Legea și credința - etica și estetica
Vom continua examinarea acelor principii care conduc la înțelegerea corectă a mecanismului contemplării, în opoziție cu cel al gândiri etice, bazate pe etichetarea realității sub forma de bine și rău. În cuprinsul Bibliei, există două noțiuni care continuă peste timp aceste două modalități primordiale de cunoaștere. Primul, inspirat de pomul vieții, reprezintă o cunoaștere prin contemplare. Și al doilea, inspirat de modelul gândirii etice, se referă la cunoașterea binelui și răului. De fapt, aș spune, al etichetării cu bine și rău a realității.
În cursul istoriei biblice, avem o antiteză și între alte două concepte: legea și credința, sau evanghelia. După cum știm, legea care a fost dată evreilor, exprimă și normează gândirea morală, sau etică, mai precis cunoașterea binelui și răului. Scopul legii, de fapt, este cel de a reglementa acest mod de împărțire a realității în două sfere incompatibile.
În opoziție, credința exprimă contemplarea edenică legată de hrănirea din pomul vieții. Și cea mai bună exemplificare a acestui principiu, conform cu tradiția istorică din vremea în care evreii se aflau în pustiu, se referă la mana care venea din cer, fără ca ei să contribuie cu nimic, reliefând providența pe care Dumnezeu le-o oferea. Aceeași idee este conturată ulterior sistemul de jertfe animale, ce anunța sacrificiul lui Mesia, care reprezinta pomul vieții.
Însă, gândirea morală exprimă păcatul ce rezultă din etichetarea etică, sau bine - rău, a realității. Și de aceea, pomul cunoașterii binelui și răului semnifică la modul cel mai direct legea. Dar pomul vieții prin opoziție, exprimă credința și harul lui Dumnezeu, adică modul în care Dumnezeu ne susține viața și existența.
Gândirea neascultării s-a bazat pe o atracție fatală, rezultată în urma distorsiunii percepției prin introducerea unui element moral, cel de a discerne între bine și rău în cuprinsul unei existențe în care „toate era bune”. Deși intenția părea nobilă, să nu uităm că Dumnezeu a interzis acest gen de cunoaștere pentru om.
Prima insinuare asupra existenței a ceva rău s-a produs când adversarul omului, Șarpele, a pus acea întrebare răscolitoare: „Oare a făcut bine Dumnezeu că v-a interzis să mâncați fructe din acest pom?” Era o insinuare cu caracter etic și moral. Cu alte cuvinte: „dacă totul este bun, de ce vă este interzisă hrănirea din roadele acestui copac? Și oare, rațiunea lui Dumnezeu de interdicție vizează ceva bun?”
Această întrebare a provocat dilema etică și a cauzat o perturbare teribilă a percepției, care ar trebuit să fie legată numai de contemplarea vieții, fără întrebări în genul: „Ce este bine? Ce este rău?”, ce generează un relativism din care nu se iese niciodată cu fruntea sus, o nedumerire care distruge toate lucrurile. Păcatul introduce dilema binelui și a răului, subminând contemplarea și distorționând percepția curată a realității. Aceasta este boala lumii contemporane, precum și boala lumii în general. Și astfel, lăsând deoparte contemplarea și prețuirea vieții, mintea umană s-a aruncat într-un labirint contradictoriu ce poartă etichete de bine și de rău, în care binele unuia poate înseamna răul altuia, și așa mai departe. Iar binele colectiv poate produce rău la nivel individual. Sau binele individual produce un rău colectiv. Și toate celelalte forme de amestec năucitor dintre ceea ce pare bine și ceea ce pare rău, fără a avea o estimarea obiectivă a realității.
Legea în esența ei, chiar și cea dată de Dumnezeu, amplifică păcatul prin dilema introdusă, fiindcă sporește distorsiunea percepției prin etichete năucitoare ce distrug fundamentul gândirii logice și obiective. Și astfel, introducându-se categorii ireconciliabile, legea creează o sporire a perturbației pe care păcatul deja a creat-o în ființa umană. Tensiunea generată nu permite niciun fel de ieșire, în afară de întoarcerea la contemplarea edenică a harului, adică a bunătății lui Dumnezeu, ce inspiră în chip natural, credința. Și de aici înțelegem că motivul principal al lipsei de credință în dreptul omului, se referă la lipsa acelui izvor minunat numit contemplare, acea privire apreciativă a existenței și a vieții în toate dimensiunile ei și în toate formele ei de manifestare.
