Astăzi vom discuta despre ce înseamnă să trăiești în prezent. Cea mare provocare pentru omul modern este aceea de a se putea opri din alergarea zilnică pentru a observa realitatea din jurul său. Paradoxal, el trăiește pentru prezent, plin de tot felul de sarcini și atribuții pe care și le-a asumat sau care au fost puse asupra lui, însă el, în mod tragic, nu trăiește și în prezent.
O imagine revelatoare ar fi următoarea. Mergi pe autostradă cu mare viteză, ești atent la semnele de circulație, la ce se întâmplă pe șosea, însă, nu ai nici timp și nici dispoziție să privești în jur pentru a distinge munții, pădurile, cerul și câmpia, prin mijlocul cărora treci. Aceasta este viața modernă, trepidantă, plină de suspans, de noutate, însă lipsită de dimensiunea prezentă. Trăim undeva între un trecut care cumva ne asaltează cu tot felul de păreri de rău, cu tot felul de regrete și alte lucruri de felul acesta, și un viitor în care ne aruncăm năvalnic uitând de clipa prezentă.
Poate cea mai mare exacerbare, adică supradimensionare, se produce vis-a-vis de timpul viitor. Suntem plini de proiecte, de planuri, de temeri, sau de frici, induse de noi sau de alții. Și astfel, clipa prezentă este uitată și deloc prețuită. În culturile preindustriale, cele rurale și tribale, timpul prezent avea o dimensiune mult mai extinsă. Munca agricolă, chiar așa brutală cum era, presupunea o puternică ancorare în prezent. Trebuia să fii atent la timp, la vremea din jur, ca să poți executa diferitele lucrări agricole. Trebuia să dovedești îndemânare și atenție atunci când învățai diferitele unelte agricole și nu întâmplător, viața la țară conducea la expandarea timpului prezent până când acesta devenea o realitate continuă.
Viața interioară era mult mai bogată pentru oamenii care trăiau în contact cu natura. Iar pentru culturile tribale, care viețuiau chiar în mijlocul naturii, această experiență era și mai profundă, cu totul diferit de ceea ce trăiește omul modern. Fiindcă viața nu s-a schimbat, ci ea decurge mereu la timpul prezent. Și cel mai important verb dintre toate pe care le-am învățat, este cel de „a fi”.
Voi folosi o altă imagine, de data aceasta luată din Biblie. Există un fragment biblic deosebit de profund ca semnificație în Vechiul Testament, în Cartea Exodului, în care se spune că Moise era păstor și își ducea turmele prin pustie, undeva în zona muntelui Sinai, aflat undeva între Egipt și Israel. Și într-o zi, a observat un mic arbust, un tufiș al pustiei, care era cuprins de flăcări. Nu era ceva neobișnuit. Datorită căldurii, se producea un fenomen de autoaprindere, mai ales când arbuștii erau uscați.
Dar, paradoxal, acel arbust, deși ardea, nu se consuma. Ardea continuu ca și cum flacăra sa ar fi fost alimentată de ceva nevăzut. Lui Moise i se păru neobișnuit acest lucru. S-a decis să se întoarcă și să vadă despre ce era vorba. Când s-a apropiat, el a trăit o teofanie, o descoperire a lui Dumnezeu, care, din mijlocul acelui arbust arzând, a început să îi vorbească, să comunice cu el. Întrebarea cea mai interesantă pe care i-o adresează Moise a fost: „Cine ești Tu? Care este numele Tău?” La care Dumnezeu îi răspunde cu o expresie foarte profundă: „Să le spui evreilor că te-am trimis la ei, iar numele meu este, Eu Sunt.” Un nume foarte misterios „Eu sunt”.
Paradoxal, viața noastră se bazează pe aceleași cuvinte: „Eu sunt”, adică, o conjugare la persoana I, singular, a verbului „a fi”. Este prima flexionare a acestui verb, care echivalează cu „a exista”. Viața înseamnă a fi. A fi este la timpul prezent și reprezintă existența noastră, împrumutată de la Dumnezeu, Marele „Eu Sunt”. Un cunoscut matematician, având numele René Descartes, spunea: „Cuget, deci exist”. În latină se spune „Cogito ergo sum”. Dar aici apare o problemă, fiindcă a exista nu este neapărat condiționat de cugetare.
