul trecut a fost marcat de violențe și vărsări de sânge fără precedent, ce au tocit foarte mult din sensibilitatea interioară, pe care ar trebui să o avem în mod natural. Din nefericire, educația nu a lucrat pentru a compensa mediul social violent, marcat de existența timp de o jumătate de veac a unui război rece la nivel mondial, iar după aceea, modelat de economia agresivă de creditare și consum hrăpăreț, care acum își arată roadele, după ce a distrus orice provizie pentru viitor. Majoritatea oamenilor au trăit pentru prezent, fără a se gândi la viitor, aruncând la gunoi orice prudență sau înțelepciune minimă de a face provizii și de a nu te hazarda dincolo de ceea ce ai la momentul de față. Nu este întâmplător faptul, că generațiile tinere au fost crescute într-un mediu violent, lipsit de sensibilitate. Deplângem dependența de Internet și de pornografie, lipsa de valori a celor din jur, dar în primul rând ar trebui să ne gândim în dreptul nostru, asupra exemplului pe care l-am dat, asupra a ceea ce am proiectat în afara noastră.
Revenind la tema sensibilității interioare, care aparent reprezintă o slăbiciune, aș dori să ofer o idee din Sfânta Scriptură care spune că „Dumnezeu este milos și plin de îndurare”, sau în altă parte că „Dumnezeu este iubire”.
Mergând pe o astfel de logică, strâmbă de altfel, am putea spune că Dumnezeu dă dovadă de slăbiciune, lăsându-se condus de sentimente.
Dacă nu ar fi fost astfel, ce logică am putea acorda jertfei Fiului Său de pe Golgota, unde se spune că „atât de mult iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu?”. Dacă nu există sentiment, dacă nu există sensibilitate interioară, atunci nu rămâne decât raționamentul dur al judecății și mâniei față de o lume ce nu Îl recunoaște. De aceea, adevărata sensibilitate interioară este un semn al puterii și nicidecum al slăbiciunii. Se cere o putere extraordinară pentru a trăi și acționa în lumina acestor sentimente. Se cere viață abundentă în suflet, pentru a putea oferi viață și putere celor din jur, pentru a străluci asemenea unei lumini în lume, pentru a fi sare a pământului.
Sistemele religioase, indiferent care sunt acestea, nu pot să ofere așa ceva, ci numai relația directă și vie cu Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi. Cea mai mare nevoie a noastră constă în renașterea unui adevărat creștinism biblic, trans-denominațional, la nivel individual, o descoperire personală din Biblie a lui Dumnezeu, a planului Său de mântuire și a lui Hristos. Toate sistemele religioase, inclusiv creștine, au căzut de la marele standard al neprihănirii și al prezentării corecte a lui Dumnezeu, însă Biblia rămâne ca o mărturie eternă a iubirii nemuritoare, a sensibilității fără de seamăn a Creatorului nostru. Să ne întoarcem dar la Scriptură, să-l căutăm pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, și El se va lăsa descoperit, ba chiar va veni în întâmpinarea noastră.
Nu în adunări în care oamenii își repetă crezuri, ci în relația directă cu Dumnezeu se află forța închinării, fiindcă El se află acolo unde te găsești. La locul de muncă, acasă, pe patul de suferință sau în clipele de bucurie, El este acolo așteptându-L să Îl recunoști, pentru ca astfel bucuria să îți fie deplină. Iar atunci, exercițiile de închinare colectivă vor dobândi forță, substanță și sens, iar Dumnezeu ni se va descoperi pentru a ne conduce afară din labirintul acestei lumi, afară din crepusculul de civilizație în care ne găsim.
Sensibilitatea interioară este semnul puterii divine descătușate în noi, care realizează acea „inimă de carne”, ce înlocuiește duritatea „inimii de piatră”. Cu adevărat, semnul lui Cain stă asupra noastră de la începutul vieții, prin lipsă de omenie, duritate și violență, dar este posibil ca când deschidem Biblia, să trăim experiența comuniunii cu Dumnezeu și să înțelegem că a fi sensibil, înseamnă a fi puternic, iar a fi violent reprezintă nimic altceva decât o slăbiciune ce își va primi răsplata.
