Astăzi vom discuta despre a treia metodă de contracararea tensiunilor emoționale, numită și metoda transformării sau conversiei. Eu aș numi-o și metoda înțelegerii. Să vedem despre ce este vorba. Recapitulăm câteva noțiuni de bază. Ce este o tensiune emoțională? Tensiunea emoțională reprezintă acumularea în interiorul psihicului uman, în partea afectivă, a unor puncte care radiază o energie puternică ce ne perturbă viața noastră interioară, liniștea și mai ales, care ne strică dispoziția. Dispoziția reprezintă o sumă a tuturor elementelor afective care se află în interiorul minții noastre. Dacă dispoziția este proastă, ni se semnalizează că este ceva neregulă. Însă, dispoziția nu ne spune exact ce anume a provocat acest lucru. Ne trezim într-o dimineață într-o proastă dispoziție cu un disconfort emoțional foarte accentuat. Suntem buimaci și nu ne dăm seama de ce. Dar afirmăm, dacă suntem întrebați, că ne simțim prost sau nu ne simțim în apele noastre. Însă, aici este și o problemă. Avem un indicator foarte bun, dar care nu ne spune sursa a ceea ce ne indică.
Pentru remedierea acestei probleme, se poate apela, așa cum am zis, la metoda antidotului, în care cauți să anihilezi o tensiune emoțională cu perechea sa pozitivă, sau la metoda desensibilizării, adică dacă ai o tensiune emoțională cauți să te adaptezi la ea și să nu mai reacționezi. Iar a treia, cea din ziua de astăzi, este cea de a înțelege până la capăt sursa, scopul și sensul acelei tensiuni și, înțelegând-o, să o asimilezi în viața ta printr-un act de cunoaștere. În momentul acela, tensiunea respectivă va deveni o parte integrantă a structurii tale interioare și ea se va converti într-un punct de forță printr-o conversie negativ-pozitiv. Fiindcă nu toate lucrurile în viață trec de la pozitiv la negativ. Există și un drum invers. Granița este foarte flexibilă. Problema este să știi despre ce tensiune este vorba. Dar dispoziția nu ne spune nimic. Avem un bec de avarie, ceva s-a întâmplat, dar nu știm ce anume.
Fiindcă nu ne dăm seama la ce se referă, o soluție comună este cea de a ignora și de a uita. A uita de probleme, a uita de tine, dar cauza este tot acolo. Disconfortul creat este semnificativ. Poate te trezește la o oră foarte devreme dimineața sau nu te lasă să dormi. Poate îți creează o imagine negativă a tot ce se întâmplă. Și nu întâmplător s-au inventat calmantele, euforizantele și substanțele care ne ajută să ne simțim mai bine, cum ar fi alcoolul și drogurile.
Uneori sursa problemelor este evidentă. Dacă am avut pierderea de curând a cuiva drag, aproape sigur vom suferi de o tulburare emoțională pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, sau uneori chiar toată viața. Dar să nu uităm, și viața noastră este limitată. A trăi cu o proastă dispoziție tot timpul reprezintă o formă de tortură nedorită pentru ființa umană.
Cum am precizat și în alte ocazii, universul, sau lumea în care trăim, este frumos, luminos și bun. Și atunci, cumva, noi trebuie să ajungem la această percepție corectă a lucrurilor înconjurătoare, scăpând de distorsiunile de judecată bine-rău, care ne întunecă întotdeauna vederea. Toate formele de distorsiune interioară și toate tensiunile emoționale apar datorită unor judecăți de tipul bine și rău. Am pierdut ceva valoros și atunci ne gândim că s-a întâmplat ceva foarte rău. Mai rar poate se întâmplă să câștigăm ceva care să ne motiveze pozitiv. De regulă, ceea ce ne afectează cel mai mult sunt pierderile. Timpul a trecut, am îmbătrânit, avem senzația pierderii vitalității, tinereții, ceea ce pare a fi un lucru rău, fără să ne dăm seama că fiecare vârstă are sensul ei pe marea scenă a vieții. Și aici este un act de înțelepciune.
