Repausul reprezintă starea fundamentală în care ne găsim când nu dorim să inițiem niciun fel de acțiune. Starea de repaus ne permite calmarea minții și a corpului. Și în astfel de momente, avem senzația că totul se dilată, până când întreg universul dispare într-un continuum nesfârșit. Este o stare plăcută, de care, din păcate, adesea fugim, fiindcă nu știm să o apreciem pe deplin. 

Momentele de repaus se oferă de-a lungul zilei în cele mai obișnuite situații. Suntem forțați să așteptăm în mijlocul de transport, la locul de muncă, de-a lungul zilei, uneori și acasă. Și această așteptare ne supără. Nu ne place. Fiindcă, așa cum am spus, nu știm să o apreciem. Aprecierea acestei stări de liniște interioară și de pace lăuntrică, de fapt, de repaus, constituie un ingredient secret al fericirii vieții. 

Noi credem că o viață împlinită trebuie să fie neapărat activă. Dacă s-ar putea, am dori să umplem tot intervalul zilei cu activitate. Poate chiar și al nopții. În realitate, momentele de repaus ne oferă capacitatea de a adânci experiența vieții dincolo de percepția imediată și dincolo de simțirea superficială din mijlocul mișcării. Fiindcă atunci când ne mișcăm, nu putem să fim atenți la detaliile din jurul nostru, sau din interiorul nostru, ci trecem grăbiți prin viață, fără să ne pese cu adevărat de tot ce se întâmplă. 

Este ca și cum am merge cu o mașină într-o mare viteză prin mijlocul unui peisaj minunat, dar nu putem să apreciem frumusețea florilor sau a detaliilor care sunt în jur, cum ar fi copacii care sunt dispuși la stânga și la dreapta drumului, fiindcă rulăm cu o prea mare viteză și nu avem timp să captăm suficiente informații vis-a-vis de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și mai puțin în interiorul nostru. Fiindcă, pe lângă percepția exterioară, trebuie să existe și una interioară, prin care să ne dăm seama de ceea ce gândim, ce trăiri avem și care este dispoziția noastră lăuntrică. Fiindcă viața se bazează pe o percepție pură prin care contemplăm tot ce se întâmplă în exteriorul și în interiorul nostru. Această percepție constituie elementul fundamental, ce se tezaurizează drept experiență a vieții, fiind o comoară de valoare legată de tot ce am trăit. 

Dacă ne referim la amintiri, fiindcă avem multe, vom observa că ele nu sunt altceva decât o sumă de senzații, trăiri și percepții, care au fost stocate în interiorul ființei noastre. Și pe baza acestor percepții, mintea generează o anumită logică a evenimentelor și caută să genereze o poveste coerentă folosindu-se de trăiri, care în forma lor primară, sunt doar percepții ale realității înconjurătoare. Și nu întâmplător, memoria se bazează pe acumularea de percepții într-un mod progresiv și selectiv de-a lungul experiențelor prin care trecem. Și pe măsură ce înaintăm prin viață, este necesar să rafinăm percepția, până când ea devine plenară, simțind întregul univers, întreaga natură și tot ce există în noi sau în exteriorul nostru, ba chiar, dincolo de ceea ce numim exterior, și mă refer la acel spațiu transcendent de unde am venit și de care suntem indisolubil legați, spațiul sacru a lui Dumnezeu. 

Dar prima reacție la repaus se concretizează prin faptul că mintea începe să se plictisească, fiindcă este obișnuită să fie activă și i se pare că pierdem vremea inutil. Eventual începem să dormităm, fiindcă există și această a doua variantă de răspuns la repaus. Dar nu putem dormita întreaga zi și nu este normal acest lucru. Există un timp pentru somn, dar nu trebuie extins dincolo de ceea ce este necesar. Există și a treia variantă de răspuns la repaus, alături de acțiune și dormitare, aceasta fiind de contemplare activă. 

Contemplarea activă nu-și propune să modifice realitatea sau să inițieze un nou plan de acțiune, deși datele acumulate vor fi folosite în acțiunile viitoare, ci dorește pur și simplu să observe realitatea și imaginarul atașat așa cum se prezintă ele. Nu doar realitatea, ci și imaginarul sunt de interes. Mult timp am crezut că imaginarul trebuie ignorat, dar nu este așa. Până la urmă, toate fluxurile de trăiri, atât cele care au o conexiune reală, cât și cele care pornesc din imaginar, sunt importante pentru noi. Ambele. Și în aceste fluxuri, de fapt, ne regăsim și ne definește, sau mai bine, ni se rafinează identitatea interioară. Fiindcă există o identitate care devine tot mai plină de detalii, tot mai interesantă, mai frumoasă, mai plină de viață și mai de dorit, în sensul autentic al cuvântului, care se descoperă doar prin repaus. 

Iar fericirea și frumosul se leagă de percepția detaliilor vieții, fără neapărat asocierea unei gândiri, care de regulă, împarte lucrurile sub forma de „bine și rău”. Bineînțeles, putem avea și o abordare neutră, dar gândirea umană este axată pe planuri, idei și acțiuni. Și deseori, pur și simplu, trebuie să ne odihnim, să stăm liniștiți, să privim în jur și să ne bucurăm de viață. Nu să privim și să acționăm, ci să privim și să ne bucurăm, și nimic mai mult. Adică, să rămânem într-un prezent continuu, care îmbrățișează, paradoxal, și trecutul și viitorul, și ceea ce este și ceea ce nu este, și ceea ce ne închipuim și ceea ce ne-am dori sau ne-am imagina. 

