Astăzi vom vorbi despre tipologia înlocuiriii, sau despre Seth, fiul lui Adam, menit să-l înlocuiască pe Abel. După cum cunoaștem din relatarea biblică, Adam și Eva au pierdut dintr-o singură lovitură doi copii: pe Cain, primul născut, și pe Abel. Abel a fost ucis de către Cain, iar Cain a fugit. El plecat. Și-a părăsit locul natal. Implicit, și-a părăsit familia. În acel moment, Adam și Eva au realizat că, în mare parte, exemplul greșit pe care ei îl furnizase copiilor, fusese probabil principala cauză a devierii lui Cain. Și de aceea, și-au propus să schimbe radical lucrurile. Astfel s-a născut Seth, într-o familie care a încercat să repare greșelile trecutului, oferind, atât cât se putea, un mediu în care să se dezvolte credința și recunoștința față de Dumnezeu, acele caracteristici pe care le-am dedus, sau le-am intuit, în viața lui Abel.
Cu toate acestea, trecuse ceva timp de la căderea în păcat, iar codul genetic începuse să se degradeze. Seth nu se mai naște sub aceleași bune auspici ereditare, ci el primește deja o doză de contaminare care se propagase de la nivel mental, la cel fizic și ulterior la nivel celular. În cazul lui Seth avem de-a face cu o educație bună, dar cu o zestre genetică deficitară. La Cain am avut o educație necorespunzătoare, cu o zestre genetică mai bună. Și la Abel similar, adică, o zestre genetică relativ bună, dar un mediu familial necorespunzător. Normal, aceasta este o deducție, dar se bazează pe ceea ce s-a întâmplat după nașterea lui Enos, fiul lui Seth, când oamenii au început „să cheme Numele Domnului”, conform cu ceea ce citim în cartea Genezei.
Și astfel, Seth nu se va ridica la înălțimea caracterului lui Abel. El este exemplul tipic al celui care este ascultător în ceea ce i se spune, ba chiar, supus, dar în sinea sa nu este neapărat mulțumit și nici devotat mediului în care s-a dezvoltat. Și acest aspect avea să se observe în generațiile următoare.
Mai departe, există un moment foarte interesant când lui Seth i se naște un fiu, Enos. În acea vreme cei care se închinau la Dumnezeu, adică familia lui Adam, au început „să cheme Numele Domnului”. Avem prima menționare a închinării printr-o formă religioasă. Și de fapt, noțiunea de închinare abia acum începe să se devolte cu adevărat. Putem acum să ne gândim că atât timp cât Dumnezeu discuta direct cu oamenii, nu era nevoie să existe o închinare de tip „religie”, în absența dovezilor prezenței Sale. Cât timp Domnul se adresa direct celor care locuiau pe pământ, nu era necesară crearea unei substituții simbolice prin religie.
Astfel, odată cu Seth se constată mai multe înlocuiri: Abel este înlocuit cu Seth și prezența lui Dumnezeu este înlocuită cu o religie simbolică. Poate nu este întâmplător. Așa cum s-a precizat anterior, devotamentul lui Seth era exterior, în interior, el avea alte opțiuni. Și acest element se va vedea când, mai târziu, se vorbește despre fiii lui Seth, numiți și „fiii lui Dumnezeu”, au intrat în legături sexuale și de căsătorie cu fetele lui Cain, numite și „fiicele oamenilor”. Însă, despre acest eveniment se va vorbi ulterior.
În ce privește pe Seth și pe descendentul său, Enos, intuim o înstrăinare interioară progresivă. Cain era un răzvrătit, un revoluționar, și înstrăinarea lui era deopotrivă interioară și exterioră în raport cu Dumnezeu. Însă, la Seth exista o aparentă supunere printr-o religie simbolică, dar în interior, exista ceva din același spirit rău al lui Cain, dar care lucra latent. Și nu întâmplător, Dumnezeu își restrânge prezența Sa, fiindcă pur și simplu nu mai avea cu cine să discute dintre oameni. Fiindcă abordarea etică, sau prin judecarea binelor și răului, îl elimină pe Creatorul Universului din câmpul cunoașterii. Pur și simplu, un Mare Autor nu mai este necesar, ci omul caută să devină autonom în raport cu universul în care se găsește. Teza principală este că ființa umană ar fi capabil să-și poarte singură de grijă, fiindcă știe mai bine ce îi este bine și ce îi este rău. Și atunci, ca răspuns la această atitudine de răzvrătire, prezența divină se restrânge, gândirea contemplativă restrângându-se în fața invaziei morale prin iluzia binelui și cea a răului.