Să vă spun o problemă practică cu care m-am confruntat de-a lungul timpului. Fiecare dintre noi a avut experiențe negative pe care cineva i le-a cauzat creându-i probleme, pierderi sau care chiar i-au afectat imaginea de sine și i-au provocat suferințe. Ei bine, timpul trece și se spune că rezolvă toate lucrurile prin uitare. Însă, în cazul meu, cel puțin, este foarte greu să uit. Am memoria foarte bună. Prima impresie a vieții datează de undeva când abia mă mișcam pe podea, adică începusem să merg de curând. Sunt impresii foarte profunde care mi-au rămas de-a lungul timpului, iar jignirile și supărările mi-au rămas mai mult decât celelalte impresii din acea perioadă. Îmi este greu să uit. Da, iert. Zic, gata, am iertat și încerc să uit, cel mult să-mi abat atenția. Dar uneori, involuntar, noaptea sau în cursul zilei, retrăiesc cu o forță extraordinară scene în care am fost abuzat verbal, fizic, sau atacat emoțional. Și atunci care ar fi problema. Cum pot să iert și să nu uit?
Nu știu dacă aveți și voi problema aceasta. Dar consider că, de fapt, nimeni nu uită, că are loc o trecere din conștient în subconștient a acelor impresii și cumva, acea experiență a trecut într-o zonă a uitării. Poate. Nu mai ești conștient de ea, dar totuși, te afectează. Și cercetările psihologice arată că experiențele vieții, în special din copilărie, rămân acolo, cu toate reacțiile asociate. Dar unele persoane sunt mai mult sau mai puțin conștiente de acest lucru. Nu întâmplător, psihanaliza, prin exerciții de descărcare emoțională, urmărește aducerea în conștient a acelor părți subconștiente care ne afectează din trecut. Acesta este un aspect foarte important. Dacă ființa umană nu este capabilă să uite, atunci cum poate să ierte? Sau ce este iertarea? Să te ierți pe tine însuți pentru ce ai greșit, este și mai complicat. Bun, față de altul poate mai ai milă, dar față de tine aproape sigur că nu vei avea milă. În multe ocazii, măsura pe care o punem asupra noastră este mai rea decât asupra celorlalți. De regulă ne purtăm mai urât cu noi înșine decât cu ceilalți. Și ne spunem cuvinte mai rele decât am îndrăzni să le spunem altora. Și ne bântuie toate acestea. Ai făcut o alegere greșită undeva în viață. Poate nu ai avut datele suficiente sau poate ai fost prea tânăr. Poate nu ai ales partenerul potrivit sau poate nu ai ales direcția de dezvoltare profesională potrivită. Te bântuie toate acestea. Poate era mai bine să fiu medic, de exemplu. Chiar îmi pare rău, cred că aș fi fost un medic foarte bun. Sau, poate aș fi fost bun, vorbesc despre mine, să fiu scriitor. Da, mi-ar plăcut să călătoresc în toată țara, să scriu despre oameni, locuri și despre evenimentele cotidiene, care mi se par mai importante decât marile, să zicem, știri ale lumii. Sau îmi pare rău că nu mi-am trezit o altă vocație pe care n-am urmat-o, aceea de inginer silvicultor. Îmi place natura, iubesc pădurea și munții, dar locuiesc în București și este un contrast evident față de aceste aspirații interioare. Fiecare are experiențe similare.
Cum poți să uiți? Cum poți să-ți rezolvi tensiunile interioare? Cum poți să ierți? Cum poți să te ierți, dacă nu poți uita? De aceea, dacă nu puteți să spuneți: „iert ce mi s-a greșit”, ținând cont că nu putem uita, atunci este mai bine să alegeți calea înțelegerii, din punctul de vedere al aceluia pe care îl judecați. Fiindcă s-ar putea să aveți surpriza că, mergând pe logica lui, pe subiectivitatea celuilalt, este posibil să-l înțelegeți. Iar înțelegerea nu mai necesită iertarea. Ea naște compasiune, afecțiune, și integrarea acelui element emoțional în structura sufletului dumneavoastră ca o experiență interesantă și valoroasă.
