Astăzi vom discuta despre cum să ne comportăm în fața emoțiilor care vin din trecut. De fapt deschid o serie de trei prezentări legate de tensiunile emoționale care provin de data aceasta privind axa timpului din trecut, prezent și viitor. Și ne vom ocupa acum de trecut. Până atunci însă să explorăm puțin ce înseamnă această axă a timpului.
După cum suntem obișnuiți, de-a lungul vieții ne-am format deprinderea de a împărți timpul în trei mari categorii: trecut, prezent și viitor. Acest lucru creează trei încăperi în care mintea noastră se mișcă, încercând, sub o formă sau alta, să genereze o imagine integrată asupra realității. Efortul extraordinar constă capacitatea de a ordona lucrurile într-o ordine logică, în conformitate cu un tipar, sau cu o poveste, care să-i confere înțeles. Evenimentele vieții au un caracter haotic și nu întâmplător putem spune că hazardul joacă un rol foarte important vis-a-vis de multiplele detalii a tot ceea ce noi experimentăm. Și mintea caută în permanență logica acestor evenimente, presupunând-o, ulterior explorând-o și în cele din urmă, confirmând-o sau infirmând-o.
Acest proces de judecată asupra evenimentelor, mai precis, asupra cronologiei, cauzalității și rezultatelor acțiunilor care s-au întâmplat, se întâmplă sau se vor produce prin proiecție, reprezintă o facultate specială a psihicului uman. Dar în același timp poate fi și un blestem, fiindcă mulțimea de relații și de impresii care se produc este atât de mare, încât mintea este copleșită informațional și nu știe cum să mai facă față.
Voi folosi o imagine plastică. Toate evenimentele vieții se stochează într-o arhivă sub forma unor dosare plasate undeva în corp și în minte. Acele dosare uneori au o sentință finală, alteori provizorie, iar alteori sentința nu a fost pusă și au rămas deschise. Ei bine, mintea noastră, periodic, intră în această arhivă și începe să revizuiască ceea ce i se pare mai interesant sau ceea ce s-a declanșat de pe urma unui anumit eveniment. Și este foarte interesant că un anumit eveniment declanșator al unor amintiri poate fi o senzație, un gust, un miros, un context sau o persoană pe care am revăzut-o de curând. Alteori sunt elemente tensionale pe care le-am ținut active în conștiință, cum ar fi: nemulțumiri, neîmpliniri și altele în genul acesta. Și atunci intrăm în arhivă și începem să căutăm printre dosarele prăfuite, pentru care impresiile s-au estompat într-o mare măsură, dar care, totuși, au rămas active din diferite rațiuni. Și de fapt, dosarul pe care îl ținem în minte, vis-a-vis de anumite împrejurări, nu este altceva decât o sinteză prin imagini, sunete și cuvinte a ce s-a produs la o anumită dată în viața noastră. Acest extras vine din nou în fața judecății, fiindcă mintea noastră este un fel de judecător. În acest sens, merită reamintit faptul că, după ce omul s-a împărtășit din pomul cunoașterii binelui și răului, judecătorul a intrat în mintea sa prin estimări de bine și rău în fața experienței vieții. Și judecătorul începe să ia dosar după dosar și să le răsfoiască. Iar acest lucru îl face de la sine, fără neapărat să primească o sarcină în acest sens.
Și începe să studieze un anumit dosarul. Observă sentința care a dat-o. A fost bine? Sau a fost rău? Sau a fost și așa și așa? A rămas sentința deschisă? Nu s-a pronunțat? De ce? Și încearcă să investigheze dacă nu cumva ar mai avea ceva de adăugat drept comentariu, interpretare și, în final, ca sentință. Fiindcă, într-un fel sau altul, dosarele trebuie să fie clasate și băgate înapoi în arhivă.
Însă, pentru unele dosare refuzăm să le returnăm în arhivă. Adică le-am scos, ne-am uitat prin ele, am văzut un eveniment din viață, o împrejurare, sau ceva ce s-a întâmplat. Am citit sentința de atunci și totuși, le ținem pe masă ca fiind active. Și de multe ori masa minții noastre, folosind o imagine plastică, ajunge să fie plină de dosare ale trecutului, pe care refuzăm să le predăm arhivei și continuăm să le ținem active, blocând fluxul de dosare legate de prezent și de viitor.
