Creionul stătea nemișcat pe masă de mai multe ore. Nimeni nu se mai gândea să îl atingă, cu atât mai puțin să îl mai folosească la scris. Vârful său ascuțit era pregătit să înfrunte albul colii așezate câțiva centimetri mai jos de acesta. Dar toți plecaseră din sala de clasă și geamul rămăsese deschis în timp ce vântul făcea să tremure jaluzelele verticale atârnate din tavan până la nivelul podelei. Pe tablă mai stăruiau scrise doar câteva șiruri de cuvinte din ultima prezentare.
Litere grăbite prinse pe suprafața tablei aminteau trecerea unor gânduri împărtășite clasei de instructor în ora care tocmai se încheiase. Uneori mai comprimate, alteori mai lăbărțate, iar alteori uitate în spatele altor semne, aceste litere se agățau unele de altele în încercarea de a contura un sens sau o idee. Alături de câteva schițe făcute cu cretă colorată, ele ilustrau involuntar haosul negrăit al naturii ce înconjura abundent clădirea de oțel și sticlă pe suprafața căreia se desena undeva, către ultimele etaje, sala de clasă care acum se odihnea după larma și forfota unei zile normale de lucru.
Cumva natura pătrunsese în interiorul prezentării ultimului lector, care preț de câteva clipe privise de la înălțime pe fereastră nesfârșitele rânduri de copaci desenați pe suprafața dealurilor ce se întindeau vălurit până departe în zare unde se întâlneau cu șiruri dense de munți reliefați abrupt pe albastrul cerului aflat la limita orizontului. Între sutele de concepte abstracte însușite pe o perioadă de câțiva zeci de ani, în câteva clipe, natura reușise să creeze o breșă generatoare de haos în ordinea impusă de logica prezentării.
Straniu, dar plăcut și atractiv, atenția prezentatorului a rămas fermecată de priveliștea pură a mediului natural în forma sa brută prin care nu trecuseră încă uneltele transformatoare ale omului, ce prin atingere preschimbă în obiect de folosință orice lucru. Cum să înțeleagă impactul unei singure priviri? El se afla în acel loc pentru a instrui pe cursanți cum să utilizeze unele dintre cele mai avansate concepte ale îndrăznelii omului de a schimba fața lumii, și cu toate acestea, o simplă imagine putuse da la o parte toate acele gânduri sădite în suflet pe parcursul zecilor de ani de educație în școală și facultate. De unde izvora puterea naturii de a vorbi mai puternic decât orice glas omenesc?
Dar creionul rămas lângă coala de hârtie albă vorbea despre un cursant care surprins de jocul cuvintelor ce aparent își pierdeau logica pe tabla cea neagră din fața clasei, s-a întrebat despre natura perturbației ce pătrunsese în mintea lectorului. Ore în șir ascultase tot ce i se spusese, iar creionul alergase cu sârguință pe suprafața netedă a colii de hârtie, mâzgălind uneori ordonat, alteori diform, cu idei și concepte acel fragment de celuloză presată obținută din lemnul copacilor tăiați de alți oameni în numele civilizației. Cuvintele înșirate se strâmbau caraghios sub aglomerația de informații transmise mult prea grăbit într-un timp relativ scurt în care mintea nu mai raționa, ci doar consemna.
Și toate evoluaseră așa până la momentul distorsiunii evidente, când logica discursului s-a frânt brusc în fața infinitului naturii. În acele clipe, oboseala alergării grăbite a creionului l-a determinat pe cursant să se oprească și să reflecteze asupra sensului prezenței sale în acel loc. În urmă se afla o lungă perioadă de instruire și de activitate care brăzdase cute adânci pe frunte, îi albise o mare parte a părului, îi opacizase privirea și îi cocoșase spatele sub greutatea unei poveri imense de cunoștințe ce creștea de la o zi la alta. Așa ajunsese să acceadă în poziții tot mai influente și mai bine plătite, însă cu sarcini tot mai multe de efectuat și cu zile tot mai pline de activitate, însă deopotrivă însoțite de o viață golită de preocupări personale și de alte relații în afară de cele strict profesionale.
Pe altarul ambiției personale jertfise totul, iar acum se afla la un curs de perfecționare care să îi permită să urce pe o poziție mai înaltă decât cea pe care o deținea acum în compania unde lucra. Profesia se confunda cu viața sa în cele mai mici amănunte. Dar acest plin de activitate genera un gol sufletesc pe măsură ce nu se compensa cu ușurință. Tensiunea interioară dintre acest prea-plin și acel prea-gol îl împingea mereu către noi obiective de îndeplinit și spre noi ținte de atins într-un suprem efort de uitare-de-sine. Însă echilibrul fragil atins în acest fel se fărâma la cea mai mică atingere emoțională neașteptată.