Copilul, înainte de a cugeta și de a învăța vorbirea articulată are percepția realității ci prin ceea ce vede, aude și simte. Fiindcă percepția merge înaintea cugetării, care indisolubil se leagă de logică și de limbaj, care vin mai târziu în experiența vieții. Și din punct de vedere biblic, prin imaginea pomului vieții, în opoziție cu cea a pomului cunoașterii, are o primordialitate temporală și existențială. Acesta este un „copac” al percepției directe, al vederii lucrurilor înainte de a le cugeta și interpreta. Viața reprezintă o experiență directă, nu neapărat legată de cuvinte sau de interpretarea ei.
Ar trebui să separăm percepția vieții de interpretarea ei. Și atunci aș reformula această exprimare sub forma: „Percep, deci exist”. Adică, nu neapărat cuget, ci observ, percep, realitatea din jur și cea din mine. Această percepție directă a realității, dincolo de judecata care ne colorează, sau ne interpretează, realitatea sub forma binelui și a răului, aduce vindecare minții, corpului și celulelor din care suntem compuși.
Percepția directă înseamnă să privești viața așa cum este ea. Și ea este bună, frumoasă și luminoasă. Dacă o vedem altfel, este din cauza unei percepții greșite, alterate de o cugetare duală, sau binară, bine - rău. A primi viața așa cum este ea, a o îmbrățișa cu iubire, pasiune și dor, așa cum ea ți se descoperă, reprezintă marea artă de a trăi cu adevărat pe acest pământ.
Cea mai frumoasă ilustrare a acestui stil de viață ne oferă plantele. Ele, spre deosebire de animale, nu pot să se miște, sau se mișcă foarte puțin. Ele nu au capacitatea locomotorie de a se deplasa dintr-un loc în altul. Sunt ancorate în pământ și privesc către soare. Și cu toate acestea, plantele realizează în interiorul corpului lor cele mai variate substanțe care există pe pământ. Compuși chimici de înaltă sinteză sunt realizați în aceste ființe, practic nemișcătoare sau ușor mișcătoare, dacă ne referim la anumite plante care, cum este floarea-soarelui, de exemplu, urmărește soarele.
Este o lecție pe care noi, oamenii, ființe evoluate ale acestei planete, ar trebui să o avem în minte. Plantele trăiesc clipa prezentă. Noi, mișcându-ne, trăim fie în viitor, fie în trecut, ignorând clipa prezentă. Și nu întâmplător, în corpul nostru fenomenele de sinteză sunt foarte reduse. Mai mult sunt cele de analiză și de procesare, dar mai puțin cele de sinteză. În prima parte a vieții este adevărat, mai ales în copilărie, procesele de sinteză, de creștere, sunt foarte puternice. Însă, după ce am avansat în perioada adultă, ele regresează. Și aceasta se simte. Corpul începe să îmbătrânească.
Prea multă mișcare mentală și fizică dăunează, dacă nu echilibrăm cu repaus. Și repaus nu înseamnă doar să stai. Să stai, adică fizic. Este important acest lucru, dar trebuie să ajungi și la un repaus mental prin a trăi în prezent. Și nu întâmplător în Biblie, Dumnezeu nu a lucrat tot ciclul zilei. Nu. El a lăsat o secțiune numită „noapte” pentru repaus și considerând că nu este suficient nici acest lucru, a dedicat și o zi întreagă repausului, adică, ziua a șaptea. Și astfel, activitatea principală se desfășoară doar în șase jumătăți de zile, pe când repausul este cuprins în șase jumătăți plus încă o zi. Este foarte interesant acest lucru. Practic avem doar trei zile pline de activitate și patru zile de repaus. Aceasta este proporția între activitate și repaus, conform săptămânii biblice, activitate trei părți și repaus patru părți. Nu este interesant acest lucru?