Și s-ar putea ca în prezent să avem o mulțime de dosare pe care trebuie să le rezolvăm. De la plata facturilor, la datoriile de serviciu sau probleme legate de viața de zi cu zi, lucruri foarte obișnuite. Dar mai avem și dosare facultative, cum ar fi televizorul, calculatorul sau telefonul mobil. Și mai avem o mulțime de lucruri și de relații cu cei din jur sau cu persoane care ne interesează. Și astfel, masa minții noastre este plină de dosare din trecut pe care le ținem active în prezent.
Ca să mă refer acum și la anticamera viitorului, în acel loc sunt stocate toate proiectele pe care ni le-am propus, precum și temeri de tot felul. În această cameră avem un adevărat institut de sondare a viitorului. Așa este mintea noastră. Și acolo sunt depuse tot felul de proiecte năstrușnice și tot felul de planuri pe care le avem făcut. Vrem să ne facem o casă, vrem să cumpărăm o mașină, vrem un serviciu mai bun, vrem, să spunem, un televizor mai bun, sau orice altceva. Vrem să ne căsătorim, vrem să divorțăm, în funcție de situație. Acolo sunt planuri de tot felul. Și în acest loc avem obiceiul să colindăm adeseori. Și examinăm ce planuri avem, ce schițe să realizăm, pe care le aducem în camera prezentului, acolo unde totul se studiază la nivelul clipei curent. Și umplem masa prezentului și cu aceste probleme. Unele sunt îngrijorări. Altele sunt lucruri la care ne gândim. Altele sunt presupuneri asupra ce s-ar putea să se întâmple. Și astfel, inițiem proiecte care să preîntâmpine posibile evenimente neplăcute, sau alteori plăcute. Să zicem că planificăm o vacanță și imediat umplem masa prezentului cu dosare din trecut și cu proiecte pentru viitor, încât prezentului îi mai rămâne doar un spațiu foarte îngust în care să-și prezinte dosarele. Ceea ce urmează este previzibil. Pe masă se vor amesteca haotic elemente ce țin de trecut, de prezent și de viitor. Normal, masa prezentului este cea mai importantă, dar gestiunea acesteia este cea care condiționează progresul în viață sau, dimpotrivă, scufundarea în haos, adică, într-o debandadă care, în final, ne garantează nefericirea. Și avem trei camere care cuprind în mod distinct dosarele trecutului, îndatoririle prezentului și proiectele viitorului, multe dintre ele declanșate de dorințe și temeri. Ei bine, astăzi ne vom ocupa numai de arhiva trecutului, fiindcă un element important al vieții noastre este trecutul.
Ce reprezintă trecutul? În esență este doar o convenție, fiindcă mintea consideră la fel de importante evenimentele din trecut, prezent și viitor. Există o stranie indiferență a planului interior al minții vis-a-vis de timp. Și acest lucru este interesant, fiindcă este și o binecuvântare și un blestem, însă, din fericire, ni se oferă și o cale de rezolvare. Voi mai reveni pe acest subiect.
În camera trecutului, adică în sala care găzduiește arhiva, se stochează toată experiența pe care am acumulat-o de-a lungul vieții. Este tezaurul din interiorul ființei noastre. Când ne naștem, nu avem o experiență semnificativă în afară de înzestrarea genetică, despre care vom vorbi în altă ocazie. Și practic, încărcarea arhivei minții se produce de îndată ce devenim conștienți de noi înșine, de lumea din jurul nostru și de ceilalți. Și astfel, încep să apară dosarele.
