Calea Nobilă a Rugăciunii
Rugăciunea reprezintă o cale nobilă pe care au mers oamenii sfinți din toate veacurile. Ea ne conduce pe munții descoperirii lui Dumnezeu în realitatea înconjurătoare. Nimic nu îi ia locul ca practică spirituală. Prin rugăciune, realitățile exprimate în Biblie ne devin accesibile, între care cea mai de seamă se referă la accesul la Copacul Vieții, adică la sănătate deplină, tinerețe veșnică și regenerare a corpului și minții, adică la nemurire. Iisus Hristos ne-a deschis această posibilitate. Rugăciunea este poarta de intrare în Eden. Este singura formă în care heruvimii ne vor permite să intrăm din nou în Grădina Edenului.
Dualitatea Legii Divine și Tripla Influență a Păcatului
Legea divină exprimă dual caracterul guvernării lui Dumnezeu. Pe de o parte, există generozitatea extremă a Marelui Creator de a împărți darul Vieții fără nici un fel de plată. Pe de altă parte, există dreptatea Marelui Conducător, care judecă drept toate lucrurile și stabilește fără greș, pe baza omniscienței Sale, ce este bine și ce este rău, mai precis, ce trebuie realizat și ce trebuie evitat. Aceste două aspecte ale Legii divine au fost exemplificate prin simbolul copacului Vieții și al copacului cunoașterii binelui și răului. În același timp, păcatul, sau încumetarea de a avea parte de autoritatea lui Dumnezeu, s-a răspândit și în lumea noastră din momentul în care omul nu s-a mulțumit cu darul Vieții, ci a dorit să aibă și autoritatea de conducător. Păcatul reprezintă o creație monstruoasă, menită să distrugă universul lui Dumnezeu. Natura sa distructivă se distinge prin identificarea tendinței de a dori să deții autoritatea divină în a impune regulile de funcționare a vastei Creații pe care El a aduso la existență. Tripla sa influență se distinge în natura umană la nivel psihologic, prin pofte nesănătoase și nesăbuite, la nivel fiziologic, prin distrugerea armoniei de funcționare între diferitele organe, și la nivel genetic, prin stricarea codului care stă la baza vieții. La nivel mental, păcatul alterează percepția, deformează emoția și strică logica gândirii. Toate acestea sunt rezultatul acțiunii unor substanțe nocive, care au existat în copacul cunoașterii binelui și răului. Esențele deținute de fructele acelui arbore au șters legătura dintre om și Creatorul Său.
Spectacolul Lumii în Oglinda Viitorului
„Psihicul se naște din reflectarea în oglindă a realității lumii. De aceea, privind în exterior, de fapt, ne vedem propria imagine și reciproc, privind în interior, distingem imensitatea lumii.”
Spectacolul lumii are o încărcătură dramatică datorită presiunii enorme exercitate de forțele aflate în contradicție și conflict, ce își măsoară puterea la scară planetară și universală. Noi, oamenii, suntem prinși în țesătura dinamică a evoluției istoriei, cumva, împotriva dorinței noastre. Ne naștem în mijlocul unui conflict, ce inițial nu știm cum să îl interpretăm. Ulterior, printr-un straniu efect de contagiune, acesta devine o parte a minții noastre, înrolându-ne în una sau alta dintre armatele aflate în luptă pe viață și pe moarte. Corpurile ne urmează în această confruntare, la rândul lor, fiind supuse unor legi fizice și biologice bazate pe conflict.
Și astfel, ființa umană ajunge o parte a unui război, în care puteri nevăzute își dispută dominația în încercarea de subordonare a vastelor domenii ale universului. Din adâncul ființei noastre se nasc ulterior tot felul de intenții și dorințe, care nu neapărat ne sunt proprii, cât mai degrabă, reflectă ideologia puterilor aflate în conflict. Din încordarea acestor tensiuni, se nasc prezentul și viitorul, ce mai departe, se pietrifică sub forma trecutului.