Ne mișcăm prea mult și stăm prea puțin timp atât cu noi, cât și cu ceilalți. Stăm prea puțin în clipa prezentă. Repausul înseamnă prezent. Când lucrezi, ai viitorul în față. Ce vrei să faci? Vreau să realizez respectivul lucru, să asamblez un anumit proiect, să-mi amenajez casa, să câștig bani, să cumpăr mașină, să dobândesc cele necesare vieții etc. Tot timpul te arunci în viitor. Creditezi din viitor. Și nu întâmplător trăim într-un timp al creditării. Totul se aruncă în viitor. Se iau bani din viitor, se fac proiecte ambițioase, toți trăim pentru viitor. Și noi suntem permanent nemulțumiți de prezent.
Dar proporția biblică este diferită. Trei părți pentru viitor și patru părți pentru prezent, precum și pentru înțelegerea trecutului, fiindcă se spune că Dumnezeu a stat, a privit și a văzut că toate sunt bune, adică, tot ce a făcut, aceasta fiind fereastra către trecut, după care s-a odihnit, adică, a rămas în prezent. Patru părți sunt pentru prezent și trei părți pentru viitor. În mod normal, ar trebui atunci când ajungem seara, înainte de culcare, să nu fim atât de prinși de proiectele zilei încât să cădem în pat plini de grijă. Griji care uneori se sting din cauza oboselii și reapar dimineața, dar cel mai des rămân active în somn, sau ne perturbă chiar somnul și nu ne lasă să dormim. Grija reflectă un dinamism prea accentuat, adică, prea multă trăire în viitor.
Prezentul ne este invadat de acest viitor, iar uneori este bântuit de trecut. De aceea, trebuie să ne eliberăm de toate poverile printr-un repaus autentic în clipa prezentă. Și aici mă refer la un repaus preponderent la nivelul minții. Astfel, să încercăm să explorăm lumea prezentului. Din ce este ea compusă? Fiindcă prezentul este compus din tot ceea ce vezi în jurul tău în clipa aceasta. Acesta este prezentul. Nu încerca să-l etichetezi ca fiind bun sau rău, frumos sau urât. Acesta e prezentul. Acolo unde te afli acum, acolo este prezentul. Lumea prezentului este ceea ce vezi în jurul tău, eventual în tine, la momentul acesta. Cum ți se pare experiența? Interesantă? Anostă? Plăcută? Dizgrațioasă? Întreabă-te chiar acum!
Prezentul reprezintă o sferă care se centrează mereu în clipa de față și se mută cu noi în spațiu oriunde mergem. Acolo unde ne găsim, acolo este Universul Prezent. Nu mergeți mai departe cu gândul. Nu explorați mai departe de ceea ce vedeți sau simțiți. Nu. Prezentul este aici și acum. Marea artă a vieții este de a trăi plenar aici și acum.
Să reluăm imaginea plantelor. Ele nu se pot deplasa. V-ați întrebat vreodată cât de adâncă este rădăcina unei plante? Din punct de vedere mecanic, rădăcina ar trebui să fie la fel de mare ca și coroana, adică partea de deasupra, cu ramuri, frunze, frunze și flori, ar trebui să aibă în contrapondere o rădăcină pe măsură. De ce? Fiindcă altfel nu ar putea să își mențină verticalitatea. Deci tulpina, ramurile și tot ce are pomul deasupra pământului, nu pot fi susținute mecanic decât de o rădăcină similară. În construcții, de exemplu, fundația implică niște costuri care se cifrează undeva la o treime din valoarea unei clădiri și rămâne îngropată în pământ. Dar fără o fundație bună, clădirea nu va rezista.
Așadar, închipuiți-vă că pomul are sub pământ o ramificație similară cu a ramurilor, oarecum de aceeași dimensiune sau grosime. Și cu cât este mai înalt pomul, cu atât mai mult el trebuie să fie bine înrădăcinat în pământ. Gândiți-vă că de acolo trebuie să preia prin absorbție apă și substanțe minerale, pe care ulterior le va circula prin trunchi și ramuri către frunze, unde are loc fotosinteza folosind energia preluată din lumina solară. Astfel, sub acțiunea soarelui, mineralele sunt cuprinse în compuși de o complexitate extraordinară, pe care știința modernă nu poate să o decodifice pe deplin. Așa de profund lucrează un copac sau o plantă. Dar succesul sintezei de substanțe organice se datorează într-o mare măsură faptului că aceste forme de viață sunt bine înrădăcinate în pământ, adică, în realitatea înconjurătoare. Așa trebuie să fim și noi în relație cu clipa prezentă.