Iar acest proces devine evident o dată cu învățarea limbajului. Până la însușirea deprinderii de a vorbi există o perioadă de inocență a minții care merită multă atenție în contextul dobândirii vindecării, longevității și nemuririi. Astfel, după învățarea limbajului, copilul începe să procedeze la fel ca adulții, adică, să deschidă și să închidă dosare. La început ele sunt mai simple. Un copil nu dispune de atâtea detalii cum avem noi, adulții. Însă în acele dosare, ca să nu fim superficiali în gândirea noastră asupra copiilor, copilul pune foarte multe emoții, impresii și amintiri. Chiar dacă sunt bine formulate în cuvinte, totuși, ele au o bogăție cromatică extraordinară în zugrăvirea trăirilor în fața unei realități impresionante.
Copilul dispune de o percepție pură și, din punctul acesta de vedere, el este capabil să stocheze în primii ani de viață impresii ieșite din comun, care pot ulterior să-l înalțe sau să-l bântuie, în funcție de natura lor. Și el începe să lucreze cu dosare, în special audio-vizuale, la care atașează ulterior și elemente scrise, cum spunem noi, cuvinte. Acestea sunt stocate în minte, pe rafturi special delimitate, în dosare tot mai bine formulate.
Impresiile stocate în dosare cuprind, de exemplu, momente din viața de zi cu zi, impresii cu părinții, mama și tata, sau prietenii și mai târziu colegii de școală. De exemplu, acum când mă gândesc, deodată văd în fața ochilor ultima școală în care am învățat. Îmi observ colegii de clasă. Alerg împreună cu prietenii mei. Văd orele de sport. Disting aievea în față, un stadion foarte mare din Brașov. Mă întorc în clasa în care am învățat. Privesc chipul colegilor și al profesorilor. Și cumva, tot acest univers tainic capătă din nou formă și viață.
Este ca și cum am vedea din nou trecutul. Ne uităm la o proiecție în sala de arhivei minții noastre. Dar de fapt, este o reconstituire din fragmente de amintire. Și mintea noastră are o capacitate interesantă de a suplini elementele lipsă cu ceva ajutător. Când eram mic îmi plăcea să merg la Muzeul de Istorie al județului Brașov, aflat chiar în clădirea ce găzduia Sfatul cetății. Și îmi pare rău că nu m-am făcut arheolog, fiindcă mă fermeca plăcut acel loc. Și îmi plăceau vasele de ceramică așa cum au fost reconstituite. Din niște cioburi găsite într-un sit arheologic, cercetătorul reconstituia, ca într-un puzzle, folosind părțile existente, vasul așa cum era inițial. Unde nu avea fragmentul corespunzător, îl suplinea prin modelare dintr-un material inert, care apărea ca o lipitură pe suprafața exterioară a obiectului preistoric, fie acesta o farfurie, un vas, sau un pahar.
La fel, mintea noastră reconstituie, atât cât poate, trecutul. Este o procedură numită în literatură drept „interpolare”, adică, o suplinire a găurilor din memorie și o refacere a ambianței și detaliilor relevante atașate unui anumit eveniment. Și sunt foarte multe impresii care sunt procesate din trecut. În plan conștient ne parvine doar un extras, adică, un mic dosar, dar în subconștient există foarte multă informație stocată.
Și când ne aducem aminte de ceva, toată această colecție de impresii se pune în mișcare pentru a oferi o reconstituire având un caracter de realitate virtuală, cum i s-ar spune în termenii informatici de astăzi. Și această replică a realității dispărute apare ca fiind ceva real, oferind o retrăire profundă și o repoziționare fermă în acel context din acel spațiu și timp prin care am trecut. Este o transpunere în acel univers, de data aceasta imaginativ, dar conectat cu trecutul, care va produce o sumă de reacții emoționale semnificative.
Uneori este bucurie. Retrăim încântarea amintirii unor evenimente plăcute. Dau iarăși un exemplu. M-am reîntâlnit cu o anumită persoană pe care o știam din urmă cu 40 de ani, pe vremea când eram copii. Ei bine, când am reîntâlnit-o după multă vreme, am simțit din nou bucuria acelor vremuri de când eram copii. Practic, am avut percepția că reîntâlnesc un copil pe care îl știam, eu însumi fiind copilul din acele timpuri. A fost o bucurie extraordinară. Nu întâmplător, există o forță extraordinară de a contracara impresiile negative ale prezentului cu cele care vin dintr-un trecut frumos și pozitiv. Și acesta ne ajută în perioadele dificile, oferindu-ne dorința și voința de a învinge, precum și credința că așa se va întâmpla.