Și astfel, trăirea prezentatorului uimit de mirajul naturii se transmisese involuntar sufletului său. Îndoieli vechi și noi ieșiseră la suprafață din adâncul memoriei profunde, chiar din vremea copilăriei. Nu dorea să dea atenție la așa ceva.
― Un adult privește doar înainte și ignoră trecutul la fiecare pas, îi spunea pe vremuri profesorul de matematică.
― Rațiunea exprimă cel mai bine natura omului prin care acesta modelează natura și o supune prin exercițiul voinței, îi răsuna în minte un citat bine-cunoscut dintr-o carte inclusă într-o bibliografie necesară finalizării unui curs de specialitate.
Dar creionul rămăsese departe de coala de hârtie chiar și după ce lectorul reluase firul discursului său presărat cu simboluri și formule amestecate cu multe cuvinte explicative ce atârnau sub greutatea informației îndesate în cuvinte puține și semne multe. Cuneiformele scrierii se opriseră la jumătatea paginii în momentul în care aerul proaspăt al asfințitului zilei pătrunsese prin fereastra deschisă în timpul pauzei precedente. Cu dibăcie, aerul încărcat de miresmele florilor din grădina botanică de vis-a-vis evitase gurile de captare ale aparatelor de climatizare, ce filtrau orice amprentă a naturii, și direct învăluise atmosfera încăperii după ce traversase spațiul îngust al deschiderii ferestrei.
În acele clipe se produse o înviorare neașteptată a clasei prin suspendarea firului logic ce înfierbânta mințile cursanților cu șiruri de concepte abstracte desprinse de realitate. Imaginația se întorcea către izvorul ei primordial prin trezirea orizontului înmiresmat al percepției. Ochii împăienjeniți de lumina proiectoarelor video se decuplau sub impactul nevăzut al baghetei senzațiilor trăite la începutul călătoriei prin această lume. Fiecare se simțea din nou copil și se vedea în lumina răsăritului vieții când alergarea după ținte, obiective și scopuri reprezenta ceva străin și necunoscut.
Mulțimea tonurilor de miresme florale atingea corzi ale sufletului ce nu mai vibraseră din vremurile fericite ale copilăriei. Involuntar, atenția fiecărei persoane se decupla de la înșiruirea de vorbe amestecate cu imagini halucinogene proiectate pe ecrane de plasmă încinsă. Imagini pline de viață ieșeau la iveală însoțite de trăiri pline de forță ce alergau în cuprinsul naturii la ora începerii nopții ce acoperă suprafața vizibilă, dar descoperă pe cea nevăzută a sufletului. Cuvintele deveneau zgomote, iar diagramele se răsfrângeau ca simple pete de cenușiu cu alb desenate grotesc de un copil care stătuse prea mult în casă și acum dorea să iasă să se joace afară împreună cu alți tovarăși asemenea lui.
Nimeni nu mai dădea atenție prezentării pe măsură ce timpul dedicat acelei activități se apropia de sfârșit. Lumina rece a tuburilor fluorescente încerca zadarnic să lungească ziua pe care natura decisese să o încheie. Becurile incandescente ale spoturilor din dreptul ferestrei încercau să ascundă realitatea de afară, dar reușeau prea puțin în fața negrului mat al nopții, care asemenea unei draperii de catifea înveșmânta încet, dar ferm, întreaga zare. Până și insectele, obosite să se lupte cu uscăciunea aerului filtrat de climatizoare se retrăgeau pentru odihnă și părăseau sala de clasă pentru a se adăposti sub frunzele ce generos înveșmântau copacii pădurii.
Și atunci, instructorul se opri și se uită la ceas uimit de repeziciunea cu care se mai irosise încă o zi în acea sală de clasă din clădirea înaltă de oțel și sticlă aflată lângă grădina botanică a orașului. Își dădu seama că nu mai avea sens să mai continue în acea seară și spre deosebire de zilele precedente, cu un gest simplu de rămas bun salută și plecă pe ușa ce se deschise larg să îl primească spre ieșire. Imediat, toată sala se goli, iar creionul rămase așezat pe prima bancă la doar câțiva centimetri de o hârtie albă și neatinsă încă de funinginea neagră a minei de cărbune mâzgălitor de formă și conținut. Nu după multă vreme lumina se stinse, iar sala împreună cu clădirea cea zveltă se alătură spectacolului nocturn al naturii ce se desfășura fără opreliști peste întinderea orașului cuprins de brațele somnoroase ale întunericului căruia nimeni și nimic nu i se poate opune în vreun fel.