Realitatea pe care o vedem în jurul nostru la momentul prezent ar trebui să ne ofere un suport continuu. Și noi înșine ar trebui să ne ancorăm în această realitate. Și primul pas este acordarea atenției către elementele din jurul nostru. Este evident că nu poți să cunoști un lucru dacă nu-i acorzi atenție. De aceea, n lucru foarte important este ca atunci când privești în jurul tău să-ți focalizezi atenția pentru a vedea cu adevărat ce este, dincolo de ceea ce îți imaginezi că ar fi. Ideea este să nu fugi cu ajutorul imaginației de clipa prezentă și să nu lași judecata, sau cugetarea, să-ți perturbe percepția directă. Ce se află lângă tine? Cine se află lângă tine? Uneori sunt oameni în jurul nostru. Îi vedem? Sau sunt doar niște umbre? Este soțul sau soția? Prietenul, prietena? Copilul? Părinții? Îi vezi? Sau sunt doar niște concepte abstracte care se plimbă pe lângă tine? Îi vezi așa cum sunt? Le vezi fața? Ochii? Trăsăturile? Le vezi culoarea pielii? Le vezi trupul?
Trecem unul pe lângă altul pe cărarea vieții și nu apucăm să ne vedem. De curând am avut o experiență. În bloc locuiesc multe persoane. Trecem unul pe lângă altele dimineața și ne zicem salutăm reciproc. Dar într-o zi am remarcat chipul unui vecin de palier. L-am remarcat fiindcă mi-a dat să înțeleg că a trecut printr-o anumită suferință și trecuse prin ceva greu. Era prima dată de fapt când îl vedeam așa. Până atunci a fost o existență abstractă care a trecut pe lângă mine, dar pentru prima dată îi vedeam fața, ochii, trăsăturile. Normal, am purtat un dialog vis-a-vis de lucruri banale și după aceea poate puțin mai concret vis-a-vis de ce i s-a întâmplat. Pentru că pentru prima dată am descoperit omul de lângă mine. Adică pe vecinul de lângă mine ca om.
Dar același lucru se poate întâmpla în familie. Ne obișnuim atât de mult unii cu alții încât uităm să ne mai privim și să ne mai cunoaștem. Dialogul este la nivel conceptual, al gândului, dar perceptual acesta dispare. Și nu întâmplător, în experiența iubirii, când ne îndrăgostim de cineva, percepția joacă un rol fundamental. Atunci vezi ochii persoanei respective, distingi fața, textura, părul și trăsăturile fizice. Și acestea nasc afecțiunea. Dar nu este vorba doar despre afecțiunea prin iubire bărbat-femeie, ci despre percepția detaliului care creează afecțiune și compasiune față de ceilalți și față de lucrurile din jurul nostru.
Să nu credeți că lucrurile din jur sunt chiar așa lipsite de viață și de personalitate. Și mă refer deopotrivă la ființe, plante și animale, și la obiecte. Uitați-vă la obiectele din jurul dumneavoastră. Ce reflectă ele? Mă uit la un pahar, să zicem, murdar. Ce spune el? Mesajul este trist, ceva la genul că nu a mai fost spălat de multă vreme. Este mesajul neglijenței și simți suferința acelui obiect. Priviți praful care s-a depus, poate, în anumite locuri în care nu faceți prea des curat. Acel loc vorbește mult de la sine. Este ca și cum ți-ar transmite: „Nu ai mai trecut pe aici și este clar că nu-ți pasă de mine”. Când eram mic, credeam că obiectele au suflet. Și acum cred ceva în genul acesta, nu neapărat că au suflet, ci că dispun de inteligență. Și atunci când le neglijam, simțeam că ele suferă, iar dacă le aruncam, experimentam o mare tristețe. Bineînțeles, nu este posibil să păstrezi toate lucrurile. Dar, în esență, simțeam că realitatea din jur este vie și reacționează la comportamentul meu.