Trecutul nu este un lucru rău. De fapt nimic nu este rău pe lumea aceasta. Răul este în mintea noastră. Totul este bun, dar trebuie folosit corespunzător. Din acest punct de vedere, trecutul poate fi un element întăritor. Și aici ar fi interesant ca atunci când ne plimbăm printre dosarele trecutului, să selectăm dosarele luminoase și să le aducem pe masa prezentului, ierarhizându-le după lumina sau întunericul pe care îl au. Fiindcă principala funcție a vieții este de a pune în ordine toate lucrurile. Este arta de a ști să pui deoparte evenimentele luminoase și să stărui asupra lor, iar pe cele întunecate să le lași deoparte și periodic să iei din ele și să încerci să vezi dacă poți să identifici ceva luminos, iar dacă nu, să le abandonezi în arhiva trecutului.
Este drept, chiar și explorarea evenimentelor negative, fiindcă nu trebuie să fugim niciodată de noi înșine sau de trecutul nostru, poate să ne aducă o înțelegere mai profundă a realității prezente. Discutam de curând despre metoda conversiei tensiunilor emoționale. Prin înțelegere, adică, prin integrare logică, noi putem găsi elemente de interes chiar și în evenimentele negative.
Pe de altă parte, putem avea multe păreri de rău. Cu siguranță, am făcut și alegeri nepotrivite. Deja după 40 de ani, majoritatea alegerilor din viață pot să ni se pară nepotrivite. Viața ar fi trebuit să decurgă cu siguranță altfel. Ar fi trebuit să alegem o altă carieră, un alt partener de viață, sau un alt loc în care să ne desfășurăm activitatea. Poate ar fi trebuie să fi avut o viață mai activă. Sau poate mai sedentară. Poate trebuia să fi rămas în locul de baștină. Sau poate să fi plecat în străinătate. Însă, după 40 de ani începe lumea regretelor. Și atunci trecutul începe să ne bântuie fantomatic.
Și este foarte ciudat că din arhiva trecutului se desprind fantasmele pe măsură ce răsfoim diferite dosare care nu au fost închise. Și aceste impresii refuză să se întoarcă în trecut și rămân cu noi, otrăvindu-ne viața și creându-ne nefericire. O altă cauză pentru care trecutul poate să dea problemă este atunci când ne privim în oglindă. Am mai zis-o și altădată, îmbătrânirea este o boală genetică. Nu trebuie să fugim de acest lucru. Este o boală. Un om normal nu ar trebui să îmbătrânească. Mintea noastră știe acest lucru. Dar corpul, săracul de el, afectat de niște gene care ne-au fost blocate, se degradează treptat.
Și când ne privim în oglindă și vedem trăsăturile care devin tot mai ofilite, avem o trăire profundă, o emoție care nu ne dă pace, o undă caracterizată prin deznădejde și, trecând de anticamera viitorului, ne gândim că undeva viața noastră se va încheia. Sau cugetăm că frumusețea tinereții s-a dus. Este adevărat, îmbătrânirea schimbă fața lucrurilor. În mod normal, nu ar trebui să fie așa, dar este o realitate pe care o observăm pretutindeni. Și trebuie să ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem. Și acest lucru nu este simplu. Iar gândul la ceea ce am fost în trecut și acum nu mai suntem, ne poate distruge.
Povestea sensului vieții este complicată. La urma urmei, ce anume are sens? Ce este bine? Și ce este rău? Problema sensului derivă din dilemă ciudată a binelui și răului. Ce este bine? Ce este rău? Nimeni nu știe. Ne dăm cu părerea, presupunem, credem ceva, iar după aceea totul este infirmat. Gândirea bine-rău, gândirea de judecător, nu ar fi trebuit să existe în mintea umană. Și atunci nu ar fi existat nicio boală, niciun necaz și nicio moarte. Dar există un factor perturbator în prezent care provoacă toate acestea. Ce să facem în acest sens?
