Este plăcut să intri în atmosfera magică a unui munte, un tărâm spectaculos ce se extinde din vârful său maiestuos către văile ce se întind prin abisuri neașteptate către orizontul înconjurător. Dar pentru aceasta trebuie să dobândești capacitatea de a rămâne în așteptare un timp nedefinit până când timpul se va opri iar spațiul va devine infinit. 

Și astfel, privind, de exemplu, la scânteierea argintie a apei ce se revarsă dintr-un izvor plasat la mare altitudine, deodată vei intra pe tărâmul imaginar al pădurii ce învăluie într-o mantie deasă muntele. Și în cuprinsul acestui covor populat de feluritele specii de arbori adaptați condițiilor de mare înălțime, vei distinge într-un sens special freamătul inefabil și inconfundabil al stejarilor. 

De ce stejarii și nu brazii? Este adevărat că brazii au o rășină persistentă prin care le este consemnată prezența, dar foșnetul frunzelor de stejar este neasemuit prin rezonanță și măreție. Este o trimitere peste marginile prezentului către originile misterioase ale lumii și deopotrivă către neasemuitului său destin. 

Și stejarul, prin trăinicia prezenței și prin ramurile viguroase, populate de nenumărate frunze, constituie o pildă pentru ce înseamnă să fii temeinic înrădăcinat în muntele ce îl înconjoară. Este o redare palpabilă a echilibrului centrat pe esența stâncoasă a masivului ce îi servește drept temelie, adică o unire deplină cu regnul mineral din care își extrage seva pentru a o transforma printr-o alchimie profundă în substanțe organice folosind lumina solară captată prin frunze rezistente la dăunători și la intemperii. 

Totuși, există și un miros inconfundabil al florilor pe care stejarul le prezintă cu mândrie lumii. Este o manieră discretă prin care își exprimă calmul tăriei ce îl caracterizează. Și astfel, printr-o asociere ce scapă logicii imediate, vei experimenta o relaxare profundă a corpului și minții, însă, dacă vei rămâne suficient la umbra sa pentru a primi din energia sa recreatoare. 

Și este posibil să retrăiești fragmente prețioase de amintire, chiar din copilărie, când poate obișnuiai să te întinzi la umbra unui astfel de copac în mijlocul amiezii, când soarele strălucea cu putere pe cer, pentru a gusta bucuria de trăi și a experimenta direct ce înseamnă să fii fericit pe pământ. 

Și dintr-odată, aroma discretă a florilor de stejar îți va aduce în suflet elixirul revenirii pe tărâmul binecuvântat al copilăriei, când orizontul viitorului se deschidea generos înaintea ta, chiar până la marginile lumii. Și este posibil astfel, ca unind esența revenirii la forma ta originară, să ai ocazia întoarcerii miraculoase la izvorul vieții pentru a deveni iarăși copilul care ai fost și pentru a experimenta din nou regenerarea deplină a trupului și a minții. 

Nu-i așa că ar fi minunat ca toate acestea să fie posibile ca răspuns la chemarea pe care o simți în suflet de a reveni la forma copilăriei, când deșertăciunea iluzorie a lumii nu te zăpăcea prin mrejele ei înșelătoare? Pare puțin probabil să se întâmple așa ceva, dar glasul chemării încă persistă în suflet. Prin urmare, posibilitatea încă subzistă, însă, numai pentru cel care știe să se lepede de tot ce este de prisos pentru a urma nestingherit lumina destinului miraculos ce îl așteaptă în orizontul nesfârșit al nemuririi.