Același lucru putem observa deopotrivă în istoria evreilor și a creștinilor. La început, Dumnezeu se manifesta direct în multiple ocazii în raport cu oamenii. Dar pe măsură ce sufletul omenesc se înstrăinează, prezența divină se restrânge. Cele două principii nu pot coexista. Fie se apreciază că existența este un dar de la Dumnezeu și trăiești o viață bazată pe recunoștință. Fie te bazezi pe judecarea binelui și răului și atunci nu mai ai nevoie de Dumnezeu.
Excluderea lui Dumnezeu vizează o înlocuire mentală progresivă. Când sunt introduse noțiunile de bine și rău se ajunge treptat la o anumită lege care să le prescrie. Însă, prin înlăturarea contemplării ca formă de cunoaștere, tot treptat, devotamentul interior se restrânge. Ca efect, prezența divină se retrage, lăsând loc domniei iluziei asupra cuprinsului ființei și vieții.
În schimb, contemplarea se bazează pe aprecierea și recunoașterea Marelui Creator, un principiu care distinge lumina, frumosul, binele și adevărul în tot ce există, fără nicio excepție. Este o excludere completă a noțiunii de rău. Și astfel, în opoziție, avem o gândire bazată pe zugrăvirea în bine și rău a realității, conform cu ceea ce crede fiecare sau cu o lege, care nu are cum să descrie profunzimea nesfârșită și evolutivă a existenței. Adică se generează o ordine diferită de cea originară, care conduce în cele din urmă la haos. Iar prin această gândire se stabilește o ierarhie de conducere bazată pe un suport imperfect, generator al unei ordini instabile și friabile în fața dinamismului schimbării a marelui univers.
Așadar, Seth reprezintă înlocuitorul, sau substitutul, lui Abel. Și prin această încercare a lui Adam de remediere a situației create de Cain, s-a dovedit că nu era posibil să recupereze așa de simplu ceea ce s-a întâmplat atunci când primii oameni au cedat tentației păcatului, adică de a-și însuși cunoașterea bazată pe judecarea binelui și răului, efectul evident fiind în modul în care Cain a judecat situația neacceptării jerfei sale, bazate pe „bine și rău”, în opoziție cu jertfa lui Cain, bazată pe pura contemplare și apreciere a vieții dăruite nemeritat de Marele Creator. Deși educația în familie poate să fie bună, cum s-a încercat în cazul lui Seth, rezultatul este va fi în mare măsură compromis din cauza eredității deficitare, ce avansează distructiv de la o generație la alta prin cumulul consecințelor ce derivă din domnia iluzoriului „bine și rău” și în lipsa cultivării contemplării Vieții
În urmă cu ceva vreme, am cumpărat o carte care trata impactul eredității asupra caracterului uman. Erau studiați gemeni identici care au fost separați la naștere, care ulterior au fost adoptați de familii diferite și crescuți în medii diferite. Rezultatele au fost aproape identice în ce privește parcursul vieții, deși mediul social a fost diferit. Fiindcă tendințele genetice au fost aceleași, proiecția acestora asupra evoluției vieții a condus la o similaritate asupra alegerilor făcute, spre bine sau spre rău, pe care gemenii le-au făcut. Și astfel, înțelegem că ereditatea joacă un rol important în dezvoltarea ființei umane, ce nu poate fi contracarat prin judecarea „bine și rău”, ci numai prin „contemplarea exclusivă a binelului”.