Ei bine, nu sunt animist, dar obiectele din jur tind să reflecte trăsăturile noastre de caracter și comportamentul nostru. Te uiți într-o cameră, cum este ea aranjată și îți dai seama despre multe detalii legate de proprietar cu privire la ce fel de om este. Priviți în jur cu atenție, dar nu cu supărare. Fiindcă tot ce este în jur vorbește despre tine și în special casa în care locuiești. Ești nemulțumit de ce vezi în jur? Și aici este o problemă. Nemulțumirea în sine poate fi o sursă de neliniște, nemulțumire sau supărare. Haideți să corectăm realitatea din jurul nostru făcând ca ea să devină mai frumoasă, mai luminoasă, și să ne îmbogățim pe noi înșine. Este ca și pomul care se înrădăcinează puternic în pământ. Similar, și noi trebuie să ne înrădăcinăm temeinic în prezent.
Întâlniți oameni pe cărarea vieții. Nu uitați să fiți amabili, să le zâmbiți și să le transmiteți un mesaj pozitiv. Este iarăși o ancorare în prezent foarte puternică iar oamenii reacționează similar. Mi s-a întâmplat uneori să stau la o coadă lungă, la un ghișeu, în care o funcționară supărată se rățoia la cei care așteptau, încercând să rezolve grăbită ceea ce avea de făcut, adică să prelucreze un volum uriaș de documente puse înaintea ei. Observam oamenii care stăteau la coadă, la rândul lor neliniștiți și supărați, de ambele părți fiind o relație glacială și distantă.
Am ajuns și eu la ghișeu. Normal, mi s-a adresat pe un ton răstit, ceva la genul: „Ce vreți? Ce doriți? Haideți că nu am timp!” I-am răspuns calm ce anume solicitam. La care mi-a spus răstit că toate informațiile pe care le doream erau publicate la avizier. I-am spus că avem nevoie doar de un simplu formular. Mi l-a aruncat nervoasă, însă, înainte de a pleca, i-am răspuns zâmbind că îi mulțumesc și că voi reveni după ce completez formularul. A rămas surprinsă. A doua oară când am venit, am adus actele solicitate și i-am comunicat că, așa cum îmi spusese, am întocmit dosarul și i l-am înmânat, într-o manieră amabilă și prietenoasă și privind-o, pur și simplu în față. Și i-am mulțumit pentru faptul că m-a îndrumat așa cum trebuie. Inițial a avut o reacție violentă, dar întâlnind o atitudine binevoitoare, am văzut cum fața i s-a destins și deodată a început să-mi vorbească pe un ton neutru. Eu am continuat să-i vorbesc amabil, iar la sfârșit am simțit, după ce i-am mulțumit, că ochii i s-au aprins cu o ușoară bucurie. Cred că eram prima persoană care îi spuneam mulțumesc. Iar următoarea dată n-a mai fost nicio problemă, totul a mers în regulă.
Trăim într-o lume lipsită de recunoștință a unora față de alții. Însă, recunoștința se creează doar când privești la timpul prezent și renunți la abstract, adică, la noțiuni desprinse de realitate. Când persoana din fața ta nu mai este un obiect sau o etichetă, când observi omul din fața ta cu problemele, supărările și bucuriile sale, abia atunci ajungi la o comunicare autentică între semeni.
Arta de a trăi în prezent înseamnă, din acest punct de vedere, să fii un om între oameni chiar și atunci când ești agresat de cei din jur sau de evenimente. Este bine să privești omul din fața ta. Agresiunile noastre, de regulă, nu sunt îndreptate împotriva oamenilor, ci împotriva noțiunilor abstracte pe care le punem în dreptul celorlalți. Citeam niște memorii de război. Cea mai mare dificultate pe câmpul de luptă este să ucizi. Și mai ales să ucizi primul om. Este o dificultate foarte mare. Nu cunoști persoana în cauză. Doar poartă o uniformă a unei armate străine. A ajuns în bătaia puștii tale. Îndrepți arma, dar fără să vrei te întrebi, cine este omul acesta? Dacă m-aș întâlni cu el, în alte circumstanțe, poate chiar ne-am împrieteni. Poate are o familie. Poate Are copii. Moartea sa va însemna o tragedie. Da, este drept că și el, dacă mă întâlnește, cu siguranță, își va pune aceleași întrebări sau chiar mă va ucide. Care pe care? Dar totuși... De ce să-l ucid? Este un om la fel ca mine.
