Pentru mine, nisoarea, în locul acesta cel puțin, îmi crea o profundă stare de liniște, de odihnă. Când priveam dealurile înveșmântate în zăpadă, mai ales către perioada sfârșitului de an, simțeam o foarte mare bucurie. Un an școlar l-am făcut în Petroșani și am revenit în acest loc deseori, inclusiv iarna. De aceea pot să spun că în Petroșani iarna are un specific aparte, care pe mine cel puțin m-a bucurat mai mult decât în alte locuri ale țării. Așadar, sunteți binecuvântați cu un loc foarte frumos, cel puțin iarna, dar aș spune și în restul anotimpurilor.
Petroșaniul pentru mine rămâne un loc în care am venit adeseori și în care am cunoscut oameni minunați. Din păcate, mulți dintre ei nu mai sunt printre noi și, din păcate, profesia celor pe care îi cunoșteam aproape că nu mai există, adică mineritul. Trecând peste acest lucru, Petroșaniul este un oraș frumos cu un potențial deosebit și eu cred în viitorul său și în faptul că aici, peste timp, peste ani, realitatea va fi mult mai generoasă decât în clipa de față.
În a doua rând, suntem la începutul săptămânii de rugăciune. Rugăciunea reprezintă, sau mai bine zis, ne provoacă la un exercițiu spiritual cu totul aparte. În primul rând, rugăciunea nu poți să o faci dacă nu dedici un timp pentru ea. Rugăciunea nu poți să o realizezi dacă nu ești singur cu Dumnezeu sau, când suntem în colectivitate, noi și Dumnezeu. Trebuie un cadru, trebuie un timp și trebuie o dispoziție. Fiindcă atunci când te așezi la rugăciune, și mai ales accentuez rugăciunea personală, dacă gândurile tale zboară în altă parte: la problemele zilnice, la grijile viitorului, la neliniști care te cuprind sau la păreri de rău din trecut, atunci mintea ta nu se va putea focaliza și nu se va putea aduna pentru un astfel de exercițiu, având un profund caracter spiritual.
În ziua de astăzi există o mare deficiență în ce privește concentrarea minții, fiindcă suntem bombardați cu atât de multă informație nefolositoare, sau folositoare până la un anumit punct, încât mintea ne devine mult prea încărcată ca să se mai poată așeza liniștită înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă primul beneficiu al rugăciunii, bineînțeles, care se adaugă la celelalte, este cel al odihnei, al descărcării și al despovărării. Noi venim înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune cu un mare sac de poveri pe care le purtăm în spate, sau poate le purtăm în mâini, încărcați mai rău decât niște albine cu polen primăvara. Noi venim prea încărcați. Rugăciunea trebuie să ne ajute să ne descărcăm, să ne despovărăm. Și acesta ca să ne putem umple cu puterea lui Dumnezeu. Așadar, rugăciunea este o descărcare și o încărcare.
Săptămâna de rugăciune, după părerea mea, are drept scop să ne aducă din nou aminte de acest nobil efort al rugăciunii. Rugăciunea este o cale nobilă pe care Dumnezeu ne-a invitat să mergem.
Legat de subiectul din această după-amiază, el se referă la exemplul sau modelul lui Iisus Hristos. Pentru aceasta vă invit să deschideți Sfintele Scripturi la cartea Faptele Apostolilor, capitolul 10, versetul 38, și vom citi acest verset. Este un paragraf deosebit frumos, sintetic, vis-a-vis de viața și misiunea Domnului nostru Iisus Hristos. Și citim de la versetul 37, ca să cuprindem întreaga frază:
„Știți vorba făcută prin toată Iudeea, începând din Galileea, în urma botezului propovăduit de Ioan. Cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Iisus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei care erau apăsați de diavol. Căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem martori a tot ce a făcut El.”
Mă opresc aici, fiindcă ne vom concentra doar pe exemplul Domnului Iisus Hristos. În această prezentare pe care Sfântul Apostol Petru a făcut-o înaintea lui sutașului Corneliu, el a accentuat, într-un mod sintetic, lucrarea pe care Iisus din Nazaret, a făcut-o timp de trei ani și jumătate: „făcea bine și vindeca”. Dacă ar fi să folosim un alt termen pentru lucrarea lui Iisus Hristos, acesta ar fi „vindecare”. Fiindcă Evanghelia lui Dumnezeu aduce vindecare. Cuvintele lui Dumnezeu oferă vindecare. Și când zicem vindecare, înțelegem vindecare deopotrivă a trupului și minții. Dacă vom citi cu atenție în cadrul Scripturii și în special în Evanghelii, vom vedea că Dumnezeu niciodată nu a separat vindecarea fizică de cea spirituală. Cele două au mers împreună. Acesta este modelul. Acesta este idealul.