Să punem acum o întrebare: „Atunci, de ce a mai fost dată legea?” Pentru aceasta, să ne gândim că în perioada în care au stat în Egipt s-a produs pentru evrei o cădere serioasă de la credința în Dumnezeu. În fața idolatriei egiptene, mulți au cedat tentației de a o urma. Și astfel, ei au uitat cine sunt cu adevărat. Pe de altă parte, pe drumul către Sinai, după ce au fost eliberați, evreii s-au revoltat de mai multe ori, încălcând principiul credinței în Dumnezeu, ce izvorăște natural din actul purei contemplări, sincere și fără prejudecată, a revelației și naturii.
Contemplarea conduce la o conștientizare profundă atât a condiției umane, cât și a bunătății lui Dumnezeu. Ea inspiră gândirea pentru a distinge în chip clar toate elemente fundamentale care constituie baza existenței și vieții. Însă, evreii au ales gândirea etică, pe baza căreia, printr-un raționament simplu și prin comparație, au dedus că le mergea rău în pustie și că ar fi fost mai bine să se întoarcă în Egipt. Comparând modul în care trăiau în pustie față de Egipt, au constatat că este mai rău să-l urmezi pe Dumnezeu, decât să te bucuri de binefacerile, chiar și în condiții de sclavie, din Egipt.
În plus, această gândire de natură etică le-a perturbat profund percepția adevărată a realității, convingându-i că era mai bine în Egipt decât cu Dumnezeu în pustie. Nici vorbă nu mai era de contemplarea evenimentelor miraculoase ce se produceau în jurul lor și nici de examinarea dovezilor prezenței divine alături de ei. În acest sens, deși au beneficiat de manifestarea prezenței lui Dumnezeu, cum ar fi printr-o coloană de foc noaptea și printr-o coloană de nori în timpul zilei, ei nu au ajuns la credință, ci s-au pierdut în comparații de natură etică gen „mai bine” și „mai rău”, fără să uite de ei înșiși în actul purei contemplări a lui Dumnezeu, prin care se topește definitiv păcatul, boala și moartea din trupul, mintea și sufletul omenesc.
Și de aceea Dumnezeu le-a răspuns conform gândirii pe care o aveau, oferindu-le o lege care să-i îndrume până aveau să descopere credința către care ea îi conducea. Le-a oferit un îndrumător, însă, paradoxal, nicio lege nu poate fi respectată apelând la gândire „mai bine” și „mai rău”. Prin urmare, ei au mâncat dintr-un rod îndepărtat al pomului cunoașterii binelui și răului, alegându-se doar cu o lege care să-i condamne și nimic mai mult. Fiindcă nu poate exista o lege care să statuteze în mod clar binele și răul. Lucrurile sunt atât de relative când spunem ce este bine și ce este rău, încât nu putem ajunge niciodată la un final care să ne satisfacă pe deplin.
De exemplu, confortul omului, care ar pare un lucru bun, poate conduce la distrugerea mediului și degradarea corpului uman. Nivelul înalt de viață al oamenilor din țările puternice, poate aduce sărăcie în celelalte țări ale lumii. Producția ieftină produce poluare. Dar și o producție scumpă poate produce poluare, fiindcă erodează fluxurile financiare. Ce este bine? Ce este rău? Privind astfel realitatea, putem spune că este un lucru rău că s-a adus la existență această lume și că este un fapt nefericit că trăim într-un univers supus degradării și suferinței.
În privința celor credincioși dintre evrei, puțini la număr, în genul lui Iosua și a lui Caleb, ei au intuit valabilitatea principiului credinței în Dumnezeu. Și L-au urmat pe Dumnezeu, indiferent de opoziția gândirii morale și de circumstanțele aparent defavorabile, care păreu să spună că le mergea rău. Da, era mai greu decât în Egipt, dar, pe de altă parte, era și mai bine, fiindcă Dumnezeu era cu ei!
Legea, prin cele doisprezece articole ale ei, fiindcă dacă le numărăm, nu sunt zece, ci se rezumă la doisprezece negații, a devenit astfel un instrument util pentru identificarea și dezamorsarea gândirii morale, ca un pas în descoperirea îndurării divine prin credința în Mesia și în harul Său eliberator în urma disperării produse de imposiblitatea împlinirii ei. Fiindcă ăncercând să asculte de această lege, evreii s-au poticnit. Ei nu au putut să o aducă până la capăt nu fiindcă erau neapărat răi. Era o imposibilitate tehnică. Nu există nicio lege care să statuteze în mod absolut ce este binele și ce este răul. Fiindcă gândirea de natură etică, prin ea însăși, este greșită.
Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel urma să afirme că „prin contemplare suntem transformați”. Privind la Hristos, da, suntem transformați într-un mod miraculos. „Privind” înseamnă „contemplând”. Privind cu atenție, distingând detaliile și relațiile dintre părți, cu admirație și recunoștință, treptat se naște, dincolo de logică și rațiune, credința. Tot el ne îndemna să-L privim pe Hristos și tot ce El a făcut pentru noi.
Conform definiției din dicționarul explicativ al limbii române, a contempla înseamnă „a privi îndelung, meditativ, cu admirație și emoție”. Aceasta reprezintă o frumoasă definiție pe care o găsim și în alte dicționare lingvistice. Și astfel, înțelegem că acest termen descrie maniera în care trebuie să ne raportăm la Dumnezeu și la Universul pe care l-a creat. Trebuie să privim pe Dumnezeu și, deopotrivă, această lume, prin prisma admirației și emoției, a unei trăiri pozitive ce îmbrățișează cu extaz și dor întregul cuprins al existenței, într-un continuum ce reunește spațiul, materia, energia, informația și timpul la nesfârșit. Așa cum am afirmat și în alte ocazii, noi suntem în mijlocul unei capodopere. Noi trăim în cuprinsul unei magnifice opere de artă. De aceea, atitudinea noastră trebuie să fie una de recunoștință și de bucurie continuă.
Când Moise a venit de pe muntele Sinai, după ce a primit acele plăci pe care i-a fost scrisă legea lui Dumnezeu, evreii nu puteau să-l mai privească, așa cum n-au fost capabili să-L privească pe Dumnezeu când El a venit la ei pe muntele Sinai. Practic, evreii nu știau ce înseamnă să contempli. De aceea, li s-a dat o reglementare a gândirii etice, sau morale, până la un timp de îndreptare a acestei situații. Și aceasta s-a întâmplat când a venit Iisus Hristos în această lume.
Așadar, dacă vorbim despre lege și credință, prima, cronologic vorbind, este credința. Pomul vieții a fost sădit primul. Legea, sau pomul cunoașterii binelui și răului, a venit mai târziu, fiindcă omul s-a aruncat în dilema morală, ce nu are soluție decât prin întoarcerea la privirea, sau contemplarea, lui Dumnezeu. Distorsiunea etică, a presupunerii că există ceva rău într-o lume în care toate erau bune, a reușit să distrugă gândirea îngerilor și a rupt universul în bucăți, ce nu pot fi readuse la armonia primordială decât pe temeiul credinței în Marele Creator.
Se zice că drumul către ceva rău este pavat uneori de bune intenții. Așadar, atât timp cât gândim strict sub termenii binelui și răului, vom ajunge la confuzii, care ne vor împiedica să avansăm împreună cu Dumnezeu. De aceea, cât timp se refuză calea credinței, ce derivă din inocenta contemplare a lumii, este necesară o reglementare tehnică, gen lege morală, care să ajute la conștientizarea situației în care ne găsim. Dar ea nu rezolvă problema din inima omului. Doar pura contemplare a lui Dumnezeu și a creației Sale este capabilă să ne ofere o viață nouă prin nașterea spontană și mai presus de fire a credinței ce aduce nemurirea, în trup, în minte și în suflet.
Atunci când privim cu atenție acest univers artistic din jurul nostru și din noi, când distingem detaliile vieții, cu admirație și cu recunoștință, atunci credința se naște asemenea unui izvor, chiar și când pământul sufletului pare uscat. Totul depinde de modul în care privim lucrurile. Lumea lui Dumnezeu este aici și acum, dacă știm să o percepem prin contemplarea ce trece dincolo de aparențe și iluzii.
De ce am folosit termenul contemplație sau „a privi cu atenție, meditativ, cu emoție, recunoștință și cu admirație”? Findcă aceasta exprim o viziune artistică, sau estetică, superioară viziunii morale, sau etice. Trăim în mijlocul unui univers frumos, curat și moral, dar moralitatea lui nu se exprimă prin jocul binelui și răului, ci prin ceea ce există și ceea ce nu există, prin adevărul ce se distinge de amăgire, sau iluzie. Prin faptul că „Dumnezeu este iubire și în El nu există înșelăciune și nici urmă de întuneric”, de descoperă esența vieții, marea taină din care suntem chemați să ne împărtășim aici și acum în nemurirea trupului, minții și sufletului.
Fie ca aceste gânduri să ne conducă pe mai departe. Și ca un fir tematic pe care l-am început, sunt sigur că această viziune va aduce sănătate sufletului și trupului. Dilema etică distruge corpul, dar viziunea estetică însănătoșește. Gândește-te la aceasta până data viitoare!