Pe de o parte, se poate vorbi despre influența mediului familial, a copilăriei, adolescenței și primei tinereți în zămislirea personalității unui om – lucru foarte important. Pe de altă parte, dacă materialul de plecare nu este bun, indiferent cât de multă educație „bine și rău” s-ar face, rezultatul nu va fi la înălțimea așteptărilor. Ereditatea este greu de compensat, cel puțin prin mijloace educaționale în genul „bine și rău”.
Nu întâmplător, Iisus Hristos vorbind unei generații degenerate de mii de ani de propagarea cunoștinței „binelui și răului”, spunea: „Trebuie să vă nașteți din nou!”. Fiindcă lucrarea care trebuie să se desfășoare asupra minții uman trebuie să fie profundă, încorporând nu numai elemente care țin de educație, ci continuând până la stratul biologic, nivelul fundamental la care se produce renașterea trupului, urmată de a minții și a sufletului. Iar aici implicația directă este asupra eredității, adică asupra codului genetic uman.
„Bine, dar cum s-ar putea schimba ereditatea? Este posibil un mecanism invers? Este posibilă refacerea codului genetic?”
Înainte de a formula un răspuns, merită precizeat faptul că îmbătrânirea este de fapt, o boală, o incapacitate de regenerare corectă a corpului, după chipul uman originar, pe măsura trecerii timpului. Iar moartea este consecința teribilă a acestei boli. Orice formă de boală pe care o avem se constituie dept rezultat al acestui proces de degradare treptată a trupului. În mod normal, omul trebuia să rămână tânăr, frumos și puternic și să trăiască la nesfârșit. Însă codul genetic a fost alterat. De aceea, procesele de refacere sunt îngreuiate. De aceea trebuie să se apeleze la substanțe străine care să ajute refacarea, chiar și la mijloace plastice de remediere. În mod natural, corpul uman are toate resursele să se refacă, indiferent de agresiunea pe care a suferit-o. Însă aceste procese vitale au fost blocate la nivel cuantic și de cod genetic.
Ei bine, dacă acest rău a pătruns în corpul uman ca urmare a unui element psihologic, când omul a ales să încalce dispoziția divină și să se împărtășească din principiul „binelui și răului”, dintr-o cunoștință falsă bazată pe iluzie, se înțelege că refacerea trebuie să înceapă pe aceeași cale: la nivel psihologic, adică mental, și după aceea la nivel biologic, sau fiziologic, mergând până la nivel de cog genetic. De aceea, când se vorbește despre „nașterea din nou”, se au în vedere toate aceste aspecte.
Revenind la problema educației „binelui și răului”, la început religia a constituit o formă de instruire a oamenilor ca să nu uite de Dumnezeu. Prezența Sa restrângându-se, oamenii au început să zugrăvească simboluri ale prezenței Sale, care în timp au devenit un subsitut pentru realitatea spirituală, evoluând către idolatrie. Și oamenii au început să se roage unui Dumnezeu absent simțurilor, dar prezent prin simbolurile prezenței Sale. Și rugăciunea a devenit un exercițiu de meditație în absența Persoanei vizate și în absența prezenței Sale vizibile, invocând ceva presupus, dar neepermimentat prin intermediul simțurilor. Așadar, rugăciunea a constituit o formă a disperării omului în condițiile în care Dumnezeu nu mai apare în mod evident și nu mai vorbește direct oamenilor, așa cum ar fi fost normal, dacă omul nu s-ar fi înstrăinat de Marele Creator.
Și am ajuns să considerăm drept miracol faptul ca Dumnezeu să ne vorbească, fără să realiăm că aceasta reprezintă normalitatea condiției umane. Din „binelui și răului” care acționează asupra minții robind-o iluziei, s-a ajuns Dumnezeu să mai poate să ne vorbească direct. Și aceasta se întâmplă fiindcă o astfel de gândire exclude, chiar și inconștient, prezența și existența Sa.