Pe de altă parte, există un agent patogen, un factor al bolilor de orice fel, și anume, prezența Celui Rău. El este cel care ni se opune și este creatorul, de fapt, al tuturor formelor de agresiune la care suntem supuși. Fiindcă Dumnezeu a creat o lume desăvârșită, un univers în care toate lucrurile se îmbinau mai bine decât ne-am putea închipui, mai bine decât piesele unui avion sau a oricărui agregat pe care omul l-a construit și mai precis decât un computer. Lumea aceasta era bine închegată. Nu exista niciun fel de perturbație, niciun fel de tensiune, niciun fel de boală sau suferință. Dar cineva a intervenit și efectiv a gripat, a schimbat roțile acestui mecanism și le-a stricat. Din cauza aceasta, noi suferim de tot felul de boli, îmbătrânim și în cele din urmă ne stingem în neputință.
Dar Iisus Hristos a venit să schimbe această realitate distructivă. El a considerat că Pământul nu trebuie să rămână pentru totdeauna un loc al suferinței, al necazului, al deznădejdii, al bolii și al morții. El a venit pentru a elibera ființa umană de sub un asupritor nemilos, de sub auspiciile unei ființe care nu încearcă altceva decât să degradeze chipul divin din noi și să ne distrugă. Dar Iisus Hristos este vindecătorul și eliberatorul nostru.
Legat de acest model al Domnului nostru Iisus Hristos, să citim și din Evanghelia după Luca, capitolul 4, versetul 18. Este iarăși un verset sintetic care redă misiunea lui Hristos. Acest paragraf, de fapt, citat din cartea Sfântului Profet Isaia, a fost redat de către Hristos în sinagoga din Nazaret:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia. M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să predic robilor de război eliberarea și orbilor dobândirea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului.”
Vedeți ce model frumos și câte direcții de acțiune? În primul rând, avem o împuternicire: „Duhul Domnului este peste Mine”. Fără Duhul Sfânt, nici chiar El, Fiul lui Dumnezeu, nu putea să facă această lucrare. De ce? Fiindcă El a renunțat la prerogativele naturii divine și s-a bazat exclusiv pe mila lui Dumnezeu, trăind ca om printre oameni. Exemplul Său este exemplul nostru. Deci există o împuternicire care vine prin Duhul lui Dumnezeu.
După aceea, există niște direcții de acțiune. Prima este: „M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia”. Ce înseamnă să vestești săracilor Evanghelia? În primul rând, a vesti, sau a predica Evanghelia, presupune un efort, niște costuri și o muncă. Săracii nu pot să-ți plătească pentru această muncă. A predica săracilor Evanghelia înseamnă să o faci pur și simplu gratuit, fără să aștepți beneficii și să o faci din altruism. Săracii nu pot să-ți dea ceva în schimb. Săracii nu pot să-ți răsplătească. Așadar, aceasta înseamnă un efort nobil de a împărtăși cunoașterea lui Dumnezeu semenilor tăi, fără să aștepți beneficii în schimb.
O altă direcție de acțiune: „M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită”, adică, pe cei deprimați. Inima zdrobită s-ar traduce în limbaj modern prin cuvântul „deprimat”, adică oameni care sunt sfâșiați interior, persoane cu un respect scăzut de sine, oameni care au ajuns, să zicem așa, într-o zonă negativă a existenței. Și acești sunt multe astfel de persoane în jurul nostru, și uneori și noi ne numărăm printre ele. A vindeca un om care sufără de o boală interioară, sufletească, de multe ori este mai greu decât în a trata pe cineva având o boală fizică. Este drept, boala fizică, de regulă, este o proiecție a stării interioare. Boala sufletească este de așa natură încât, chiar în cele mai bune condiții în care te poți găsi, te face să simți nefericit. Printre bolile sufletești aș număra, așa cum am zis, depresia, respectul scăzut de sine, o imagine deformată despre sine și multe alte complexe care generează o trăire negativă, care te determină să dorești mai bine moartea decât viața.
Chiar s-a făcut o statistică în sensul în care, vis-a-vis de depresie, există un procent de aproape 10% dintre acei deprimați care comit sinuciderea. Există mulți oameni care, culmea, trăiesc chiar în țări bogate, dar care au această boală sufletească a tristeții care întunecă sufletul, fiind este una dintre cele mai dificile de tratat, poate la fel de greu ca și bolile terminale ale trupului.
A treia direcție de acțiune: „să predic robilor de război eliberarea”. În trecut, în urma războaielor, se capturau prizonieri. Acești prizonieri erau luați și vânduți ca sclavi, fiind folosiți pentru muncă silnică, adică, forțată. Condiția lor era groaznică, era subumană. A trebuit să treacă foarte mult timp ca să existe o legiferare a condiției robilor, lucru făcut în cărțile Vechiului Testament și ulterior în tablele legilor romane, care, într-un fel sau altul, au statutat cel mai bine condiția robilor în antichitate, deși de multe ori nici ele nu erau respectate. Un sclav de război nu avea niciun drept și era tratat ca un animal. Un astfel de om nu vedea în față nicio eliberare, ci doar sfârșitul, eventual ca gladiator, dar tot sfârșit era.