Într-adevăr, o dificultate o constituie faptul că atunci când stăm liniștiți, apar gândurile negative. Apar trăiri perturbatoare, apare toată tensiunea interioară. Da, aceasta este o primă dificultate. O a doua dificultate este plictisul. Ne plictisim când stăm liniștiți. Simțim că ne doare mâna, corpul, piciorul, totul. Și până la urmă, simțim că nu mai putem suporta, că explodăm de atâta repaus, care aparent nu se mai termină. Plictisul generează și dorința să acționezi aici și acum. Și într-o astfel de împrejurare, cumva, vrem să evadăm dintr-o realitate care nu ne mai spune nimic. Dar atât trăirile negative, cât și plictisul, sunt temporare. De ce? Fiindcă natura noastră interioară, la nivelul ei profund, respinge astfel de elemente și, de fapt, ea nu este constituită din întunericul confuziei, ci din lumina care ordonează totul printr-o progresivă contemplare apreciativă, și până la uitare de sine, a miracolului vieții. 

Și la nivelul nostru profund, avem o conexiune ascunsă, dar care poate fi dată la iveală, cu Omul Primordial, cu Dumnezeu, Mesia, adică, Hristos. Iar conexiunea cu Omul Primordial face ca, la un anumit nivel de experiență lăuntrică, să descoperim o lumină calmă și o bogăție de trăiri și de sentimente, la care nici nu ne gândim. Fiindcă există o vibrație lăuntrică ce se armonizează cu viața însăși, cu existența așa cum este ea, și cu imaginarul cuprins în acest spațiu sacru al existenței. Și până la urmă, existența este cea care înglobează atât realul, cât și imaginarul, și posibilul și imposibilul. Acesta este paradoxul. Este frumusețea, de fapt, a existenței în sine, așa cum este ea, prin îmbinarea armonioasă a tot ce subzistă sau ar putea subzista în acest univers. 

Fiindcă în fiecare om se află o proiecție a Omului Primordial, a Ființei Umane desăvârșite, așa cum este ea, și așa cum ar trebui ea să fie. Acest model ceresc, deplin și desăvârșit, constituie un tipar transcendent, care vine de dincolo de orizontul vizibil și chiar de dincolo limitele intuiției noastre. Este o proiecție ascunsă, dar care devine vizibilă când este conștientizată, și care se dezvăluie și se manifestă printr-o gândire frumoasă, printr-o vorbire aleasă, printr-un comportament nobil și printr-o imaginație care modelează realul sub forme tot mai înalte și mai grandioase, mergând spre desăvârșire. 

Așadar, nu trebuie să fugim nici de realitate și nici de imaginație. Nu. Ci trebuie să găsim izvorul comun al celor două pentru a le îmbina armonios. Nu trebuie să fugim nici de trecut, nici de prezent și nici de viitor. Trebuie doar să găsim locașul interior al sufletului din care izvorăște pacea în fiecare etapă a existenței noastre. Și totul trebuie să fie bine integrat și strâns unit. Fiindcă Universul este Unul singur. Un singur creator l-a adus la existență. Un singur Dumnezeu este Cel care zămislește toate lucrurile. Și există un singur Model, Omul Primordial, care se manifestă în toți și în toate. El este Mesia, adică Hristos, Dumnezeul cerului și al pământului. 

Iar acest tipar se dezvăluie tot mai mult, cu cât vom dobândi capacitatea de a sta liniștiți și de a aștepta dezvăluirea sensului vieții. Și treptat, printr-o alchimie interioară ce trece dincolo de logica limitată a gândirii propriei, dar nu logica în sine, ci logica noastră limitată, treptat, se va produce o reverberație lăuntrică ce va aduce la suprafață Chipul divin, frumos și minunat, al Celui care ne-a născut. Fiindcă omul de pe pământ a fost născut din Omul din cer, din Ființa umană desăvârșită, care nu se află pe pământ, adică din Hristos, Omul Primordial. Dintotdeauna a fost așa. El este „om și Dumnezeu”, ceea ce Îi conferă o condiție extraordinară. Și prin transpunerea tiparului Său, noi toți am apărut printr-o naștere de dincolo de fire. Din păcate, a apărut o mare uitare care a născut vinovăția, ce ne blochează mecanismele de aducere aminte a originii noastre magnifice, a sensului vieților noastre și a ceea ce suntem cu adevărat. 

Prin urmare, vă invit să cultivați și să apreciați momentele de repaus pe care le veți întâlni de-a lungul zilei. Ele sunt un dar divin. Prin urmare, vă invit să explorați universul, atât exterior, cât și interior, și să explorați atât orizontul realului, cât și cel al imaginarului, cel al transcendentului și cel al imanentului, într-o progresivă eliberare de condiționările negative ce s-au infiltrat prin patimi în propria fire. Și încetul cu încetul, vom ajunge să distingem glasul calm al rugăciunii, a acelei forme de comunicare tainică dintre om și Dumnezeu, adică, dintre omul din noi și Omul din cer, al Cărui chip se află în toți. El este Cel care ne unește cu Dumnezeu prin transpunerea substanțială și nesubstanțială a forțelor elementare ce au zămislit întregul Univers. 

Fie ca binecuvântarea Celui Preaînalt să vă însoțească mereu! A Lui să fie slava, acum și în veșnicie! Amin.