Când vedem că multe lucruri din viață s-au dus și retrăirea, în loc să ne aducă bucurie, dimpotrivă, ne creează tensiune interioară. Iar aici sunt mai multe abordări posibile: antidotul, desensibilizarea și conversia. Prima ar fi antidotul. În baza acestuia putem spune: „Totuși viața are sens! Este mai bine să exist! Chiar și experiența prezentă are partea ei interesantă. Când eram tânăr aveam vitalitate și nu aveam minte. Acum am minte, nu mai am așa de multă vitalitate, dar cu puțină minte poate reușesc să o prelungesc mai mult decât îmi imaginez!”.
Și, în fond, perspectiva pe care o dobândești după 40 de ani este extraordinară. Da, poți integra multe elemente din trecut cu cele din prezent și chiar să ai o proiecție interesantă asupra viitorului. Ai o perspectivă asupra vieții foarte frumoasă. Este ca o plantă care a crescut, a făcut frunze și acum ar trebui să aducă rod. Rodul acesta se vede într-un salt al conștiinței și într-o perspectivă mai amplă asupra realității.
Și nu este bine să rămânem copii la minte, să zicem așa, la o vârstă adultă. Să rămânem copii ca intenție, da, este bine. Să rămânem în stadiul de început ca abordare a vieții, da, este bine. Și aici se leagă de ce am spus în altă împrejurare că mă simt la 7 și la 17 ani. Dar când am afirmat acest lucru, m-am referit la modul de abordare a vieții, adică, la entuziasmul pe care ar trebuie să-l avem vis-a-vis de fiecare clipă pe care o trăim. Da, nu mă refer niciodată la a menține acea vârstă ca un reper infailibil care să ne facă să fim nefericiți fiindcă anumite lucruri din acea perioadă au trecut. Nu. Să facem o distincție între intenție și modul de a gândi vizavi de realitatea de zi cu zi.
Eu cred că fiecare vârstă are ceva frumos. Este frumoasă primăvara, cu revărsatul multicolor al florilor trezite la viață și cu imaginea apelor, de fapt, a pâraielor de munte, care curg la vale. Este frumoasă și vara cu căldura ei, cu rodul ei, cu acea ambianță în care totul rodește. Și este minunat să aduci primele roade. Este frumoasă și toamna. Și atunci rodesc alte plante. Este plăcută tonalitatea cromatică a frunzelor, prin culori metalice arămii, galbene sau verde spre purpuriu. O toamnă la munte mi se pare extraordinară, fiindcă iubesc mult zona montană și mai ales, pădurea. Este frumoasă și iarna care aparent încheie un anumit ciclu al vieții, când totul este plin de zăpadă și chiar copacii, scheletici, așa cum sunt, au o nuanță artistică formidabilă.
Așa-i și viața. Este frumoasă în perioada copilăriei, adolescenței, primei tinereți și după 40 de ani. Cred că la orice vârstă viața este frumoasă când totul decurge din trăirea verbului „a fi”. Aici este un act de înțelepciune, privind dosarele vieții de data aceasta cu detașare, știind că sunt doar o proiecție virtuală a unei realități superioare. Și studiind cu atenție sensul lucrurilor prin care am trecut, putem dobândi o înțelegere superioară, care ne va face fericiți, chiar față de evenimentele pe care nu avem cum să le mai readucem faptic în prezent.
Și aici este puterea de sinteză a minții. Este o capacitate care derivă dintr-o percepție curată, nealterată, asupra a tot ceea ce am acumulat ca experiență și proiecție în mintea noastră prin amintirile trecutului, impresiile prezentului și așteptările viitorului. Mintea are o capacitate specială de a integra totul atunci când privești fără prejudecată, evitând să judeci și să aplici etichete, sub forma de bine sau de rău. Privind ca atare toate lucrurile, ele vor începe să-ți vorbească dincolo de cuvinte. Iar această percepție va aduce o integrare deplină, până când vei simți că viața ta devine una singură și începe să devină un vas bine alcătuit, care strălucește plin putere. Aceasta este puterea de sinteză a minții.