Dar cineva ar putea spune că Dumnezeu, când judecă un om, nu are în vedere doar ceea ce face, ci în primul rând intenția care îl animă. Problema este că și intenția este greșită din cauaz „binelui și răului” care animă ființa umană. Acest principiu distructiv a otrăvit izvoarele vieții, chiar de la origine corpului omenesc. Și de aceea este necesară o schimbare radicală a perspectivei vieții prin revenirea la condiția originară, înainte de a apărea pomul cunoașterii „binelui și răului”.
Copacul vieții simbolizează o viață bazată pe recunoștință și apreciere față de tot ceea ce a fost întocmit conform Creației Originare și poartă amprenta inconfundabilă a binelui, frumosului și adevărului. Înseamnă să intuiești substratul luminos al Universului, adică, al lumii înconjurătoare, al celor din jur și al tău însuți. Deși este posibil, ca în condițiile actuale, șuvoiul gândurilor să se contaminează negativ imediat ce izvorăște din pământul cugetării, totuși, Dumnezeu a menținut o conexiune specială cu fiecare dintre noi, ce nu a permis stingerea completă a speranței din om.
Însă, despre acest lucru se va vorbi când reliefa modul în care Evanghelia se raportează la taina „vieții” și la taina „binelui și răului”. Până atunci, merită enunțate câteva cuvinte despre ce înseamnă religia. În mod normal, religia nu ar fi necesară, fiindcă în mod clar, contemplarea curată, sau pură, a Universului, având conștiința creației lui Dumnezeu și a prezenței Sale, ar fi suficientă pentru cunoaștere. Și acesta rămâne idealul către care trebuie să ne îndreptăm. Și astfel, religia a constituit un substitut al realității spirituale, adică, un ajutor dat lui Seth, ținând cont de neputința sa.
Este posibil ca Abel să nu fi avut nevoie de așa ceva. Dimpotrivă, Seth a trebuit să fie ajutat din cauza eredității sale deficitare. În cazul lui Abel nu a fost necesar așa ceva. La Abel s-a văzut că o educație greșită, dar cu o ereditate bună, și, ținând cont de o alegere personală potrivită, conduce la rezultate benefice pe măsură. Dar Seth a fost condamnat să aibă o ereditate negativă și aici nu era vina lui. Însă, responsabilitatea într-o astfel de situație apare când, ignorând educația primită, se alege să meargă pe calea a ceea ce îndeamnă iluzia „binelui și răului” asupra sufletului. Și astfel, dacă Seth nu a mers pe drumul lui Cain, greșeala aveau să o facă urmașii săi.
Religia este o formă de educație în absența lui Dumnezeu. Este un substitut al prezenței Sale. Oamenii se adună într-un loc pentru a-și focaliza atenția asupra presupusei prezențe divine, se înconjoară simboluri exterioare, reprezentări grafice sau statuare, sau alteori imagini abstracte, în funcție de crezul fiecărei confesiuni. După aceea, există o prezentare a unei învățături spirituale. Cel care vorbește despre aceasta pare investit, la nivel mental, cu autoritatea lui Dumnezeu. Dar nimeni nu știe exact în ce măsură o astfel de persoană chiar are legătură cu Dumnezeu și nimeni nu poate spune dacă vorbirea sa este neapărat cuvântul lui Dumnezeu, ci este doar o presupunere.
Fiind un mijloc educațional, religia este imperfectă. Are părți bune și părți nefericite. Uneori, cel care prezintă este un om inspirat, alteori nu. Uneori, mesajul dat este corect, alteori nu. Uneori, cel care vorbește are o viață exemplară, alteori, dimpotrivă, este o rușine ceea ce practică pe față sau în ascuns. Așadar, religia reprezintă o formă imperfectă de educație. Însă, pentru o mare parte a istoriei, ea a fost singura care a făcut posibilă menținerea memoriei prezenței lui Dumnezeu. Fiindcă de multe ori se vorbește despre o amintire a prezenței divine. Fiindcă nu știm exact dacă Dumnezeu este prezent sau nu într-un act religios. Presupunem. Poate avem și credință.
