Țineam nemișcată o ganteră de trei kilograme cu mâinile întinse drept înainte. Tensiunea mecanică mi se transmitea prin intermediul brațelor asupra trunchiului. Mușchii abdominali erau încordați la maximum pentru a face față efortului de menținere a acestui obiect straniu la o înălțime constantă față de sol. Cu toate acestea, mă simțeam destins și nu lăsam nicio undă de nerăbdare să îmi întunece gândurile. 

Priveam acea greutate fără să fiu marcat de dorința renunțării, deși trecuseră peste zece minute de când începusem exercițiul. Cumva, intuiam nevoia unei contraponderi fizice la tensiunile interioare pe care le resimțisem de-a lungul întregii zile. Încordarea mentală se transfera treptat asupra mușchilor nevoiți să facă față unei sarcini tot mai anevoioase pe măsură ce timpul trecea fără să schițez nici cel mai mic gest de renunțare. Dar imaginația continua să își desfășoare jocul însă pe alte spații decât cele ale prezentului. Astfel, îmi aduceam aminte de acele ascensoare instalate în perioada interbelică la diferite clădiri de epocă. Cabina avea geamuri transparente din sticlă pe toate laturile încât se putea observa cu ușurință șirul de scări ce înconjura în spirală traiectoria verticală a casei liftului. 

Distingeam cu claritate contururile unui astfel de ascensor venind de undeva, din negura vremurilor, cu siguranță din timpul copilăriei. Îmi aminteam cum stăteam în cabină, liniștit și totuși înfricoșat, pe măsură ce etajele fugeau pe lângă mine. Nu puteam înțelege cum funcționa acest straniu mecanism bazat pe tractarea unei colivii mecanice în interiorul unui spațiu ce se deschidea privirii ca o prăpastie adâncă. Dar evenimentul cel mai important era să observ amănunțit trecerea contragreutății, ce se deplasa în sens invers cabinei. De fiecare dată când acea masă de metal vopsită în negru se apropia, distingeam vibrația tot mai zgomotoasă a troliului de tracțiune întins asemenea corzii elastice a unui dispozitiv muzical. 

Când urcam, contragreutatea trecea în jos, iar când coboram, ea se ridica deasupra cabinei în timp ce o urmăream cu privirea cum avansa către etajele superioare. Mi se părea normal să mai existe o cabină montată în tandem, dar așa, aveam impresia că stăteam pe talgerul unei balanțe împreună cu cabina, în timp ce pe celălalt talger se afla acea creatură stranie, care mă intriga prin aspectul ei primitiv și neprietenos. 

În plus, cugetam că era lipsită de noimă atârnarea unei greutăți doar din rațiuni de echilibrare mecanică. Și așa am gândit, până când într-o zi am înțeles că fără acea contragreutate, cabina ar fi încetat să mai funcționeze. Deși părea un balast, totuși rolul ei era indispensabil pentru ca întreg sistemul să acționeze armonios, iar motorul să își facă sarcina cu ușurință. 

― Ce ciudat! Să fii obligat să utilizezi o masă de metal doar pentru a-i folosi greutatea, cugetam atunci, dar și acum mă minunam de paradoxul unei astfel de realități. 

Însă țineam în continuare gantera în brațe și simțeam tensiunea mecanică cum îmi răzbătea în toți mușchii. O priveam acum ca pe un fel de contragreutate, ce mă echilibra în lupta continuă și de o viață cu forța gravitației, acest monstru teluric pe care trebuia să îl înving în fiecare clipă și care mă trăgea cu tenacitate la pământ. Cât de mult îmi doream să pot să îl anihilez definitiv și să nu îl las să îmi mai răpească vlaga înghițindu-mi puterea la fiecare pas! 

Și brusc mi-am adus aminte de adolescența mea îmbrăcată în haine de cazarmă. Mă vedeam aievea cum căram cu dificultate o geantă de mână, greu de transportat, pe un pod metalic destinat circulației pietonale, în drumul către o mică haltă de cale ferată. În ea aveam strânse grămadă și înghesuite de-a valma toate obiectele de uz personal ce îmi erau permise să le am asupra mea. Luată în mână, te obosea imediat și în câteva minute trebuia să te oprești, să o așezi pe pământ, să răsufli și să schimbi mâna. Purtată în spate, te încovoia de la mijloc și te împleticea la mers. Era așa de grea fiindcă îndesasem cât mai multe lucruri într-un spațiu foarte limitat, doar o geantă fiind permisă fiecărui elev. 