De fapt, aici este o problemă de relație. Într-o lume guvernată de principiul bine-rău, care ne distruge perspectiva corectă a realității, inducând o subiectivitate teribilă, într-o astfel de lume, este foarte important să înțelegi pe ceilalți oameni din punctele lor de vedere, nu din al tău. Și nici dintr-un punct de vedere obiectiv. Nu există obiectivitate în lumea bine-rău. Totul este relativ. Totul este subiectiv. Totul. Suntem prinși într-o capcană mentală periculoasă de când omul a ales să treacă de partea adversarului lui Dumnezeu și a ales să urmeze calea gândirii bine-rău, în locul percepției directe și curate a realității. Și atunci mintea funcționează după criterii subiective, colorând în bine și rău după norme personale. Acesta este un lucru foarte rău. Aici se află esența păcatului. Nu trebuia să existe așa ceva.
Însă, ca o aplicație practică, lăsați judecarea celuilalt. Înțelegeți-l din punctul lui de vedere și poate se va deschide o șansă să vă îmbogățiți experiența vieții și să nu mai fie o problemă să iertați, mai bine zis, să înțelegeți în baza compasiunii care se generează automat. Fiindcă acest gen de înțelegere din punctul de vedere al altuia naște compasiune. I se mai spune poate spune și iubire. Dar am preferat cuvântul „compasiune”, fiindcă este mai explicit. Fiindcă nu este vorba de o iubire pasională, ci de iubirea altui om, mărginit la fel ca și tine, care a făcut ce i s-a părut lui mai bine în viață, din punctul lui de vedere. Acest lucru nu justifică moral pe ceilalți, dar îi acceptă așa cum sunt ei și îmbrățișează în acest gest larg al compasiunii pe toți și întreaga lume.
Orice formă de suferință se naște, de fapt, din ignoranță. Noi ne susținem punctele de vedere care întotdeauna sunt subiective și pentru care suntem în stare să murim. Dar ele sunt doar niște judecăți afectate de gândirea bine-rău. Și este normal că ne ciocnim unii cu alții. Subiectivitatea noastră naște întotdeauna conflicte, fiindcă nu este capabilă să-și recunoască limitele și să accepte cumva, măcar ca părere, sau ca opinie, ceea ce cred ceilalți.
Metoda conversiei v-am expus-o deja. Identifici elementul tensional. Vezi despre ce este vorba. Îi vezi profilul și cauzele. Și încerci să-l înțelegi. Ce anume îl cauzează. Încerci să te pui într-o postură în care să te învețe, din punctul de vedere al acelui element tensional și identifici ce anume are să-ți spună. Orice element tensional, are un mesaj pentru tine. Este un mesaj care te va ajuta să-ți dai seama cum stau, de fapt, lucrurile. Această distorsiune, bine-rău, în care realitatea ne apare colorată în cele două aspecte, întotdeauna va crea tensiuni emoționale. Creează și alte genuri de tensiuni, dar eu mă refer acum strict la cele emoționale, adică, la cele care ne strică dispoziția. Este inevitabil. Doar percepția corectă, directă a realității, sau contemplarea pură, este singura capabilă să ne treacă dincolo de judecată. Și aici este invitația, de fapt, pe care o face și Iisus Hristos în Evanghelie. Dar nu vom discuta acum despre acest lucru, însă vreau să creez un nou orizont.