Judecata, din nefericire, este analitică și discriminatorie. Și noi, de regulă, judecăm și despărțim părțile între ele, încercând să le înțelegem. Este ca și cum am avea un obiect numite „realitate” pe care tot îl disecăm căutând să-i găsim logica și crezând că astfel, vom identifica ceva care să ne spună despre ce este vorba, când de fapt, înțelesul vieții se descoperă nu atât din analiză, cât din sinteză. Și când privim perioade lungi de timp, treptat, apare sinteza tuturor evenimentelor.
Retrăim, de exemplu, un eveniment al trecutului, unul tensional, care ne deranjează, o decepție sentimentală, o pierdere, ceva de genul acesta. Privești, retrăiești, ești transpus, simți mânia, supărarea, sau tristețea, de la caz la caz. Dar privești cu atenție. Și distingi detaliile, încercând să nu judeci lucrurile, doar privindu-le. În momentul în care faci lucrul acesta, mintea, debarasată de „Judecător”, începe să pună lucrurile în ordine și, nu întâmplător, se produce o intuiție care ne ajută să simțim sensul lucrurilor din acel moment și să ieșim din încurcătură.
O decepție sentimentală. Privim iar scenele, simțim amărăciunea, supărarea, dar privim cu atenție detaliile. Mișcându-ne în sfera percepției și nu a judecății, vom observa anumite lucruri care vor rezona vizavi de prezentul pe care îl trăim. Și acelea vor dezvolta alte detalii care ulterior mintea le va rezolva dându-le un sens potrivit. Poate acea persoană nu era totuși potrivită. Poate nu era bună direcția aceea în viață. Poate este mai bine că s-a întâmplat așa. Privind, fără să judecăm, mintea operează la nivel subconștient extraordinar de bine. Se trezește „Arhitectul” din noi. Fiindcă în noi este și un arhitect. De ce am vorbit despre contemplare? Și de ce fac referință la aceasta? Fiindcă există o capacitate de a privi detașat de judecată realitatea. Și fiindcă în interiorul nostru există un Arhitect, un mare Artist. Un Artist extraordinar. Și Artistul are această capacitate de a integra unitar într-un tablou unic tot ceea ce întâlnește în cale. El poate prelua orice fragment de realitate și să-l integreze în operă la locul potrivit. Lăsați artistul să se manifeste. Priviți fără să judecați. Simpla privire este foarte puternică.
La fel face copilul. Vorbeam despre realitatea copilului înainte de a învăța limbajul. El privește în jur, și sunt multe lucruri noi pentru el pe care le integrează. Această funcție de integrare este înscrisă în noi. Și nu întâmplător, în toate tehnicile de psihoterapie, contemplarea directă, fără judecată, în care te expui lucrului în sine, privindu-l, și lăsând arhitectul din tine să lucreze, reprezintă forma cea mai înaltă de vindecare a tensiunilor emoționale.
Este ceva ce nu se poate explica prin cuvinte și îmi dau seama că toate aceste prezentări le fac undeva la frontiera a ceea ce s-a descoperit în prezent vis-a-vis de rezolvarea tensiunilor emoționale. Fiindcă există o zonă în care trebuie să abandonăm metodele cunoscute și să privim fără să mai judecăm lucrurile din jur.
În momentul în care retrăiește experiențe înscrise în dosarele trecutului, datorită unor evenimente declanșatoare sau fiindcă pur și simplu n-ai altceva mai bun de făcut, cel mai important este să privești fără să judeci. Și privind, adică fără să fii în postura de judecător, fără a da sentințe, înseamnă să vezi lucrurile așa cum au fost. Când apar elemente tensionale și le privești cu atenție, fără să fugi de ele, și fără să dai sentințe, după un timp se creează un înțeles superior. Și, trecând dincolo de tensiunea momentului, înțelesul superior prinde chip.
Până la urmă, satisfacția vieții nu este legată de un anumit confort pe care l-ai avut sau nu l-ai avut, ci de faptul că ai fost capabil să treci cu fruntea sus prin evenimente care aparent, te-au blocat. Cel mai important este faptul că ai putut să depășești obstacole, să găsești soluții inedite, conform cu perioada respectivă, că ai fost un luptător și în cele din urmă, un învingător. Fiindcă valoarea vieții fiecărui om este infinită. Nici o viață nu este mai prețioasă decât alta. Orice om are valoare infinită în el însuși. Este valoarea de a fi o ființă umană și de a aparține acestei specii extraordinare și superioare, având o conștiință divină ascunsă în ființa sa.
