Gândurile au tendința stranie de a deveni extrem de hiperactive, zugrăvind un orizont de iluzii ce te învăluie ademenitor și te aruncă în lumea dorințelor fără de sfârșit. Însă, mai devreme sau mai târziu, realitatea va modifica proiecțiile abstracte lipsite de conținut, printr-o corecție ce-ți va restrânge drastic paleta de opțiuni. Și astfel, se va constitui treptat o cunoaștere ce se va naște din pendularea între planul imaginar și cel real, într-un joc fascinant, ce te îndeamnă să te adaptezi constant și să-ți revizuiești periodic concepția despre natura acestei lumi.  

 

Dar cugetarea nu se oprește aici, fiindcă ea se naște din trăirea profundă a ființei, din care evoluează treptat, printr-o cunoaștere ascendentă, către întregul cuprins al existenței. Și rămâi surprins adeseori, cum explorând o anumită parte a vieții prin care ai trecut, imediat își fac apariția idei și sentimente fără vreo legătură aparentă cu obiectul contemplării tale. Fiindcă rețeaua densă de conexiuni care subzistă în țesătura ascunsă a ființei, evoluează către o complexitate crescută, evoluând după reguli pe care nu le înțelegi pe deplin. Și astfel, totul pare că este legat de tot, într-o dinamică a interdependențelor ce te provoacă la o reflectare profundă asupra conceptelor de „cauză” și „efect” din cuprinsul propriei experiențe.  

 

Iar acest aspect te încurcă teribil în a-ți ordona existența după criterii simpliste, fiindcă lumea din jur evoluează prin zigzaguri ce se unesc și se despart într-o prefacere ce pare că nu are vreun sfârșit. Iar de aici se naște percepția alambicată a structurii haotice, pline de limitări și posibilități, în care sunt încorporate de-a valma ființele și obiectele acestui tărâm. Și observând orizontul necuprins al existenței, invariabil vei distinge detalii inedite, similare celui care privește prin lentilele unui telescop către inegalabila splendoare a cerului, ce se reflectă neașteptat prin structura întortocheată a pământului.  

 

Și astfel, există un fragment de cer rezervat pentru fiecare om, amalgamat însă cu materia densă a pământului, rezultând o îmbinare rezistentă și fragilă în funcție de context. Fiindcă mintea cerească și trupul pământesc, în ciuda opoziției extreme, trebuie să coexiste pașnic printr-o simbioză a unei evoluții către o fuziunea lor deplină, evoluând liber prin spațiu și timp, efemerul devenind etern prin transmutările succesive ale fiecărei clipe.  

 

Dar tendința de ansamblu este ca să fugi de tine. Să uiți de ființa ta. Să te cufunzi în orizontul înșelător al lumii, constituit din iluzii pe care nu le poți detecta. Și aceasta se va întâmpla de fiecare dată când vei neglija realitatea prezentă, rătăcind în virtualul imaginației lipsite de conținut. Însă, prin revenirea la substanța clipei prezente, fragment cu fragment se vor uni, pentru a țese unitar orizontul ființării, aducându-ți din nou bucuria și împlinirea ca om venit din cer și născut pe pământ.