Fericirea reprezintă un concept greu de definit, fiindcă, noi avem o imagine preconcepută pe care o asociem ideii de fericire. Și imaginea aceasta este construită într-o mare măsură prin ceea ce am văzut la ceilalți sau prin ceea ce noi ne-am dorit de la viață. Dar fericirea nu este condiționată de anumite evenimente, de un anumit context sau de o anumită condiție în care ne găsim, ci ea este de fapt, răspunsul nostru la viață, la existența cotidiană și la fiecare clipă pe care o trăim. Răspunsul nostru la viață poate fi rezumat în două cuvinte: fericire sau suferință, aceasta din urmă fiind echivalentul nefericirii. Da, acesta este propriul nostru răspuns, și lucrul minunat constă în faptul că noi putem să răspundem cu fericire la întâmplările vieții. 

Cum anume? Cum poți să răspunzi cu fericire la lucruri care nu sunt dintre cele ce le-ai dorit? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură. Astfel, să citim Psalmul numărul 1, unde ni se oferă pași concreți în dobândirea fericirii, după cum stă scris: 

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori.” 

Așadar, există o fericire care derivă din ceea ce nu faci. Da, sunt lucruri în viață pe care, dacă le eviți, vei fi fericit. Și sunt redate trei astfel de situații. Prima constă în a nu te duce la „sfatul celor răi”. Cu alte cuvinte, a nu urma modul de gândire și de acțiune al celor care au cugetări rele, murdare. 

Și ce înseamnă „cei răi”? În mod special, sunt oamenii care au un comportament violent, necorespunzător. În esență, sunt cei care nu Îl caută pe Dumnezeu. Fiindcă este imposibil să fii un adevărat căutător al lui Dumnezeu și în viața ta să apară mânie, ură, invidie și toată cohorta nefericită pe care o știm de trăiri rele ce se află ascunse în inima omenească. Un căutător al lui Dumnezeu este liber de toate acestea. Pe fața lui se vede amprenta cerului. Ochii îi sunt senini, privirea dreaptă, iar inima caldă. Chiar dacă ocazional el are răbufniri rele, îndată își dă seama de ele și le corectează, fiindcă el merge către cer, către lumea eternă, către era nemuritoare, care se află dincolo de orizontul vieții prezente. 

Un căutător al lui Dumnezeu nu mai aparține lumii prezente. Spiritul lui, viața și conștiința sa au trecut dincolo de lumea aceasta. Corpul i se află în lumea aceasta, dar spiritul nu, fiindcă el este unit cu Dumnezeu. Conștiința îi este unită cu cea a Omului Primordial și cu a tuturor sfinților care au trăit în lumea aceasta. Dar „sfatul celor răi” este chiar orizontul lumii acesteia, un sfat plin de murdărie, violență, înșelăciune, poftă și de multă, multă răutate. 

A doua situație de evitat este să nu te oprești pe „calea celor păcătoși”, pe drumul vinovăției față de Dumnezeu, pe calea interzisă încă de la începutul istoriei. Așadar, un căutător autentic al nemuririi evită această cale blestemată. El nu numai că nu gândește conform cu standardele lumii, dar el nu urmează și nici nu copiază comportamentul violent al oamenilor care Îl ignoră, sau chiar Îl urăsc, pe Dumnezeu. 

Iar a treia situație de evitat constă în a nu te așeza pe „scaunul celor batjocoritori”, al celor care folosesc limbajul violenței pentru a-și împlini scopurile egoiste. Dacă ne uităm în jur, aproape totul este o insultă la adresa lui Dumnezeu, când ne referim la atitudinile oamenilor. Este o lume fără Dumnezeu. Cel care nu va face toate acestea va fi fericit. Dar să vedem și ce anume face. La versetul 2 citim: 

„Ci își găsește plăcerea în legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea sa.” 

Cugetarea la Legea lui Dumnezeu, și aici putem include întreaga Biblie, constituie un îndemn de a studia Sfânta Scriptură, care, într-o nuanță metaforică, se poate numi Legea lumii lui Dumnezeu. Există o Lege a cerului, deosebită de Legea pământului, așa cum este acum, dar va fi și Legea pământului într-o anumită zi. 

Este o Lege extraordinară în care se îngemănează dreptatea și iubirea, în care se observă caracterul de neclintit al lui Dumnezeu și dispoziția Lui de a ne ajuta să trecem de bariera de separare care se află între noi și lumea cerului. A cugeta la Legea lui Dumnezeu constituie cel mai nobil efort pe care îl putem depune în această viață și cea mai bună investiție pentru viitor. A-ți găsi plăcerea în a gândi cât mai mult asemenea cu Dumnezeu, ca ulterior să acționezi similar, reprezintă cheia fericirii. Și astfel, avem îndemnul în a nu urma Legea violentă a pământului din clipa de față și deopotrivă, în a merge călăuzit de Legea cerului, a armoniei cu Dumnezeu. 

Un om fericit este asemenea „unui pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfârșit.” 

Este ca un pom care are rădăcinile bine întemeiate în pământ, aproape de apă, de izvorul vieții. Indiferent ce se întâmplă la suprafață, el are o rădăcină adâncă, puternică, profundă și unită cu pământul, din care primește hrană și din care dobândește, în același timp, apă din izvoarele tainice ale harului divin. Este un lucru deosebit, de exemplu, când într-un deșert apare un copac ale cărui rădăcini sunt atât de adânci, încât ajung la izvoarele de apă aflate undeva într-o pânză freatică dispusă la zeci de metri sub nivelul solului. Și astfel, în timp, în jurul său se creează o oază verde într-un deșert cenușiu. 

