Și atunci a făcut ca gândul să-i revină pe meleagurile cunoscute ale începutului. Era din nou copilul ce strângea în brațe cu pasiune și dor jucăriile aflate în jur. Era expresia unei tandre comuniuni cu obiecte însuflețite prin candoarea imaculată a visării celui neprihănit.
Și deodată, în chip miraculos, trăirile curate de copil au alungat turbulența gândurilor, oferindu-i limpezime și avânt către orizontul infinit. Abia atunci a înțeles greșeala de a-ți părăsi identitatea și de-a te crede altceva decât ceea ce te-ai născut, o mărturie mută a modului defectuos de a relaționa cu propriul suflet, deprins de pe culoarele întunecate ale lumii.
Iar lumina soarelui a strălucit iarăși pe suprafața aspră a sufletului său. Un sentiment de libertate i-a cuprins în profunzime ființa. Iar pe față i-a răsărit zâmbetul inconfundabil al copilului care se întoarce acasă după o lungă rătăcire pe coridoarele întortocheate ale deșertăciunii.