De aceea am fost atent ca niciodată să nu știrbesc demnitatea celorlalți. În același timp am încercat să nu fie călcată nici demnitatea mea în picioare. Al doilea cuvânt cheie este onoarea, care înseamnă să acționezi bazat pe niște principii universale, general valabile, asupra a ceea ce înseamnă o conduită care nu se lasă călcată în picioare și care nu abdică de la tot ce înseamnă cinstea, corectitudinea, amabilitatea și bunul simț.
Când un om minte, el dovedește o lipsă de onoare. Când un om fură, dovedește că este un om de nimic. Când un om este violent, dovedește că este un om care nu merită, ca și comportament mă refer, niciun fel de prețuire. Și facem o distincție între comportament și esența omului. Demnitatea se leagă de esență, de ceea ce ești tu. Onoarea se referă la un comportament axat pe marile principii care guvernează conștiința umană, cum ar fi: prețuirea semenului, respectarea integrității celorlalți, și multe altele.
În viață, valoarea, din punctul de vedere al trăirii vieții, este dată nu neapărat de confortul pe care l-ai avut, cât de faptul că ai trecut cu succes, că ai învins la fiecare etapă, că ai reușit să mergi înainte, respectând principiile fundamentale ale conștiinței umane legate de încredere, compasiune, speranță, prețuirea celorlalți, și propria prețuirea de sine. Și învingerea oricărui obstacol negativ prin care ai trecut, în genul: nesiguranței, spaimei, fricii, minciunii și a oricărui lucru negativ, constituie o performanță. Este ceva deosebit. Și când treci prin arhiva trecutului și vezi că ai învins, atunci judecătorul nu poate să spună decât că sentința finală este bună, chiar dacă experiența la acel moment a fost negativă.
Trecutul poate fi o sursă de întuneric sau de lumină și acest lucru depinde doar de noi. Nu lăsați judecătorul să-și facă de cap, răsfoind haotic prin arhiva trecutului. Chemați artistul și lăsați-l să se plimbe printre dosarele prăfuite și să scoată sensuri frumoase din viața pe care ați trăit-o. Încercați să practicați sinteza, adică unirea lucrurilor. Evitați analiza pe cât este posibil. Acesta e un sfat valabil pentru orice lucru.
Și nu în ultimul rând, iubiți-vă trecutul așa cum a fost el. Acceptați-l și iubiți-l, fiindcă face parte integrantă din dumneavoastră. Este zestrea informațională pe care o aveți și cu siguranță, n-ați fi în clipa prezentă cel care sunteți, dacă n-ați fi trecut prin acele momente aflate în arhiva trecutului.
Urmează să vorbim despre prezent și viitor. Nu știu exact ordinea, dar ne vom ocupa de anticamera prezentului și de camera viitorului. Până atunci, dorința mea este să priviți cu compasiune și să îmbrățișați cu drag cel care ați fost în trecut, copilul din dumneavoastră, adolescentul, tânărul și orice altă persoană interioară conform cu vârsta sa. Și vă doresc să vă întâlniți cu toate evenimentele prin care ați trecut fără să vă fie teamă și să transformați întunericul în lumină până când tot trecutul va străluci de lumina unui sens superior pe care îl veți simți privind cu ochi de artist viața dumneavoastră.
Iar acest sens superior se numește și destin. El există acolo. Este destinul pe care Dumnezeu l-a pus pentru fiecare dintre noi. Și descoperirea destinului în opera trecutului reprezintă forma supremă a contemplării, dincolo de judecată, care descoperă artistul din noi în relație cu Marele Artist care a adus la existență tot acest tablou minunat în mijlocul căruia trăim.
Vă doresc o zi minunată, plină de bucurie și, mai ales, de speranță, lumină, încredere, demnitate și onoare. Numai bine!