Dar chiar și noțiunea de credință apare odată cu momentul în care Dumnezeu a dispărut ca relație directă cu omul. Și astfel, începem să credem în ceea ce nu vedem. Dar pe ce bază? La început, ne sprijinim pe ceea ce ne spun cei care presupunem că au fost martori oculari ai unui eveniment miraculos. Astfel, Seth nu L-a văzut direct pe Dumnezeu. El s-a bazat pe ce au spus părinții săi, Adam și Eva, adică pe o tradiție. Iar tradiția, conform modului de transmitere, poate să fie directă, comunicată oral, sau indirectă, descoperită prin intermediul unei cărți, cum este Biblia. Dar această transmitere este la fel de imperfectă ca și ideea de religie. Însă, în absența unui alt mijloc convenabil, și ținând cont de înstrăinarea progresivă a omului, se pare că nu există o altă cale de comunicare până când Dumnezeu ne va vorbi direct, la fel ca la început.
În afară de cei pe care îi numim profeți, în rest, legătura cu Dumnezeu a fost simbolică și indirectă, adică la distanță și de multe ori presupusă și nu demonstrată. Și din cauza acestui mecanism imperfect de reprezentare simbolică au apărut ulterior speculațiile politeiste și cele materialiste. Iluziile politeiste au populat golul simbolic cu o mulțime de zeități presupus a fi prezente, iar cele materialiste șters ideea de Dumnezeu, spunând că este ceea ce vedem este totul, adică, doar materie. Și mergând pe această premiză, rezultă că Dumnezeu nu are cum să există.
Bineînțeles, mai există și tipologia care inițial a fost la Cain și anume că Dumnezeu există, dar nu-i pasă de noi. Și în felul acesta, omenirea a intrat într-un nor mental mare și dens de iluzii, care a întunecat toate celelalte aspecte ale vieții. De aici începe adevărata comună primitivă, adică, barbaria. Iar în această perioadă de barbarie ne aflăm și noi, chiar dacă pare mai civilizată. Este o perioadă de confuzie? Da, însă vom vorbi despre aceasta când va apărea istoria turnului Babel. Nu doresc să ne distragem atenția acum de la acest subiect.
Așadar, vorbind despre aceste evenimente, încă un lucru s-a mai întâmplat. Astfel, Biblia consemnează primul eveniment tragic ca o împlinire a acțiunii iluziei „binelui și răului” prin moartea lui Adam, adică, dispariția primilor oameni. Până atunci, totul a fost un joc filozofic în care unii spuneau într-un fel, alții în altfel. Adam, Eva și Seth încercau să mențină legătura cu Dumnezeu, cumva alipiți ideii copacului vieții. În schimb, Cain deja pusese bazele lumii, așa cum o știm, în care iluzia „binelui și răul” se lupta pentru supremație. Dar toate acestea au rămas la nivel de discuție până când a intervenit anihilare biologică.
Nu mă refer la moartea prin ucidere, ci dispariția biologică a primului om, posibil Adam să fi fost acesta. Acest trist eveniment a deschis iarăși o mulțime de probleme la nivel psihologic. Dacă omul dispare, pur și simplu, atunci care este sensul lucrurilor? Dacă el are o durată foarte limitată, și vorbim despre o viață restricționată la nivelul a 100 sau 1000 de ani la acea dată. Ce să mai vorbim în ziua de astăzi? Nu se spune dacă Adam a fost bolnav, poate a fost, poate nu a fost. În orice caz, dacă omul dispare și nu mai rămâne nimic după el, ce sens mai au toate lucrurile? Și aceasta creează o disperare existențială de nerezolvat. Iar această disperare constituie consecința prezenței iluziei „binelui și răului”. Astfel, dacă ideea copacului vieții era de a oferi existență la nesfârșit, copacul iluziei „binelui și răului” produce moartea. Și am putea să-l denumim drept „copacul al anihilării”. De aceea, prin excluderea lui Dumnezeu la nivel mental, urmează treptat și separarea de El la nivel biologic, adică al celulei vii. Iar părăsirea fizică a lui Dumnezeu se traduce prin distrugere, degenerare și moarte.