Înseamnă așadar, tradus simbolic, să prezinți celor care se află într-o stare de robie vestea cea bună a eliberării pe care Dumnezeu le-o oferă. În trecut exista un aspect practic, fiindcă Sfântul Apostol Pavel a predicat deopotrivă sclavilor și oamenilor liberi. Similar a procedat și Sfântul Apostol Petru. ȘI astfel, pentru perioada modernă, înțelegem că este vorba de acei oameni care se află în situații disperate și fără ieșire. De ce nu ne putem să ne gândim acum și la valurile de emigranți din țările sărace ale lumii, oameni care sunt fără casă și fără drepturi? Ne-am putea gândi deopotrivă și la oamenii care sunt sclavi ai diferitelor răutăți și ai obiceiurilor rele. Și aici cred că sunt cei mai mulți. A fi sclav al obiceiurilor rele, de multe ori, este mai periculos decât atunci când ești robul unui om. De asemenea, există și alte forme de sclavie modernă, în care oamenii sunt folosiți împotriva voinței lor pentru diferite munci josnice. Există oameni care se vând sau sunt vânduți pentru prestarea unor fapte imorale.
Dar Iisus Hristos, în primul rând, privește peste această lume și detectează unde există un maxim de suferințe și acolo intervine. De aceea, misiunea Bisericii Sale este să aducă, cel puțin la nivel simbolic și de învățătură, eliberarea din orice formă de robie, fie externă sau internă.
A patra direcție de acțiune este „să ofere vedere orbilor”. Domnul Hristos a oferit la modul practic această „vedere” și a făcut vindecări extraordinare, adică, o lucrare sanitară de excepție. La fel de bine o putem înțelege și spiritual. Este vorba de acea orbire spirituală în care se află lumea aceasta, astfel să nu poată să-L vadă pe Dumnezeu. Oamenii lumii prezente nu pot să distingă faptul că acest univers a fost creat de un Autor extraordinar, de un Dumnezeu Sfânt, Bun și Drept. Ei nu pot să distingă providența divină. Ei cred că lucrurile sunt undeva guvernate de hazard, de întâmplare, că viața aceasta este un accident al unei evoluții, sau este pur și simplu, un joc absurd făcut ca să genereze suferințe. Aceasta este viziunea lor.
Dar ucenicii lui Hristos trebuie să readucă această capacitate de a-L descoperi pe Dumnezeu către ceilalți oameni. Lumea din jurul nostru nu poate să-L vadă pe Dumnezeu și atunci Biserica, adică urmașii lui Hristos, trebuie să găsească metode specifice pentru a comunica acest adevăr și pentru a aduce și pe alții să vadă pe Hristos și intervenția providențială a lui Dumnezeu care ne susține în fiecare clipă. Dacă, de exemplu, Dumnezeu nu ar interveni în fiecare moment ca să susțină această Creație, ea s-ar prăbuși. Dacă El nu ar fi alături de noi, cataclisme la care nici nu ne gândim s-ar produce. Noi stăm pe un butoi de pulbere, stăm pe un miez aprins de lavă în mijlocul Pământului, care oricând poate să răbufnească. Noi suntem pe o planetă care, dacă și-ar schimba puțin orbita sau rotația, sau dacă ar fi o coliziune cu un corp cosmic – și sunt multe astfel de corpuri cosmice care trec prin jurul nostru – atunci viața s-ar sfârși. Și totuși nu se întâmplă acest lucru. De ce? Fiindcă Dumnezeu veghează.
Din păcate, cunoașterea științifică, care la origine pleacă din contemplarea naturii, s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, încât a dat la o parte această cunoștință asupra creerii lumii și, în loc, a pus jocul hazardului și al întâmplării. Și astfel, s-a ajuns la desfigurarea originii nobile a naturii umane și s-a pus maimuța în locul lui Dumnezeu, ca fiind strămoșul nostru. Normal, nu este corect și nu este nici adevărat. Fiindcă știința contemporană este caracterizată de o ignoranță puternică vis-a-vis de lumea în care trăim. Ea nu discerne puterea lui Dumnezeu în realitatea înconjurătoare și de aceea, ceea ce ne furnizează este limitat, distructiv și nociv de la un anumit punct încolo, distrugând planeta, nimicind mediul în care ne aflăm, slăbindu-ne ca persoane și, în final, transformând această lume într-o ladă de gunoi. Știința fără Dumnezeu este nebunie.
Și a cincea direcție de acțiune enunțată este „să dau drumul celor apăsați”. Această apăsare se referă în principal la asuprire, la cei care sunt nedreptățiți de semenii lor sau se află într-o relație de abuz din partea celorlalți. Iar abuzurile pot fi de tot felul: în familie, în mediul social, la locul de muncă, etc. Dar, sub o formă sau alta, Hristos s-a angajat în lucrarea de eliberare a omului de sub orice jug, atât exterior, cât mai ales, interior. Și insist asupra acestui lucru.
Într-o altă împrejurare, Hristos spunea evreilor că ei se află în robia Celui Rău, fiind sclavi ai păcatului. Afirmația era îngrozitoare. Cum? Noi, fiii lui Abraham, să fim sclavi ai păcatului? Noi, care urmăm Legea lui Dumnezeu dată prin Moise? Nu se poate așa ceva! Și atunci Hristos a dezvăluit această fățărnicie arătând faptele lor făcute în ascuns. Și în al doilea rând, El a demonstrat prin jertfa Sa de pe Cruce, răutatea rezultată în urma unirii pline de ură a unui întreg popor împotriva unui singur om. O ură așa de mare a dovedit un păcat îngrozitor. Dacă până atunci nu au fost conștienți prin lucruri, să zicem, mai mici, aceasta a fost dovada supremă că ei se aflau sub un păcat îngrozitor, ca să omoare un om nevinovat, un eliberator, un tămăduitor, un vindecător. În felul acesta, s-a demonstrat faptul că oamenii aceștia erau lipsiți de caracter și se aflau sub dominația păcatului.