„Își aduce rodul la vremea lui.” 

Un astfel de om nu va rămâne neroditor. Și rodirea este printr-o conștiință tot mai curată cu trecerea vremii. Fiindcă în contactul cu divinul, conștiința umană devine luminoasă, iar întunericul dispare. Conștiința devine tot mai pură, până când atinge stadiul final al asemănării cu Dumnezeu, așa cum a fost omul născut la începutul creației. Este o refacere originară care atinge cele mai profunde și îndepărtate izvoare ale ceea ce numim a fi conștiința umană. 

„Tot ce începe duce la bun sfârșit. Frunzele sale nu se veștejesc.” 

Un astfel de om ajunge nemuritor. Aceasta e nemurirea. Este nemurirea conștiinței când ajunge într-o relație corectă cu Dumnezeu. 

„Nu tot așa este cu cei răi. Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.” 

Prin aceste cuvinte, o altă imagine este propusă contemplării prin „pleava dusă de vânt”. Pleava reprezintă învelișul exterior al boabelor după ce au fost separate din spic, adică, din suportul în care au stat și în care s-au dezvoltat. Este ceea ce nu mai trebuie, adică, pleava pe care o duce vântul. Este imaginea haosului, a instabilității și a deșertăciunii. Este conștiința umană separată de Dumnezeu; ea se întunecă, se fragmentează, se rupe în bucăți și dispare. Și această dispariție, această disoluție, nu reprezintă doar viitorul, ci și prezentul. Conștiința umană se dezintegrează, dacă nu are o legătură directă cu Dumnezeu. Dacă nu devine luminoasă, ea se întunecă. Procesul poate fi ireversibil. Disoluția corpului mărturisește exterior despre distrugerea progresivă a unei conștiinței separate de Dumnezeu. 

Dimpotrivă, o conștiință luminoasă va avea un impact profund asupra corpului, menținându-i, mai mult decât se bănuiește, vitalitatea. Și aceasta constituie un factor decisiv în vindecarea prin regenerare interioară și prin deblocarea acelor mecanisme care ne-ar menține, dacă n-ar fi blocate, în starea de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. 

„Cei răi nu pot ține capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți.” 

Ziua judecății vine. Există un timp în care Dumnezeu va judeca tot ce s-a întâmplat pe planeta Pământ. Aici nu este un colț uitat din univers, ci s-a îngăduit un timp de har, o vreme în care oamenii au fost lăsați să aleagă ceea ce le place, lumină sau întuneric, adevăr sau minciună. Unii oameni au profitat în sensul bun al cuvântului, progresând în ce privește cunoașterea de Dumnezeu și în curățarea interioară a conștiinței. Alții nu. Dar și aceștia au progresat în direcția opusă, în cea a distrugerii conștiinței originare și în deformarea ei până la monstruozitate. 

Există o zi a judecății, a rodului, în care fiecare om va apărea înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor sfinți, în care se va vedea dacă, într-adevăr, rodul corespunde cu așteptarea divină. Și este clar, tot ce este întunecat nu poate intra în lumea lui Dumnezeu, în care totul este lumină. 

„Adunarea celor neprihăniți” este comuniunea tuturor sfinților din toate veacurile și din toate locurile. Fiindcă Dumnezeu își alege o oameni de încredere pe care îi va lua în împărăția nemuritoare. Aici se va vedea, de fapt, rodul alegerilor noastre. Și transpunerea în timpul judecății ne oferă o motivație fermă de a fi fericiți, indiferent de împrejurări, atâta timp cât suntem, sau cât rămânem, căutători de Dumnezeu. 

„Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire.” 

Dumnezeu cunoaște ambele căi. Există două drumuri: calea cea largă a păcatului, cum îi spunea Domnul Iisus Hristos, și calea cea îngustă, calea nevinovăției. Aceasta din urmă este îngustă fiindcă este dreaptă. Fiind dreaptă, nu poți să te abați la stânga sau la dreapta ei și să rămâi pe drumul ei. Sunt două căi: calea neprihănirii, sau a nevinovăției, și calea distrugerii, sau a întinării. Și fericirea reprezintă, în opinia celui care a scris acest psalm, în a merge pe calea luminii, pe calea lui Dumnezeu, pe drumul care duce la nemurire. 

Ca să transpunem în contextul Evangheliei lui Hristos și să nu rămânem cu o imagine axată doar pe alegerea noastră, merită să înțelegem că Dumnezeu, la fiecare pas, vine în întâmpinarea nevoilor și neputințelor noastre pentru a ne oferi călăuzire și putere pentru a merge pe calea sfințeniei, pe drumul nevinovăției. Și acest ajutor îl primim fie prin intuiții lăuntrice, care ne determină să gândim ceea ce este bine, fie prin împrejurări, care ne ajută să mergem în direcția cea bună. 

Așadar, să urmăm calea luminii, să respingem calea întunericului, să conștientizăm starea în care ne găsim și să distingem drumul pe care Dumnezeu ne îndeamnă să-l urmăm. Aceasta este marea artă a unei vieți pline de fericire!