Să ne aducem aminte cum a creat Dumnezeu omul. Se spune că Domnul l-a modelat din elementele pământului. Dar trupul uman încă nu era viu. Corpul era doar o mașinărie, însă fără viață, era doar un mecansim biologic complex și nimic mai mult. După care se spune că Domnul a transmis o suflare de viață în corpul omenesc și a insuflat principiul vieții. Și abia atunci omul a devenit o persoană vie. Înțelegem astfel că în ce privește ființa umană, există un domeniu psihologic la nivelul minții și altul somatic la nivel corpului. Și distingem o încărcare a corpului uman atât cu „software-ul” conștiinței, cât și cu elementele „hardware” ale funcționării organice. Separarea de Dumnezeu pe care o trăim la nivelul psihologic atrage după sine inevitabil separarea și la nivel fiziologic. Iar în momentul în care Dumnezeu își retrage suflarea de viață, omul automat dispare. Pur și simplu este o anihilare ca și cum omul nici nu ar fi existat vreodată. Iar corpul, în condițiile în care sunt atâția microbi și sunt atâtea substanțe care acționează degradant în mediul încojurător, nu mai rezistă, ci dispare, fiind degradat și consumat de alte creaturi vii, de gunoierii naturii.
Dar cu siguranță că Seth și urmașii lui, văzând această tragedie a morții în condițiile absenței prezenței divine, au trăit o traumă interioară și, cu siguranță, că aceasta i-a împins către disperarea existențială pe care o trăim cu toții, când ne dispar cei dragi sau când pur și simplu, îmbătrânim. În schimb, Cain, fiind orientat pe trăirea vieții aici și acum, a receptat mai robust această schimbare a condiției umane. Ocupându-și timpul cu tot felul de lucrări, cum ar fi zidirea unei cetăți pentru primul său născut, Enoh, sau îndeletnicindu-se cu arta, muzica și alte lucruri de felul acesta, pentru Cain viața aceast limitată s-a umplut de o nesfârșită activitate. Bineînțeles, cultura pe care a adus-o la existență era violentă, bazată pe dominație, ierarhie și dispută. Acest aspect devine evident când observăm în cazul lui Lameh, al șaptelea ca generație după Cain, cum își justifică poligamia și violența, lăudându-se cu faptul că a ucis șapte oameni, adică, de șapte ori mai mult decât Cain. Și astfel înțelegem că o cultură dinamică și expansivă, axată pe trăirea vieții aici și acum, în condițiile în care după aceea se presupune că nu mai există nimic, a constituit o variantă mai atractivă decât abordarea religioasă a lui Seth. Nu în ultimul rând, este posibil urmașii lui Cain să-și fi întemeiat și religii, conforme cu viziunea lor despre lume și viață. Dar sensul existenței umane, în tipologia lui Cain, este cel de a-ți trăi viața ca și cum n-ar exista nici Dumnezeu, nici cer, în ciuda oricărui gen de evidență, adică o completă uitare a originii nobile a ființei umane.
În cazul tipologiei lui Set, se poate distinge bazele unei culturi nomadice, derivată din tipologia păstoritului, adică a lui Abel, însă, marcată de disperare existențială și de o educație ajutătoare numită religie, dar în suflet având o ereditate care abia aștepta ocazia să urmeze calea lui Cain. Din păcate, spiritul nobil al lui Abel nu avea cum să se transmită, fiindcă un astfel de exemplu se bazează în principal pe alegerea personală și pe un concurs de factori care rareori se întâmplă în viață. Așadar, în privința lui Abel, puteam spune că el se încadrează în tipologia profetului, adică a mesagerului lui Dumnezeu, un profil pe care îl vom reîntâlni ulterior în cel a lui Enoh, descendent al lui Seth, un om deosebit față de generația sa. Însă, despre Enoh vom discuta într-o ocazie viitoare.