În esența lui, păcatul desfigurează. Dar este ciudat: oamenii doresc păcatul. Este o atracție fatală față de acest germene al răului care ne macină și ne distruge. Așa cum oamenii alergă după băuturi alcoolice, după tot felul de mâncăruri care sunt dăunătoare, sau după practici dezonorante, tot astfel, există o atracție teribilă către păcat. Fiindcă un principiu străin a fost pus în noi atunci când primii oameni au căzut. Este un ferment străin care lucrează peste timp, generând tot acest lanț de suferință ce se întinde peste veacuri. Și nu în ultimul rând, ca să revin la rugăciune, păcatul este cel care se simte amenințat când oamenii încep să se roage. Fiindcă rugăciunea deschide canalul de comunicare cu Dumnezeu. Iar când această cale se deschide, Dumnezeu a promis că va veni în ființa noastră, ne va sfinți și ne va transforma și ne va da renaște după chipul de la început. Fiindcă în momentul în care Dumnezeu începe să lucreze în suflet, păcatul este înlăturat. Da, rămășițe ale lui mai continuă să fie oarecum prezente, dar nu ne va mai conduce. Această detronare a păcatului din inima omului este o minune a minunilor. Este un miracol la care suntem chemați să fim părtași și o experiență pe care, cumva, trebuie să fim capabili să o împărtășim ca o chemare către semenii noștri.
Dacă am putea distinge mai bine această sfântă taină a rugăciunii, atunci vă spun că viața noastră s-ar schimba și realitatea din jur s-ar transforma după chipul de la început. Și nu în ultimul rând, ne-am împlini misiunea pentru care existăm: ca Iisus Hristos să revină cât mai curând. Constat, cel puțin în rândul bisericii noastre, o teamă vis-a-vis de a doua venire a lui Hristos. Ne este frică de un timp de strâmtorare. Ne temem de o anumită suferință care ne așteaptă în viitor. Ne îngrijorăm de un timp de interdicție. Dar gândiți-vă: dacă viața noastră se va sfârși în rușine sau într-un mod în care se va stinge într-un anonimat pe care Dumnezeu nu l-ar fi vrut să existe, și dacă misiunea noastră nu o vom realiza, atunci vă spun că vom trăi cea mai mare suferință și cea mai mare rușine, chiar dacă vom fi mântuiți.
Este o misiune sfântă, aceea de a pregăti și, cumva, chiar aș folosi cuvântul acesta, de a grăbi, de a crea premizele, mai bine zis, ale celei de-a doua veniri a lui Hristos, ale intrării în acea lume sfântă și minunată. De fapt, noi nu vom evada niciodată din lumea aceasta, fiindcă în final tot aici ne vom întoarce. Pământul acesta trebuie să reintre în domeniile stăpâmnirii lui Dumnezeu. El trebuie să devină iarăși parte a acestui imperiu vast al lui Dumnezeu, al Împărăției Sale. De fapt, noi nu dorim să evadăm din lumea aceasta într-o lume viitoare. Noi dorim ca Dumnezeu să vină aici, pe pământ, să înlăture răul, să curețe tot ce este împotriva voinței Sale, să ne refacă și, deopotrivă, să reașeze acest univers și acest colț de lume, înlăturând definitiv răul. Noi dorim ca El să revină, nu ca noi să evadăm.
Și aici voi ajunge la un alt punct: religia ca evadare. Am citit în urmă cu ceva timp, mai multe cărți care privesc așa-numitul mecanism al evadării, al, să zicem așa, încercării de a scăpa dintr-o situație care nu-ți place sau dintr-o tensiune interioară neplăcută. Niciunul dintre noi nu dorește suferința. Toți vrem să ne simțim bine. Toți ne gândim să fim fericiți. Este normal. Este firesc. Așa trebuie să fie. Problema este metoda.
De-a lungul vieții, și în special în primii ani, există o influență puternică a mediului înconjurător, care își pune amprenta asupra copilului. Dacă acest mediu este bun și încurajator, atunci copilul are șanse mari să se dezvolte într-o manieră pozitivă, încrezătoare, plină de speranță, așa cum trebuie să fie un om. Dacă însă mediul, și cel mai des așa se întâmplă, este deficitar, imperfect sau uneori chiar ostil, atunci copilul va fi supus unui bombardament de influențe verbale, fizice și directe, prin care se vor împregna idei care nu au o legătură neapărată cu el.
De câte ori nu ni s-a spus, poate, în copilărie: „Nu ești în stare de nimic!” sau alte cuvinte grele? Dacă n-ați avut o astfel de experiență, ferice de voi! Sau, de câte ori, când noi eram în îndoială, a lipsit cineva care să ne spună: „Nu te descuraja! Mergi înainte! Ai încredere! Vei reuși!” Așadar, uneori nu este vorba doar de cuvinte negative, ci și de o lipsă a cuvintelor pozitive.