În oglinda realităților viitoare, spectacolul acestei lumi apare grotesc deformat, câmpul de luptă al pământului fiind plin de resturile celor căzuți într-un război de a cărui origine poate, nu au avut habar vreodată. Ancorați în imaginație, oamenii mărșăluiesc mai departe către orizonturile utopice, prezise sau întocmite de mințile înfierbântate ale unor lideri vizionari, ce seamănă dezordinea pe tărâmul haotic al prezentului. La marginea Apocalipsei se desfășoară astfel existența umană, care confruntată cu boală, degenerare și moarte, ajunge să se prăbușească neputincios la picioarele neputinței.
Dar nu așa trebuia să fie istoria, fiindcă omul a fost zămislit drept arhitect și salvator al unui univers aflat în descompunere. Creat din materie, el trebuia să fie capabil să aducă nemurirea unui cosmos compromis de o luptă istovitoare dintre bine și rău. Având de partea sa lumina și adevărul, omul era destinat să străpungă întunericul morții cu strălucirea vieții, transmisă de către Dumnezeu. Ca aliat al puterilor divine, el era destinat să triumfe împotriva agenților nemiloși ai distrugerii.
Dar el a căzut la test. A fost străpuns de șiretenia întunericului. Și astfel, scutul său interior de apărare împotriva miasmelor morbide ale universului aflat în descompunere a fost înlăturat. Sensibilitatea sa de excepție a ajuns să perceapă energiile potrivnice ale decăderii, distrugerii și morții. Și în felul acesta, la cunoașterea binelui a adăugat-o și pe cea a răului. Suferința a intrat în natura sa. Impresii pline de groază i-au populat imaginația. Blestemul divin pus asupra celor răzvrătiți a venit și asupra sa. Cupa amară a despărțirii de Dumnezeu și-a făcut simțită prezența. Natura păcatului i-a devenit cunoscută. Amarul acestui pahar plin de pelin amețitor, a trebuit să îl bea. Și întunericul a pătruns în conștiința sa.
Din fericire, arhetipul uman originar nu s-a pierdut. Fiul lui Dumnezeu l-a adus printr-o naștere miraculoasă în natura umană slăbită. Soluția vindecătoare a fost pusă din nou în tiparul ființei noastre. Din această perspectivă, omul a fost întors de la distrugere și a redevenit arhitectul înțelept al rezidirii cosmosului. În oglinda viitorului, spectacolul acestei lumi se vede acum într-un mod diferit. Armonia, pacea și nemurirea vor îmbrățișa din nou chipul desfigurat al universului. Și această realitate avem privilegiul să o experimentăm chiar din clipa de față, bineînțeles, dacă aceasta ne dorim.
Cooperare în Depășirea Obstacolelor Vieții
„Să ne ajutăm unii pe alții în depășirea obstacolelor și astfel, vom împlini Legea lui Hristos.” ― Epistola către Galateni 6.2
Obstacolele fac parte din experiența cotidiană a fiecărui om. De la începutul existenței, ființa umană se confruntă cu dificultăți, aparent de nedepășit. Confruntarea lor devine în scurt timp un fapt obișnuit. Fără să își dea seama, treptat, omul se afundă într-un ocean de probleme, ce riscă să îl distrugă la fiecare pas. Aceasta este condiția în care s-a născut și destinul său este de a merge înainte, în ciuda opoziției, până la capăt, adică, până la victoria finală.
Însă, o astfel de luptă nu se poate duce de unul singur. Fără ajutor din partea celorlalți, omul izolat nu are cum să răzbească, fiind copleșit în scurtă vreme de complexitatea situațiilor apărute înaintea sa. Nu este întâmplător că situațiile dificile nerezolvate îi distrug vitalitatea, provocându-i îmbătrânirea și dispariția, de multe ori, prematură.
La fel de adevărat, o colectivitate care nu reușește să evolueze conform cu desfășurarea evenimentelor, va constitui o frână considerabilă în depășirea obstacolelor vieții. În astfel de situații, supraviețuirea devine mai simplă evoluând izolat, decât într-un grup ce încalcă legile care animă realitatea înconjurătoare.
Printr-o dreaptă echilibrare a raportului dintre gradul de dificultate întâmpinat și experiența comunității de care aparține, omul își va da seama dacă este cazul să acționeze în grup sau pe cont propriu în rezolvarea dificultăților pe care le are înainte. Și aici se află, de fapt, adevărata înțelepciune. Uneori, mergând singur pe cărarea vieții, el va găsi răspunsuri valabile pentru nenumărate întrebări, imposibil de soluționat prin rămânerea într-o colectivitate refractară la nou. Alteori, părăsirea grupului de apartenență devine o experiență fatală, cu un sfârșit sigur.