Acum să formulăm niște concluzii. Și astfel, vorbim despre existența a două principii aflate într-o directă opoziție. Primul se referă metaforic la „copacul vieții” și presupune contemplarea ce derivă din aprecierea existenței ca fiind darul nemeritat al lui Dumnezeu. Tot ceea ce trăim reprezintă expresia bunăvoinței Marelui Creator, o persoană bună, frumosă și luminosă, din care derivă o lume la rândul ei bună, frumoasă și luminosă. Aceasta este copacul lui Dumnezeu. În limba ebraică, cuvintele „viață” și „existență” au o aceeași rădăcină lingvistică cu numele folosit pentru Dumnezeu. În opoziție, avem principiul binelui și răului, prin care viața, sau existența, reprezintă o luptă între „bine și rău”, iar supraviețuirea este posibilă doar în condițiile înfrângerii fără milă a adversarilor. Este o judecată darwinistă, evoluționistă, brutală și rea, generatoare de presiuni și tensiuni ce pot fi urmărite de-a lungul întregii istorii.
Mai departe, distingem un element esențial de comparație relativ la metodă pentru cunoaștere. În cazul principiului „pomului vieții”, vorbim despre o percepție curată, care nu judecă moral pe Dumnezeu, pe ceilalți, lucrurile din jur, și nici pe sine. Judecarea morală este periculoasă. Așadar, rezultă o perspectivă luminoasă, bună și frumoasă. Universul devine un cămin plăcut, un dar al lui Dumnezeu. Fiecare clipă este minunată, indiferent de greutatea ei, totul devine un cântec al vieții nemuritoare. Și chiar în condițiile aspre ale timpului în care trăim, o percepție curată te conduce să-L apreciezi pe Dumnezeu, indiferent de circumstanțe. Și această trăire este mai puternică decât suferința și moartea. Însă acest subiect îl vom trata când vom vorbi despre creștinism.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al principiului „binelui și răului”, universul devine întunecat, ostil și urât. Aceasta este imaginea comunei primitive, în care oamenii se adăposteau în peșteri și în crăpăturile pământului, o vreme în care nu existau suficiente mijloace pentru asigurarea existenței, ființele umane fiind expuse ploii, vântului, căldurii și frigului, adică elementelor naturii, care nestăpânite devine destructive. Aceasta este un univers cu care ne aflăm în luptă. Și omenirea se află stingheră pe un bolovan cosmic, călătorind prin spații abisale, care oricând poate fi distrus. Aceasta constituie imaginea, sau filozofia, ceea ce rezultă este o luptei a disperării și distrugerii. Aici sunt elemente de meditație bazate pe aceste două principii. Dar mai sunt și alte elemente de luat în considerare. Însă despre toate acestea vom discuta într-o ocazie viitoare.
Până atunci, nu-mi rămâne decât să vă doresc să experimentați tipologia copacului vieții. Iar în privința aplicației pentru vindecarea corpului uman, vă propun un exercițiu simplu. Astfel, de-a lungul zilei vă îndemn să evitați orice exprimare negativă prin gândire, vorbire și comportament, înlocuind aceste trăiri printr-o exprimare apreciativă și contemplativă. Ideea principală este de a înlocui partea negativă cu cea pozitivă în întregul cuprins al ființei noastre. Dacă nu găsim un înlocuitor pozitiv, atunci este indicat ca pur și simplu să ne oprim și să tăcem mental și fizic. Exprimarea negativă constituie cursă periculoasă a iluziei „binelui și răului”. Prin urmare, merită să facem acest exercițiu al schimbării de atitudine chiar de astăzi, prin de eradicarea vorbirii negative și cultivarea exprimării pozitive. Este un exercițiu practic care ne va curăța mintea de un păienjeniș de trăiri negative și vom putea astfel, să începem activitatea de refacere a lumii edenice. Aceasta este marea lucrare pe care vreau să o realizez de-a lungul acestei vieți, atât cât Dumnezeu, bineînțeles, îmi va permite acest lucru.
Până atunci, vă doresc multă pace și binecuvântare și, fiind pe data de 31 decembrie 2016, vă doresc un An Nou fericit, cu bucurie, plin de lumină, recunoștință și cunoaștere a prezenței lui Dumnezeu împreună cu noi, acționând în favoarea noastră. Subliniez, nu doar prezența, ci și acțiunea directă a lui Dumnezeu pentru noi! La mulți ani!