Mai departe, adolescența, iarăși, este o perioadă în care se primesc influențe care modelează omul pentru întreaga viață. Din acest punct de vedere, psihologii constată că cel mai mare impact asupra vieții unui om sunt perioadele 1-7 ani și 14-18 ani. Aceste sunt două perioade de maximă plasticitate a minții umane. Ideea este că, sub o formă sau alta, adulții ajung impregnați de etichete negative în aceste perioade, care revin în minte și, prin influența lor negativă, îi țin prizonieri unor concepții greșite despre lume, despre viață și despre ei înșiși.
Din acest punct de vedere, punctul cel mai frumos, cel mai impresionant al Evangheliei lui Hristos, este că ni se descoperă o origine nobilă. Ni se descoperă că, indiferent ce au spus unii sau alții despre noi, noi rămânem copii ai lui Dumnezeu. Noi suntem copiii unui mare împărat. Suntem prinți și prințese. Suntem ființe luminoase în interiorul nostru. Și chiar dacă acesta nu se vede pe moment, totuși, se va disting lămurit într-o bună zi. Suntem ființe chemate să fim nemuritoare. Suntem călăuziți de-a lungul acestei vieți să experimentăm ce înseamnă comuniunea profundă cu Dumnezeu și învingerea, pas cu pas, a tuturor tendințelor negative pe care le întâlnim drept obstacol în cale.
Destinul rasei umane este unul victorios. Și atunci când Adam a căzut, Fiul lui Dumnezeu a spus: „Nu-i nimic pierdut! Eu voi fi alături de Adam. Rasa umană nu va cădea. Voi deveni Om, voi ridica pe m și omul va învinge!” De aceea, este foarte important să ne gândim cine suntem cu adevărat. Fiindcă, dacă uităm cine suntem, atunci ne vom pierde în mrejele înșelătoare ale lumii. Și de regulă, oamenii din jurul nostru sunt inconștienți asupra originii și a scopului pentru care se află în lume.
De ce am spus acest lucru? Fiindcă se leagă de un alt verset, Isaia 61:1-4, care duce mai departe textul pe care l-a citat Domnul Hristos. Sunt patru versete de aur care merită memorate: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, fiindcă Domnul m-a uns să aduc vești bune celor nenorociți.” Aceasta este Evanghelia: „El m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor eliberarea și prizoniereilor de război izbăvirea. Să anunț un an de îndurare al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru. Să mângâi pe toți cei întristați. Să dau celor întristați din Sion o cunună împărătească în loc de cenușă.” Vedeți? Este o transformare a condiției umane: în loc de cenușă, o cunună împărătească; un untdelemn de bucurie în locul plânsului. Observați? O schimbare, o metamorfoză. Aceasta este nașterea din nou sau renașterea. Remarcați? Este o metamorfoză, o schimbare: o haină de laudă în locul duhului mâhnit. Deja avem de-a face cu un tratament psihologic de cea mai mare anvergură. A trebuit să vină știința secolului XXI ca să descopere aceste adevăruri spuse în urmă cu câteva mii de ani.
„Ca să fie numiți stâlpi ai neprihănirii, un răsad al Domnului ca să-L slujească spre slava Lui.” Și acum vine un verset-cheie, la care ar fi bine să medităm, și care exprimă misiunea noastră: „Ei vor zidi iarăși vechile dărâmături. Vor ridica iarăși ruinele din vechime. Vor înnoi cetățile pustiite, rămase pustii din neam în neam.”
Cu alte cuvinte, misiunea noastră este să aducem refacere pentru omul ruinat al acestei lumi, pentru această civilizație care se îndreaptă către ruină, și pentru tot acest colț de Univers în care lucrurile par să se dărâme. Și, în ultimul rând, Biserica este chemată să ridice iarăși steagul luptei împotriva răului, să fie o continuatoare a luptelor pe care Iisus Hristos le-a dat, pe care, înainte de El, profeții le-au dat, și a tuturor luptelor pe care oamenii sfinți le-au dat de-a lungul veacurilor. Este o misiune nobilă și sfântă, o misiune frumoasă și extraordinară.
Și primul pas pentru îndeplinirea acestei misiuni este rugăciunea. Rugăciunea este o cale nobilă. Este un drum sfânt, fiindcă ea are capacitatea nu numai de a ne încărca psihologic cu ideea că Dumnezeu există, dar ea poate remodela realitatea din jurul nostru. Să ne gândim în perioada antică, când se vorbea în Vechiul Testament că prin rugăciune, Moise a deschis marea, a făcut minuni în pustiu și lucruri extraordinare pe care nici nu le înțelegem. Și de fapt, când e vorba de rugăciune, consider că este mai mult decât psihologie, adică, eu cred într-o transformare interioară profundă. În esență, Dumnezeu așteaptă ca noi să venim înaintea Sa, să ne deschidem influenței Sale sfinte și să fim transformați prin contemplarea slavei Sale.