În privința Legii lui Hristos, înțelesul acestei exprimă se referă la faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să ne rezolve problemele, în mare măsură cauzate de propria nesăbuință. El a devenit prietenul nostru cel mai bun, un ajutor prezent în toate momentele dificile. Paradoxal, niciodată nu rămânem singuri în fața necunoscutului, ci mereu, El se află alături de noi pentru a ne soluționa situațiile aparent de netrecut.
În conceptul vindecării depline sunt cuprinse toate acțiunile întreprinse de către Dumnezeu pentru eliberarea noastră din capcanele ce ne sunt întinse la tot pasul de un mare dușman. Fie că este vorba de o slăbiciune a corpului, fie de o deficiență a minții, El ne întinde mâna Sa de ajutor, de care noi ne putem prinde prin intermediul credinței în El. Această încredere sfântă în Creatorul nostru constituie cea mai de seamă comoară pe care o avem pe Pământ. Fără intervenția Sa, noi am fi distruși în puțină vreme.
Legea lui Hristos se numește și Evanghelie, adică un principiu nobil ce realizează o coeziune strânsă între cer și pământ. Niciodată nu vom epuiza înțelesurile profunde ce izvorăsc din experiența miraculoasă a jertfei lui Iisus Hristos în favoarea omului căzut în păcat, adică a noastră. Dar omul contemporan este insensibil la acest mesaj. Rămas singur în mijlocul unui univers neînsuflețit, el merge mai departe pe o cărare ce se afundă în jungla întunericului de nepătruns. Deși înconjurat de nenumărate binecuvântări, el nu are nici timp și nici dispoziție de a fi recunoscător, ci se adâncește progresiv într-o cunoaștere lipsită de noimă a efemerității, care în cele din urmă, îl înghite în abisul fără fund.
Obstacolele pe care le are în față, el nu știe cum să le depășească, ci doar riscă nebunește totul, crezând că din hazardul sorții va ieși câștigător. El plasează tot ce are, ba chiar se împrumută în acest sens, în jocul de ruletă al întâmplării, crezând într-un miracol, care va face ca el să câștige. Gravă nesăbuință, fiindcă ajunge să piardă totul într-o singură noapte, de aparentă plăcere a riscului, tot ce posedă! Toată această iluzie se risipește imediat ce răsare o nouă zi. Jocul de-a viața reprezintă de fapt, cel mai grav obstacol al existenței sale, din care nu va putea ieși decât prin redescoperirea lui Dumnezeu.
Rugăciune, Renunțare și Conștientizare
Rugăciunea ne deschide porțile viitorului. Renunțarea ne dezleagă de atașamentele trecutului. Conștientizarea ne conectează la realitatea prezentă. Astfel, este posibilă înaintarea către destinul minunat rezervat ființei umane. Prin aceste trei mari instituții ale religiei primordiale, fiecare dintre noi are ocazia de a accede la un nivel superior de existență, care ne va conduce la nemurire. Într-o eră dedată banului și tehnologiei pare puțin probabil ca să mai existe preocupări pentru dezvoltarea unei astfel de spiritualități. Dar aceasta reprezintă singura ieșire din impasul existențial în care ne găsim. Rugăciunea ne conferă puteri spirituale excepționale. Renunțarea la atașamente, ne oferă libertatea de acțiune. Conștientizarea atentă a realității prezente, ne aduce în contact cu universul fizic aflat în noi și în jurul nostru. Prin urmare, aceste trei mijloace spirituale ne vor oferi posibilitatea de a învinge tendințele negative aflate în noi și în jurul nostru. Din nefericire, majoritatea oamenilor a trecut de partea răului. În inconștiența lui, omul a ajuns un agent al distrugerii. Dominat de patimi nesănătoase, el se aruncă în mijlocul vârtejului de nor și praf al nimicirii, fără să îi pese de soarta sa. El nu înțelege cât de înaltă este demnitatea umană. Darul pe care îl avem în noi de a promova viața, s-a pervertit într-o dorință murdară după orice plăcere care ne satisface vanitatea. Cine mai are timp să se roage lui Dumnezeu? Cine mai renunță la păcat din dorința de a accede la o realitate superioară? Cine mai conștientizează suferința planetei Pământ din cauza acțiunii corozive a unei civilizații vinovate de distrugerea vieții? Cine? Aproape nimeni! Mecanismul infernal al exploziei finale își duce până la capăt numărătoarea inversă infernală. Omul nu mai este stăpân pe sine. Puterile sale au fost puse în slujba răului. Unde este chipul lui Dumnezeu gravat în el? Cine se mai gândește că noi suntem imagine a Marelui Creator? Cine? Aproape nimeni!