Și citeam despre experiența unui pușcaș marin care spune că în război a ucis un singur om. A fost primul pe care l-a ucis. Restul au fost uniforme. Vedea uniforma și ucidea uniforma. Nu ucidea omul. Fiindcă, dacă percepi omul, nu mai poți ucide. Așa se întâmplă și în fața plutonului de execuție și în alte împrejurări în care are loc uciderea unei singure persoane. Atunci se vede omul. Este cel mai greu. Este mai ușor să omori în masă. Dar să omori un singur om este mult mai dificil. O singură persoană face diferența.
Cineva atribuia lui Iosif Stalin, o idee interesantă din punctul de vedere al percepției. Când moare un singur om, este o tragedie. Când mor milioane, este o statistică. Să vezi omul. Să vezi semenul. Să-l privești. Să nu gândești abstract. Așa se vede omul. Este o problemă de percepție. Adică este copacul vieții. Cât de multe conflicte s-ar stinge între noi, dacă am vedea omul? Gândirea bine-rău se bazează pe o reflexie abstractă în care, așa cum am zis, punem etichete realității, inclusiv semenilor, și pe urmă acționăm asupra lor vis-a-vis de imaginea pe care o avem.
Însă, percepția directă a realității presupune să vezi oamenii din jurul tău, nu doar conceptul, ci să vezi obiectele realității. Și atunci comportamentul nu mai poate fi la nivelul unei logici care ucide sufletul. Acest lucru se aplică la obiecte și la alte forme de viață, cum ar fi, plantele și animalele. Legat de obiecte, suntem o cultură a consumului, acționând după principiul de a cumpăra și de a arunca. Ei bine, se mai reciclează, dar nu complet. Și nu întâmplător, avem o economie dimensionată să producă bunuri de scurtă folosință.
Dar în felul acesta, noi dovedim o cruzime extraordinară față de realitatea fizică din jurul nostru, care se răsfrânge ulterior și asupra noastră. Nu zic că trebuie să ținem la obiecte mai mult decât este necesar. Fiindcă extrema cealaltă a consumului nesăbuit este greșită. Nu este bine să te atașezi de lucruri, dar nu este bine să trăiești în mijlocul realității fizice ignorând obiectele din jurul tău, tratându-le ca pe niște concepte de care te poți dispensa la prima ocazie. Dar stilul de viață al lumii este să trăiești fără suflet față de lumea aceasta, față de mediul înconjurător, față de ceea ce ești cu adevărat, față de alte forme de viață și față de întreaga realitate. Să treci insensibil prin mijlocul realității, aceasta e nefericirea.
Viața la timpul prezent este minunată. Prezentul este compus din nenumărate detalii. Trăim în mijlocul unei opere de artă, a unui tablou viu creat de un mare autor, un mare creator, Dumnezeu, Cel Primordial. Frumosul se află în tot ce ne înconjoară. Binele, la fel. Avem o realitate care ne susține, ne ajută și ne procedează. Dacă se întâmplă altfel, este o problemă de percepție deformată sau de relaționare greșită, provocând distorsiune în realitatea înconjurătoare. Chiar și gândurile sunt capabile să distorsioneze realitatea fizică. Să fim atenți la acest lucru. Noi ca oameni am dezumanizat chipul naturii. Am transformat totul într-o masă de obiecte de care ne folosim fără să ne pese în vreun fel. Chiar și pe semenii noștri i-am transformat în obiecte de unică folosință, chiar și pe noi ne-am transformat în fragmente lipsite de suflet.