Merg puțin mai departe pentru a discuta despre un alt concept. Dar pentru început vom deschide la Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 11, de la versetele 27 la 30. Acesta este un capitol extraordinar, de o frumusețe atât literară, cât și spirituală de excepție, și începe cu o asigurare: Iisus Hristos a spus: „Toate lucrurile mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu.” Să recitim: „Toate lucrurile.” Tot, tot ce există, mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu. Indiferent de situația în care ne găsim, să nu uităm: toate au fost date în mâna lui Hristos. Totul se află sub controlul voinței Sale, sub controlul minții Sale, a intenției Sale. Cu alte cuvinte, indiferent ce se întâmplă, totul este sub controlul Său. Să nu uităm acest lucru.
„Și nimeni nu cunoaște pe Fiul afară de Tatăl. Tot astfel, nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul și acela căruia Fiul vrea să-L descopere.” Este un verset foarte frumos, dar nu-l voi comenta pe acesta, fiindcă acum mă voi centra pe următoarele: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați!” Voi, robilor din lumea aceasta, voi, cei dezamăgiți, cei care sunteți sub apăsări interioare sau exterioare, veniți la Mine și Eu vă voi da odihnă.
Cuvântul „odihnă” nu înseamnă neapărat somn, cât eliberare. Odihna pentru sclav este libertatea. De asemenea, anul de odihnă, anul jubileu, era un an al eliberării. În cazul de față, când citim „odihnă”, să înțelegem „eliberare”. Mai sunt și alte aspecte, dar cel mai important este eliberarea. Cea mai frumoasă conexiune a odihnei cu eliberarea a fost făcută în următoarea împrejurare. Iisus Hristos a intrat într-o sinagogă, cred că în Capernaum, și acolo era o femeie, robită de un duh de slăbiciune de foarte multă vreme. Bine, scena se repetă și în alte împrejurări. Altă dată era un bărbat, dar aceasta nu contează. Și era în Sabat. Avem de-a face cu o persoană care suferea de o afecțiune cronică. Și normal, evreii au zis: „Dacă faci o minune în ziua de astăzi, este clar că nu ții sabatul.” Într-adevăr, dacă există o urgență, atunci este în regulă, dar nu și pentru o boală cronică. Însă, ei nu au înțeles că Iisus Hristos dădea un anumit mesaj cu fiecare lucru pe care îl făcea.
Iar în acest caz, Iisus Hristos a întrebat: „Oare nu se cade ca această fiică a lui Abraam să fie eliberată? Ce înseamnă de fapt ziua de odihnă?” Fiindcă odihnă înseamnă eliberare. Nu poți să te odihnești dacă te afli sub un jug, dacă ceva te apasă sau dacă ceva te face să te simți rău. Dacă ai o durere, cum te simți? Dacă te doare o parte a corpului, mai te poți odihni, mai te poți relaxa, mai te poți bucura? Nu, tot gândul este acolo. Cum poate omul să se bucure de prezența lui Dumnezeu dacă el în continuare este apăsat de ceva? Și în acea ocazie le-a dat un exemplu: odihna înseamnă eliberare. Eliberare de puterea Celui Rău, eliberare de boală și eliberare de orice formă de agresiune la care a fost supusă ființa umană. „Veniți la Mine și vă voi elibera!” Așa înțelegem odihna.
„Luați jugul Meu”, adică misiunea Mea, „asupra voastră și învățați de la Mine” și urmați exemplul Meu. Procedați exact așa cum am făcut Eu, „fiindcă Eu sunt blând și smerit la inimă”. Sunt două calități extraordinare în personalitatea lui Iisus Hristos: blând și smerit. „Și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Dacă, odihna se referea mai devreme la aspectul trupesc al suferinței, acum se vorbește despre o odihnă vis-a-vis de un alt agent, care lucrează de data aceasta în interiorul nostru, și care este opusul blândeții: asprimea. Și ar mai fi un cuvânt important: violența. Acest principiu este opus smereniei. Echivalentul este: trufia, sau înălțarea de sine, care spune: „Eu sunt centrul universului! Eu sunt cel mai important din lume!” Această cugetare răpește odihna sufletului. Ba mai mult, echivalând odihna cu eliberarea din robie, înțelegem că blândețea, smerenia și umilința, îți aduc eliberarea sufletului. Iar violența și înălțarea de sine aduc robie pentru suflet! Robie!
Un om obsedat de sine este rob al unei gândiri străine care îl ține într-o stare de nefericire continuă. El este robul puterii, al banului. El este robul la ceva care îl domină. El este sclavul imaginii de sine. Este exact ca în mitologia greacă cu acel personaj, Narcis, care s-a îndrăgostit de sine. Îngerii răi a căzut, din păcate, într-o astfel de situație. Și dacă ești rob, nu ești liber. Un om violent este de asemenea rob. La ce? Rob al impulsurilor, rob al acelor ticăloase influențe ale Celui Rău. Și astfel, un om poate, în mod necugetat, să distrugă tot ceea ce a construit. El poate distruge într-o secundă tot ce a realizat în decursul anilor. Un om violent este o povară, în primul rând pentru sine și nu în ultimul rând, pentru ceilalți. Violența nu are ce căuta în viața noastră. Înălțarea de sine, nici ea.