Geanta aceea reprezenta singura legătură cu lumea exterioară și deopotrivă, cu trecutul propriei mele copilării. De multe ori o priveam nostalgic și examinam fiecare zgârietură scrijelită pe suprafața ei. Orice urmă avea istoria ei și îmi trezea cele mai neașteptate amintiri. Culorile ei galben-maronii îmi stăruiau în minte deopotrivă cu chipurile colegilor mei, tunși scurt, în uniforme spălate anual acasă, cu ghete scâlciate de prea multă purtare și cu genți asemănătoare dispuse în spațiul strâmt de deasupra dulapurilor încastrate pe hol ale căminului. Așa au trecut toți acei ani de liceu și încă mai resimt ecourile tensiunii interioare acumulate în acea vreme. 

― Mai există oare acea geantă?, m-am întrebat fără să vreau. 

― Sigur a fost aruncată de mult timp, dar parcă și acum o simt în mâinile mele cu tot noianul de trăiri din acea vreme, am adăugat într-un dialog interior spontan cu mine însumi. 

Țineam mai departe gantera suspendată în aer deasupra podelei de lemn pe care stăteam în picioare și priveam dincolo de ea prin geamul unei ferestre. Irizații de curcubeu fremătau în jurul nimbului soarelui către asfințit. Distingeam cu precizie clădirile cartierului învecinat și suprafața cenușiu-albastră a lacului de dincolo de oraș. Îmi lipseau munții, acel brâu stâncos care înconjura orașul meu natal din toate părțile și la care priveam în fiecare zi cu admirație și bucurie. 

― De ce oare îmi plac munții?, mi-am zis fără să găsesc un răspuns. 

― Ce anume mă atrage de acele îngrămădiri de stânci și pietre care urcă, aparent fără sens, către cer?, gândeam mai departe într-un șirag al întrebărilor fără sens. Și brusc am zărit contragreutatea ce urca pe măsură ce cabina liftului cobora. Privirea mea se agăța de acea masă neagră de metal vopsită întunecat cum se deplasa vertical și cu repeziciune. Căutam acum o contragreutate la imensitatea cerului pe orizontul larg deschis din fața ferestrei, dar la marginile acestui oraș de câmpie nu zăream nimic. Doar uneori, după ploaie, fata morgana desena pe cer culmile înzăpezite ale munților aflați la peste două sute de kilometri ca fiind în imediata vecinătate a urbei. 

― Unde s-a dus acea măgură în jurul căreia se învârtea arhitectonic întregul oraș?, mă întrebam mai departe fără să disting vreun răspuns. 

Dar geanta aceea grea pe care o duceam pe vremuri îmi apăru în fața ochilor însoțită de nostalgia față de acel obiect drag ce mă lega de lumea exterioară a copilăriei părăsite de peste treizeci de ani. Îngrămădite în ea observam amintiri, trăiri, dezamăgiri, dorințe și multe alte obiecte personale puse de-a valma în spațiul strâmt al unei adolescențe prea scurte ca popas între copilărie și maturitate. 

Dar o căldură puternică ce porni din mușchii brațelor mă forță să privesc din nou la greutatea pe care o țineam cu ambele mâini proiectate drept înainte. Și nu fără mirare, am constatat că datorită tensiunii efortului, acești mușchi se dilataseră și volumul lor era mai mare decât la început. Cumva, încordarea lucrase în structura lor și îi întărise printr-un proces tainic al adaptării. 

Și atunci mi-am dat seama de paradoxul care consta în faptul că deși nenumărate alte greutăți mi-au împiedicat mișcarea liberă, totuși, prin efortul de susținere dezvoltat în vederea supraviețuirii, acestea mi-au întărit structura interioară de susținere și treptat m-au făcut tot mai puternic. 

― Și ce să mai spun despre poverile sufletești ce le adun zilnic în mersul meu pe străzile prăfuite ale acestei lumi? Greutatea lor mă apasă cu putere și mă forțează în fiecare clipă să îmi găsesc punctul de echilibru, dar care de fiecare dată va fi înainte cu încă un pas, mi-am spus în timp ce zâmbind continuam să țin gantera suspendată între cer și pământ. Și ca un ecou tainic al acestor gânduri gantera se încălzi brusc și deveni dintr-o dată mult mai ușor de purtat.