A fi capabil și a fi, de fapt, dispus, capabil ești, dar este vorba de dispoziție, să te lași învățat de ceea ce experimentezi în viață de la ceilalți, practic de la oricine și de la orice, reprezintă marea artă a armoniei. Să ai această dispoziție, această atitudine interioară, reprezintă cheia supremă în a elimina și a converti tensiunile emoționale, care normal, sunt negative, în puncte de forță cu un puternic impact pozitiv. Orice astfel de înțelegere te înalță. Adevărata sfințenie se manifestă prin actul suprem al înțelegerii. În Vechiul Testament se numea „înțelepciune”. În Noul Testament i se spune „sfințenie”. De ce? Înțelepciunea o asociem părții cognitive, adică, părții în care gândim, sau logici. Dar sfințenia are o puternică amprentă afectivă. Nu este vorba doar de înțelegerea la nivel de intelect, ci deopotrivă, la nivel de suflet, de spirit și de înțeles profund. Înțelegerea la nivelul logicii este înțelepciunea și este foarte important să ai o imagine corectă a lucrurilor. Dar profunzimea, sau adâncimea realității, se sondează în plan afectiv.
Nu întâmplător am spus că trăim în mijlocul unei opere de artă. Lumea din jurul nostru este un tablou viu, ce include și lumea din noi. Toată existența constituie un tablou viu, creat de un Mare Artist, de un Mare Autor. De aceea, evenimentele vieții noastre, modul în care ele ni se înfățișează simțurilor întotdeauna are ceva estetic. Noi trăim într-un univers estetic, în care frumosul este cea mai importantă categorie. Și frumosul este peste tot. Dar având mintea perturbată de gândirea bine-rău, nu vedem frumosul din jur. Vedem urâtul, care, de fapt, există doar în mintea noastră. Nu există ca realitate obiectivă. De aceea, componenta afectivă și emoțională este foarte importantă, ba chiar, fundamentală.
Cum v-ați închipui, de exemplu, să trăim la nesfârșit, așa cum trebuia să fie ființa umană și cum va fi în final? Cum ar fi să trăiești la nesfârșit, dar să fii nefericit, având o proastă dispoziție interioară, emanând negativitate și neîmplinire? Căci neîmplinirea are o conotație care nu este bună. Lumea aceasta a fost creată să ne satisfacă din punct de vedere emoțional. Este frumoasă, luminoasă și bună. Acestea sunt trei categorii importante cu impact sufletesc evident. Și viziunea noastră, percepția noastră, trebuie să fie curățată ca să vedem lumea așa cum este ea.
Acum este o vreme de iarnă afară. Superbă. Ca exercițiu de artă, oriunde mă uit, nu pot să spun că este ceva urât. Așa cum zăpada a căzut pe case, cum este întinsă pe carosabil, de exemplu, chiar și această ceață care a venit acum peste București, are ceva interesant, ceva care sufletește, îți place, dacă privești dincolo de perdeaua gândurilor care te trag într-o parte și în alta, cu tot felul de cerințe mai mult sau mai puțin absurde.
Un alt element important vis-a-vis de filozofia vieții este să trăiești în prezent. Nu în trecut și nici în viitor. Trecutul este foarte important. Acolo este experiența pe care o ai. Viitorul iarăși este deosebit de semnificativ, fiindcă relevă direcția spre care te îndrepți. Dar viața se desfășoară la timpul prezent. Și este păcat să treci în grabă pe lângă frumusețea care te înconjoară, pe lângă omul de lângă tine, pe lângă ceilalți și chiar pe lângă tine însuți, fiind într-o veșnică goană după ceva ce cauți fără să găsești, sau, stând ancorat în impresiile trecutului, neputându-le să le depășești. Este greu de găsit o tensiune emoțională la timpul prezent, fiindcă întotdeauna ele se leagă ca niște pietre de moară de trecut sau de viitor, prin depresie și prin neliniște.
Metoda conversiei, sau transformării, sau înțelegerii, reprezintă calea regală de rezolvare a tuturor conflictelor și disputelor pe care le aveți cu ceilalți, cu anumite lucruri, cu anumite realități și, nu în ultimul rând, cu dumneavoastră înșivă. Cel mai mare adversar se află în interior. Dar acolo se află și cel mai mare prieten. Este o problemă de conversie, adică de înțelegere. Înțelegerea corectă a lucrurilor, din punctul de vedere subiectiv al acelor elemente care nu constituie sinele, constituie cheia. Nu poți să ai afecțiune pentru semenul de lângă tine, dacă nu înțelegi punctul lui de vedere, fără să cauți neapărat să-l modifici. Dorința de modificare a celorlalți vine din gândirea bine-rău care judecă lumea și fie o binecuvântează, fie o blestemă, în funcție de preferință. Să privești, să accesezi fără să judeci, reprezintă un act extraordinar. Aceasta nu înseamnă neapărat că trebuie să fii de acord. Dar efortul de înțelegere te va îmbogăți. Întotdeauna.