Suflarea de Viață a Cuvintelor Divine
Viața se bazează pe un suflu primordial pe care l-a dăruit Dumnezeu din propria Sa natură. În zadar știința va încerca să descifreze miracolul vieții. Nu există formulă care să o descrie și nici schemă care să o explice. Nu întâmplător, abordările terapeutice moderne, caracterizate de un materialism reducționist revoltător prin consecințe, nu reușesc să confere o vindecare autentică ființei umane, cel mai adesea oferind, din când în când, doar o prelungire a existenței în condiții de afecțiune cronică. În opoziție, Iisus Hristos a utilizat cel mai de seamă remediu pentru toate problemele noastre: Cuvântul lui Dumnezeu. Bineînțeles, nu este vorba despre sintagme magice, capabile să schimbe realitatea, ci de o exemplificare practică, în propria viață, a puterii acestui suflu primordial, ce ne-a fost acordat drept cea mai prețioasă comoară de către Dumnezeu, Tatăl nostru. Și paradoxal, această suflare vitală se află în interiorul nostru, așteptând să fie utilizată la potențialul inegalabil pe care îl deține în a oferi o vindecare completă, la minte, inimă și corp, ba mai mult, în a reface pe deplin ființa umană, așa cum era la început. Nu întâmplător, cel mai mare dar pe care ni l-a lăsat Iisus Hristos a fost numit chiar de El sub misteriosul nume de „Spirit Sfânt”.
Universalitatea Învierii lui Iisus Hristos
Învierea lui Iisus Hristos deschide portalul de comunicare cu lumea cerului. Datorită ei, statutul omului este readus la întocmirea originară. Și astfel, arhetipul uman poate prinde chip în noi. Aceasta este baza pe care se clădește regenerarea corpului și minții umane. Vindecarea completă izvorăște din învierea Sa. Să ne conectăm mental și experimental cu ea!
Valabilitatea Eternă a Legii Divine
Legea lui Dumnezeu a fost stabilită la întemeierea lumii. Ea nu reprezintă o invenție a lui Moise și nici o adăugare ulterioară în perioada evreiască. Dimpotrivă, cei doi copaci aflați în grădina Eden simbolizau cele două mari principii ale guvernării divine: harul și judecata. Pe de o parte, exista un arbore al Vieții, care dăruia o existență nemuritoare oricui ar fi mâncat din el. Aceasta este imaginea harului acordat fără plată întregii umanități. Viața ne este acordată ca un dar, mai precis, ca o favoare imperială din partea unui Mare Conducător. Pe de altă parte, exista un arbore al judecății, mai precis, al autorității de a decide ce este bine sau rău, care prin gustarea din el atrăgea condamnarea, deoarece nimeni altul decât Dumnezeu, nu este capabil să aibă o astfel de prerogativă. Nu întâmplător, când omul a mâncat din copacul autorității de judecată, a fost lovit cu o boală degenerativă îngrozitoare, care a adus moartea asupra întregii umanități. Să nu fim induși în eroare de aparențe necorespunzătoare. Întreaga rasă umană a fost contaminată cu o miasmă distrugătoare, care aduce după sine, boală, degenerare, îmbătrânire și moarte. Acesta este blestemul cauzat de îndrăzneala de a ne atinge de autoritatea imperială a lui Dumnezeu. În același timp, copacul Vieții, care întruchipează binecuvântarea lui Dumnezeu, nu a fost retras, ci a fost personificat prin Iisus Hristos, astfel încât, oricine mănâncă din roadele sale să aibă parte de o vindecare deplină a corpului și minții, precum și de viața nemuritoare.