Sufletul se naște și trăiește din percepție. Sufletul este o metaforă pentru ce înseamnă să acorzi atenție lumii în care trăiești și clipei de față, adică să acorzi atenție prezentului oriunde te-ai găsi. Pentru anul acesta mi-am propus trei mari obiective pe care să le urmez. Le-am mai spus, dar le repet, fiindcă sunt legate de clipa prezentă. Primul este să privesc lumea prin ochi de copil. Prin ochii acelui copil care nu a învățat încă limbajul și nici logica adulților. Copilul care privește și se bucură, care doar cunoaște prin percepție și este fericit. Da, el are capacitatea de a cunoaște dincolo de cuvinte. Nu știe să vorbească, cel puțin articulat, însă, dincolo de logica exprimabilă prin cuvinte, el experimentează direct bucuria clipei prezente, a experienței de a trăi. A privi lumea cu ochi de copil înseamnă deopotrivă a zâmbi cu aceeași bucurie pe care el o are atunci când distinge frumusețea lumii înconjurătoare.
Al doilea mare obiectiv este să contemplu și să nu judec. Aici este o nuanță. A contempla înseamnă a privi cu atenție și a distinge detaliile. Este o amplificare a noțiunii de privire. Copilul nu știe încă să contemple. Este prea fraged. Adultul poate contempla. Este o privire accentuată, adâncă și profundă, a realității. Distingeți elementele realității din jurul dumneavoastră. Aici se află implicit și clipa prezentă. Distingeți detaliile, formele, textura, mirosul lumii. Contemplați și pe ceilalți. Priviți-i cu atenție, cu admirație și cu recunoștință, fiindcă lucrurile și oamenii din jur conlucrează la existența noastră, iar noi, la rândul nostru, conlucrăm la existența altora. Este o relație reciprocă. Și nu judecați. Adică nu în sensul de a nu cugeta, ci în sensul de a nu emite judecăți de valoare în genul: bine-rău, deștept-prost, frumos-urât, idiot-inteligent. Nu. Nu etichetați. Contemplați și veți vedea frumosul din jur. Veți vedea că realitatea este prietenoasă. Este bună. Este creată de Dumnezeu. Așa este ea. Dacă o vedem altfel, este problema percepției noastre.
Și al treilea mare obiectiv este să descopăr fericirea acolo unde mă găsesc, acolo unde sunt în clipa de față. Acolo veți descoperi fericirea. Ea se află aici și acum. Acesta este Edenul. Este un tezaur încorporat în realitatea înconjurătoare, acolo unde vă găsiți. Însă, trebuie să o descoperiți. Este o comoară care cere revelată. Cum? Prin explorare. Cum? Prin privire. Cum? Prin atenție. Și mai ales, prin experimentarea, ca reflexie a unei priviri curate, a marilor sentimente care sunt specifice ființei umane, cum ar fi: recunoștința, gratitudinea, bunăvoința, compasiunea și bucuria de a trăi. Odată experimentate, le puteți exporta, sau radia, în jurul dumneavoastră. Fiindcă există unde electromagnetice care poartă gândurile noastre. Sunt influențe de natură electrică și magnetică transmise nu numai prin cuvintele, ci și prin înfățișarea noastră, precum și prin lucrurile care se află în zona noastră de influență. Prin toate dăm un anumit mesaj, care, dacă suntem fericiți, este unul spre zidire și bucurie. Secretul este să descoperiți fericirea acolo unde vă găsiți.
Aceste trei principii formează esența explorării lumii prezente. Acesta este orizontul în care vă găsiți în clipa aceasta. Este în locul în care vă aflați. La început, Dumnezeu a făcut grădina Edenului. Eden înseamnă plăcere, farmec și frumusețe. Și în această grădină minunată a fost pus omul care să o întrețină și să o păzească. Nuanța de păzire este interesantă în felul ei. Agresorul cel mai puternic se află în prezența pomului cunoașterii binelui și răului. Acesta era agresorul. Omul trebuia să protejeze grădina de acest agresor interior. Din păcate, omul nu și-a făcut datoria, și a lăsat ca judecata bine-rău să pătrundă în el și automat a distrus totul. De aceea, Dumnezeu l-a scos din grădină, fiindcă ar fi distrus-o. În schimb, omul a distrus restul planetei. El a schimbat rânduiala la tot ce există. El însuși s-a îmbolnăvit genetic, a îmbătrânit și a murit. Fiindcă îmbătrânirea este consecința unei boli genetice. Gândirea bine-rău a provocat această maladie genetică. Prin influența pe care a avut-o asupra omului, a stricat lumea înconjurătoare, rostul plantelor și animalelor. Omul a generat lanțurile trofice prin care formele de viață se mănâncă unele pe altele pentru supraviețuire, generând toată nebunia pe care o trăim pe pământ.