Să recapitulăm, fiindcă aceasta reprezintă a treia mare categorie și cumva am încheiat sfera generală a metodologiilor de rezolvare a tensiunilor emoționale. Așadar, trecerea prin universul acestei lumi generează inevitabil turbulențe interioare, vortexuri, cărora le dăm numele de tensiuni. Și vorbind de partea afectivă, ele sunt tensiuni emoționale. Aceste tensiuni emoționale sunt prinse adânc în textura interioară a afectivității noastre și ne creează un disconfort tradus prin stricarea bunei dispoziții. În momentul în care ele se produc și ne afectează dispoziția interioară, noi intrăm într-o zonă negativă. Și apar fenomenele specifice de depresie, neliniște, scăderea imaginii de sine, sau altceva de genul acesta. Și automat calitatea vieții noastre scade. Este paradoxal să trăiești până la adânci bătrâneți fără să fii fericit. Și a trăi nefericit până la adânci bătrâneți pare un lucru straniu. Dar la ce bun să trăiești atât de mult dacă nu ești fericit?
Rezolvarea presupune, în primul rând, identificarea elementelor de tensiune și conștientizarea lor. Vom avea mult de povestit pe tema aceasta. Din păcate, în școală nu se învață așa ceva și dacă nu ai șansa să întâlnești un adevărat mentor, este poate imposibil să te descurci de unul singur. Odată identificate și conștientizate, acestea trebuie soluționate. Și există trei mari grupe de acțiune terapeutică de soluționare. Prima se referă la identificarea perechii pozitive a elementului tensional negativ. Ești trist, cauți bucuria. Ai trăiri de neliniște, cauți să cultivi liniștea interioară. Mergi antonimic, adică pe nuanța opusă. Și cultivând polul opus, reușești să ții sub control acea tensiune emoțională. Dar mare atenție, este doar o ținere sub control! Ea este încă acolo. Nu înseamnă neapărat că ai rezolvat-o, dar o ții sub control. Este bine. Dacă nu poți să rezolvi, măcar să ții sub control. Este ca o afecțiune cronică pe care o ții sub supraveghere. Iar când vine o stare emoțională negativă, folosești imediat antidotul. Și îți creezi scheme de reacție, adică, deprinderi, ca de fiecare dată când apare, tu să reacționezi corespunzător. Seamănă cu artele marțiale. Primești o lovitură de mână, o parezi cu mâna, una de picior, o parezi cu piciorul și așa mai departe. Îți creezi un sistem de apărare. Este bine ca primă linie de apărare. Dar pe termen lung s-ar putea să obosești. Și de multe ori vei fi prins cu garda jos. Este o soluție finită, fiindcă problema nu a fost rezolvată.
A doua este cea a desensibilizării. Elementul perturbator este acolo și treptat te obișnuiești cu el până când nu îl mai bagi în seamă. Este o metodă a desensibilizării, sau nesimțirii, cum s-ar spune metaforic. Nu, este o metodă terapeutică foarte bună. Și în lipsa unui suport interior mai puternic, ea funcționează și chiar este necesară. Este o abordare specifică terapeuticii, zise moderne, în care, dacă ai febră, ți se dă ceva să o scadă. Cauza o investigăm ulterior. Ai o abatere a unui parametru, să zicem, pus în evidență în laborator, prin analize, și ți se dă ceva care să-l corecteze. Ai anemie prin deficiență de fier, ți se dă fier. Mai vedem după aceea cauza. Dar este ca și cum ai purta o mulțime de cicatrici în suflet sau puncte de durere față de care te obișnuiești să nu le mai dai atenție. Este o soluție interesantă și poate chiar mai eficientă decât antidotul, care necesită un răspuns activ. În metoda desensibilizării se induce un răspuns pasiv, adică la acțiune nu mai există reacțiune. Agentul perturbator te atacă și tu nu mai răspunzi proporțional. Cauți să nu provoacă daune mai mari prin propria reacție. Și lucrurile evoluează la o scară mai mică, dar nu este soluția finală.