Iisus Hristos avea toată puterea în cer și pe pământ, cum a afirmat în versetul anterior, și totuși El era blând și smerit. Cum se poate împăca să fii atât de puternic și atât de umil? Să deții atâta autoritate și să fii atât de blând? Cum se poate așa ceva? Tot în Vechiul Testament se spune că omul care stăpânește peste sine este mai puternic decât unul care stăpânește o cetate. Sunt oameni care au cucerit întreaga lume și nu au fost stăpâni pe ei înșiși.
„Căci jugul Meu”, misiunea Mea, jug aici având sensul de misiune, „și sarcina pe care v-o cer Eu este ușoară.” Cum adică, este ușoară? Într-adevăr, este ușoară fiindcă „Eu voi merge împreună cu voi. Este jugul Meu, nu este misiunea voastră, este misiunea Mea,” spune Domnul Hristos. „Și această misiune, Eu v-o încredințez și, fiți siguri, că dacă v-am dat-o, vă dau și resursele necesare.” El nu ne trimite la luptă neechipați. Însă, dacă nu vom folosi resursele care ne-au fost date, cum vom putea realiza misiunea?
Sfântul Apostol Pavel spunea despre o panoplie de arme pe care creștinul trebuie să le poarte, reliefând simbolic acele instituții pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna noastră. Astfel, el enumera: scutul credinței, sabia adevărului, coiful speranței și nădejdea Evangheliei. Vorbea și despre rugăciune. Astfel, avem mijloace pe care trebuie să le folosim, dacă dorim să ne împlinim misiunea. Pe de altă parte, aceste arme nu vor putea fi purtate dacă nu avem suficientă putere. Altfel, vom fi în situația lui David, care, când i s-a dat armura lui Saul, a zis: „Nu pot să mă mișc cu ea, fiindcă este prea grea pentru mine”. Însă, această putere interioară, tot Dumnezeu ne-o oferă prin Duhul Sfânt.
Și acum vom citi câteva versete, fără să dau prea multe explicații. Ele vorbesc de la sine, încât doar voi puncta câteva idei, îndreptându-mă către finalul acestei prezentări. În Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 13, versetele 34 și 35, se reliefează ultima discuție dintre Iisus Hristos și apostoli. Ea este tulburătoare și are o încărcătură emoțională formidabilă. De fiecare dată când o citesc, îmi dau lacrimi. Să citim: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Fiindcă prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, anume, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.”
Se pune o întrebare: De ce a depus atât de mult efort Dumnezeu ca să ne salveze? De ce s-a supus unor astfel de suferințe, unor traumatisme extreme, atât din punct de vedere fizic, cât și mental? De ce? Nu era mai simplu să încheie subiectul? Să arunce omul împreună cu Cel Rău în prăpastie? Să trimită focul și să se încheie toată această istorie a răului? Era simplu și era drept, era chiar corect să procedeze astfel. Totuși, Dumnezeu nu a ales această cale. Fiindcă lui Dumnezeu nu Îi place să piardă. El este cel mai perseverent jucător cu putință. El nu vrea nimic să se piardă. De asemenea, lui Dumnezeu îi plac ruinele. Îi place să refacă tot ce este distrus. El nu se dă bătut niciodată. În ruine El vede cetatea reconstruită. Sub dărâmături El vede noul oraș. În circumstanțele dezolante El vede renăscând un univers. Fiindcă El este un Mare Artist. Înainte de a fi un Mare Împărat, eu cred, în viziunea mea, că este un inegalabil Artist. Și un artist niciodată nu se dă bătut. Un artist totdeauna va găsi o cale pentru a face opera sa de o frumusețe extraordinară.
De ce a făcut Iisus Hristos acest lucru? Răspunsul este unul singur și absurd în același timp: ne-a iubit. Pur și simplu ne-a iubit. Cum să iubești pe cineva care te urăște? Care te jignește în față? Care te trădează? Cum să-ți iubești vrăjmașul? Cum poți să iubești pe cineva care îți dorește răul? Nu se poate așa ceva! Și totuși, Dumnezeu a observat, undeva, dincolo de aparențe, posibilitățile ce se află în inima omului. Fiindcă această cădere a omului, deși a fost teribilă, prin harul lui Dumnezeu, nu a fost lăsată să fie completă. Este un mister. Dar undeva, El a lăsat o legătură ascunsă, o conexiune care a ieșit în evidență atunci când El a anunțat planul de mântuire al omului prin identificarea Fiului Său cu natura umană. Este un plan făcut din veșnicie. O legătură ascunsă de care nici măcar Cel Rău nu a știut. Da, el a crezut că dacă învinge pe om, dominarea asupra ființei umane va fi deplină. Dar omul mai avea o conexiune de care nu se știa. Nimeni nu știa. Dumnezeu este un Mare Artist. Și un Mare Artist, întotdeauna în opera sa, pune niște legături la care nimeni nu se gândește, o taină, care ulterior a devenit cunoscută și este ceea ce noi numim „planul de mântuire”.