Dar procesul poate fi reversat. Noi suntem paznicii grădinii Edenului. Acesta este statutul nostru ontologic, existențial și primordial. Este o calitate din care răzbate o cunoaștere mai profundă decât cea formalizată prin noțiunile de bine și de rău. Acesta este un strat superficial, străin și adăugat forțat conștiinței umane. Noi suntem paznicii grădinii Edenului. Noi suntem paznicii împotriva gândirii bine-rău. Suntem paznicii contemplării directe a naturii și a lumii. Paznici ai recunoștinței față de Dumnezeu. Paznici ai frumuseții pe care Dumnezeu a pus-o în lume. Noi suntem paznici acestor mari principii. Suntem gardienii acestor lucruri. În interiorul nostru, în interiorul fiecărui om, se află un paznic al grădinii Edenului. Fiindcă omul a fost născut ca să aducă frumusețe pe pământ și să o mențină la infinit. De fapt, să o mențină și să o ducă acolo unde ea nu există. Noi suntem misionari ai frumosului, binelui și adevărului. Iar trăirea la momentul prezent constituie cheia de boltă pentru a transmite această influență regeneratoare tuturor.
Nu întâmplător, Domnul Iisus Hristos spunea să nu ne îngrijorăm de ziua de mâine. Și există multe expresii care ne trimit la trăirea clipei prezente. Fiindcă Evanghelia este cea mai înaltă descoperire a lui Dumnezeu.
Mă apropii de finalul prezentării. Să tragem o linie de bilanț. Am discutat despre trecut, despre călătoriile pe care le facem în alt timp și în alt spațiu, cu referire la tot ce a fost. La nivelul minții. există călătorii care ne pot îmbogăți sau ne pot sărăci, care ne pot înnobila sau ne pot bântui, în funcție de fiecare dintre noi. Să renunțăm la calitatea de judecători. Să intrăm în sala trecutului nu ca niște judecători care deschid dosarele pentru a da sentințe sau pentru a le modifica pe cele existente. Să intrăm în Marea Bibliotecă ca artiști dispuși să integreze din fragmentele trecutului o operă de artă indestructibilă pentru prezent. Să fim artiști! Fiindcă la nivel primordial suntem deopotrivă paznici și artiști.
Astăzi am discutat despre explorarea lumii prezente. Este doar un început care va trebui continuat. Trebuie să fim niște paznici ai clipei prezente, nepermițând viitorului sau trecutului să intre peste momentul prezent. Este datoria noastră să aducem frumosul, binele și adevărul în locul și în timpul în care ne găsim. Să fim oameni ai timpului în care trăim, să fim oameni contemporani cu clipa prezentă. Și al treilea subiect pe care vreau să-l investighez data viitoare este legat de lumea viitorului. Adică investigarea lumii viitorului. Este lumea fascinantă către care ne îndreptăm și în care trăim mai mult decât în cea prezentă. Dar acest lucru va fi data viitoare.
Până atunci vă doresc o experiență frumoasă, înălțătoare și plăcută în clipa prezentă. Și nu uitați să priviți viața prin ochi de copil, să contemplați lumea și să nu o judecați, și să descoperiți fericirea acolo unde vă găsiți, aici și acum. Vă doresc multă binecuvântare din partea lui Dumnezeu și să aveți parte de fericire, împlinire și tot ceea ce vă doriți din punctul de vedere a ceea ce înseamnă bine, adevăr și frumos!