Soluția completă este relevată de a treia mare grupă prin metoda conversiei, transformării sau înțelegerii. Este acea abordare în care elementul tensional, normal, negativ, este convertit pe baza înțelegerii într-un punct de forță pozitiv. Fiindcă înțelegerea are capacitatea de a transforma ceea ce este întunecat în ceva luminos. Și am dat un astfel de exemplu. Tensiuni emoționale create de persoane cu care ai avut de-a face de-a lungul vieții și care ți-au făcut rău. A le înțelege punctul de vedere limitat, constituie un act de profundă înțelepciune. Doar a înțelege din punctul lor de vedere creează capacitatea de integrare corectă a acelui eveniment în structura ta interioară. Și nu întâmplător, evenimentele pe care le percepem negativ, în cele din urmă și pe scara destinului, este posibil să ne transforme în sensul bun al cuvântului mai mult decât alte experiențe. Dar există o condiție, și anume, înțelegerea. Este capacitatea de a învăța de la viață. Este capacitatea de a te lăsa învățat, de a deprinde puncte de vedere diferite și de a îmbrățișa în brațele compasiunii perspectivele celorlalți, fără să încerci neapărat să le schimbi, ci doar înțelegându-le. Și vei înțelege astfel, într-un context mai amplu, tragedia ființei umane, și a tuturor ființelor care populează această planetă, cauzată de inocularea cu microbul „bine-rău”, care ne-a stricat percepția corectă a lucrurilor, pe care dacă nu am fi avut-o, cu siguranță niciunul dintre noi nu ar fi făcut nebuniile trecutului.
Aceasta este metoda înțelegerii, dar sunt multe alte lucruri de spus. Acum am deschis multe alte subiecte prin această expunere și voi continua. Intenția mea nu este de a converti pe cineva la ceva sau la un anumit curent de gândire, ci reprezintă demersul onest al unui om care în fiecare zi se minunează de miracolul vieții. Cea mai frumoasă clipă pe care o trăiesc este cea prezentă și chiar acum când vă vorbesc, acesta este cea mai frumoasă clipă pe care am trăit-o de-a lungul vieții mele. Clipa prezentă întotdeauna va fi cea mai frumoasă, indiferent de vreme.
Faptul că am ajuns să pot comunica aceste gânduri prin mijloace informatice reprezintă cel mai extraordinar lucru în materie de transmitere și de comunicare a ceea ce am învățat sau învăț de la viață. Vorbeam cu cineva de curând și am pus o întrebare:
— Ce vârstă ai?
— Cum adică ce vârstă am? Păi am vârsta de xx ani!
— Stai puțin, i-am răspuns, nu vorbesc despre vârsta corpului tău, ci de vârsta minții tale. Cum te percepi pe tine? La ce vârstă te vezi?
— Este greu de răspuns.
— Am avansat o vârstă 50? 40? 30?
— Nu, nu, nu. Este o întrebare la care nu pot să răspund, mi-a răspuns acea persoană.
— Dar de ce?
— Nu știu.
— Ochii tăi relevă multă tristețe și acest lucru îmbătrânește. Te face mai bătrân decât ești în realitate.
— Dar tu ce vârstă ai? m-a întrebat persoana în cauză.
— La mine e o problemă dificilă, i-am răspuns.
— De ce?
— Fiindcă îmi este greu să aleg între două vârste care vorbesc prin mine și care mă caracterizează, cel puțin interior.
— Cum adică?
— Da, sunt două vârste principale în viața mea. Până la 45 de ani mă simțeam de 17 ani. Acum mă simt de 7 ani!
— A, nu se poate. Acestea sunt exprimări copilărești!