Dar de ce a făcut acest lucru? Fiindcă știa ce urma să se întâmple și, totuși, a decis să nu ne piardă. De ce? Pentru că ne iubește. Nu știu de ce ne iubește, dar ne iubește. Nu poți să spui de ce iubești. Este un sentiment pe care îl trăiești. Dar se poate da și o rațiune: Dumnezeu ne iubește fiindcă este o persoană luminoasă, frumoasă și nobilă. Aș vrea, poate greșesc puțin, dar totuși, din rațiuni estetice, să ne gândim la Dumnezeu nu atât ca la un mare conducător, cât la un Mare Artist. Un artist căruia Îi place să se bucure de creația Sa. Un artist căruia Îi place să împărtășească valorile frumosului, adevărului, binelui și nobleții. Și un artist căruia Îi place să devină El însuși personaj în opera pe care a creat-o. Așa de frumos, așa de nobil este sufletul lui Dumnezeu, folosind noțiuni omenești, dar care ne oferă intuiția asupra cum este El
Să citim acum din Sfânta Evanghelie dupî Ioan, capitolul 15, versetele 12 și 13: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei.”
Cu alte cuvinte, atunci când înțelegem Cine este și cum se manifestă Dumnezeu, ce fel de Persoană este, atunci va fi imposibil să nu începem să-L iubim. Una dintre cele mai puternice surse pe care o disting în epoca de față în ce privește hrănirea credinței este contemplarea. Fiindcă redința trebuie hrănită. Dacă avem o credință nehrănită, ea va ceda, deoarece are nevoie de o susținere ce vine prin ceea ce noi consumăm. Așadar, dicționarul explicativ al limbii române definește contemplarea ca fiind „o privire cu atenție, chiar meditativă, însoțită de emoție și admirație”. Ce frumos! O privire atentă și meditativă! Este ca și atunci când te uiți la ceva, pentru a înțelege despre ce este vorba, dar cu cu admirație și cu emoție. Așa trebuie să-L percepem pe Dumnezeu!
În momentul în care noi contemplăm, și nu doar privim, pe Iisus Hristos, totul se va schimba, intrând într-o dinamică vie a credinței transformatoare și regeneratoare. Și cum Îl contemplăm pe Domnul? În primul rând, avem Sfintele Scripturi. De asemenea, avem realitatea din jurul nostru. Cât de frumoasă este! Ei bine, dacă există ceva urât, aceasta constituie o problemă în percepția noastră. Totuși, cât de minunată est lumea! Priviți plantele din jurul nostru și la realitatea generoasă care se află chiar și în acest loc! Providența lui Dumnezeu se concretizează prin faptul că ne putem întâlni în locul acesta. Faptul că avem aceste haine, avem o casă, avem un serviciu și multe altele se datorează bunăvoinței și iubirii lui Dumnezeu. Ei bine, toate acestea, Cineva le-a chemat la existență. Cine oare? Bineînțeles, Dumnezeu în primul și în cele din urmă. Dar trebuie să observăm lucrul acesta. Și această vedere se cheamă contemplare, adică o privire atentă în care discernem frumusețea lui Dumnezeu și măiestria lui Hristos.
Și așa trebuie să fie. Când începi să-L contempli pe Iisus Hristos, atât în Sfintele Scripturi, cât și în viața de zi cu zi, adică în experiența vieții și în Cartea Naturii, atunci este imposibil să nu te îndrăgostești de un astfel de Artist, de un astfel de Dumnezeu și, nu în ultimul rând, de un astfel de Părinte ceresc. Este imposibil. Iar dacă te-ai îndrăgostit, iarăși, este imposibil să nu începi să iubești, ca urmare a dragostei Sale, lumea aceasta, universul înconjurător, semenii și, mai ales, frații în credință, care împărtășesc același mod de a fi.
Rugăciune, contemplare și acțiune. Acesta este drumul. Fiindcă ultimul pas este acțiunea, adică tot comportamentul nostru. Sunt multe de zis pe acest subiect, dar mă opresc aici. Nu am făcut decât să deschie câteva subiecte de cugetare. Dar când voi mai avea ocazia, le vom continua. Până atunci, vă doresc ca binecuvântarea lui Dumnezeu să vă însoțească pe cărările acestei lumi. Vă urez putere în rugăciune, atât pentru dumneavoastră, cât și față de ceilalți. Vă doresc să descoperiți Calea contemplării lui Iisus Hristos și a lui Dumnezeu. Și nu în ultimul rând, vă doresc să nu uitați niciodată că sunteți prinți și prințese, că aveți un veșmânt de lumină ce vine de la Dumnezeu, care trebuie îmbrăcat deopotrivă interior și exterior. Și vă doresc să experimentați, clipă de clipă, biruința lui Iisus Hristos asupra oricărei împotriviri și a oricărui obstacol, aducând vindecare, lumină și speranță în mijlocul unei lumi care se pregătește de întâlnirea cu Marele Creator.
Acestea fiind zise, nu îmi rămâne decât să vă spun ca pacea lui Dumnezeu să rămână cu dumneavoastră și învățătura supremă a Sabatului, adică a odihnei în Hristos prin eliberarea de Cel Rău, să vă însoțească clipă de clipă. Amin.