— Nu, nu, stai ușor. Aceste vârste au două repere foarte importante. La 17 ani a fost maximul în ce privește gândirea mea în materie de dorința de a transforma lumea și de a o face mai bună. Este vârsta idealismului pur. Întotdeauna mi-am dorit să rămân în această zonă a vieții printr-o alegere bine determinată și printr-o trăsătură a structurii mele interioare, care a refuzat ca abordarea vieții să treacă dincolo de acea vârstă.
— Iar cealaltă vârstă, de 7 ani, cum de ți-a venit să te identifici cu ea?
— Ei, aici a fost o revelație. Acum numai cu o lună de zile, ultima oară când am văzut-o pe mama, mă plimbam pe străzile Petroșaniului. Întâmplător sau nu, un an din școala generală l-am făcut la Petroșani. Exact la șapte ani. Clasa a doua. Am mers de la șase ani la școală. Deci în clasa a doua aveam șapte ani. Și îmi aduc aminte cum mergând către școală într-o dimineață de iarnă, am început deodată, privind lucrurile frumoase, dealurile înveșmântate de zăpadă, muntele Parâng undeva în zare. Și Valea Jiului, așa cum este ea, minunată, plină de sunete, de imagini și de mirosuri specifice, un univers întreg plin de farmec. Și deodată am început să simt și să retrăiesc senzațiile copilăriei din acea perioadă. Și fără să vreau, a apărut din nou copilul de 7 ani în percepția interioară. Și din acea clipă am simțit că vârsta de șapte ani a renăscut în mine, cu o putere care a început să concureze cu cea de șaptesprezece ani, cu adolescentul. Sunt copil și adolescent în același timp!
— Este ceva original! persoana în cauză a râs.
— Zice, nu, nu e de râs.
— Interior, eu așa mă simt. Exterior, nu știu cât de mult reflect acest lucru, dar interior, așa mă simt. Este un balans între un copil de 7 ani și un adolescent de 17 ani, amândoi ținându-se de mână. Pare o figură de stil ce am spus, dar este o realitate pentru mine. Alte vârste, ca abordare, ca atitudine mă refer, nu mă reprezintă. Și când mă îmbrac, am ajuns să port haine pentru adolescenți. Îmi vin foarte bine. Și ce-mi place foarte mult este, de exemplu, când vin cu trenul la sau de la Petroșani să fiu în compania tinerilor care, după mai multe replici, care normal mi se adresează respectuos cu „dumneavoastră”, încep să-mi vorbească la per tu, fără să își dea seama.
Fiindcă îmbătrânirea corpului uman nu este normală și nici nu este naturală. Vârsta interioară a tuturor dintre noi n-ar trebui să depășească 20 de ani. Nu vă lăsați înșelați de aparență. Mintea noastră este întotdeauna tânără. Ființa umană ar trebui să fie veșnică. Dacă n-ar fi fost gândirea bine-rău care a pătruns în mintea noastră și ne-a distrus corpurile, am fi arătat în intervalul de vârstă de 17-21 de ani cu toții. Am fi fost frumoși, sănătoși și nemuritori, așa cum vom fi, de fapt, în viitor, când vom intra într-o Nouă Eră.
Toți suntem mult mai tineri. Nu uitați, vârsta reală e undeva în jurul a 20. Regăsiți tânărul din dumneavoastră. Fiți plastici în gândire. Lăsați-vă modelați de înțelegerea corectă a lucrurilor. Percepeți realitatea așa cum este ea și înțelegeți punctul de vedere al celuilalt, chiar dacă el este mărginit. Să ne îmbrățișăm în brațele compasiunii unii pe alții și nu uitați, în interiorul fiecăruia se află un tânăr care se cere descoperit. Vlăstarul acela nu trebuie să moară niciodată.
Vă mulțumesc pentru atenție și vom continua cu alte subiecte data viitoare. Încă nu mi-am dat seama despre ce vreau să vorbesc, dar sigur va fi interesant. Vă doresc o zi minunată. Numai bine!
