„Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion și împlinite vor fi jurămintele (angajamentele) care ți-au fost făcute!” (Psalmul 65) 

Cu încredere, sau cu credință, se înaintează pe cărarea vieții. Iar credința reprezintă ingredientul principal în a ne apropia de Dumnezeu și deopotrivă, pentru a străpunge perdeaua de întuneric pe care tensiunile interioare le creează în interiorul nostru. Fiindcă credința are capacitatea de a reformula realitatea, atât exterioară, cât și interioară, a ființei noastre. Iar credința nu este doar o părere, doar o opinie, ci este exprimarea unei puteri interioare transformatoare care derivă din chipul divin pe care noi ca oameni îl purtăm în sufletul nostru. 

„Cu încredere (cu credință) vei fi lăudat (recunoscut, apreciat) în Sion, Dumnezeule!” 

Lauda, sau aprecierea, reprezintă o deprindere nobilă pe care noi ar trebui să o exersăm în toate împrejurările vieții. Fiindcă aprecierea, în primul rând față de Dumnezeu, constituie o recunoștință din care pleacă toate virtuțile modelului nostru originar. Iar aceasta ne conduce la o stare interioară de profunzime formidabilă. Dimpotrivă, lipsa de apreciere, sau nerecunoștința, închide orice formă de tezaur, exterior sau interior, aruncându-ne într-o beznă din care este greu de ieșit. 

„Împlinite vor fi jurămintele (angajamentele) care ți-au fost făcute!” 

Despre ce ar putea fi vorba? Angajament pentru ce? Ce este aceasta? Realitatea este că în cursul vieții, dacă n-ar fi existat angajarea oamenilor față de anumite cauze, noi nu am fi existat. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă părinții noștri nu și-ar respecta angajamentul pe care și l-au asumat când au adus la viață copii. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă, la rândul lor, copiii ar fi uitat angajamentul pe care l-au avut față de proprii părinți și i-ar fi dat uitării. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă țara în care trăim nu ar mai avea niciun angajament față de cetățeni sau invers, cetățenii nu s-ar mai considera în niciun fel obligați față de stat. Sau, dacă ar fi fost uitat cel mai frumos angajament, al prieteniei, sau dacă ar fi fost desconsiderată trăsătura nobilă a recunoștinței. Ce s-ar fi întâmplat? 

Totuși, mai mult decât prietenia, iubirea este supremul angajament între oameni și putem să ne gândim la afecțiunea care ar fi bine să se manifeste între membrii unei familii, ai unei societăți sau la nivelul întregii umanități. Nu este vorba despre jurăminte făcute arbitrar pentru un lucru sau altul, ci de angajamentele esențiale pe care ni le asumăm ca ființe umane responsabile, create după chipul lui Dumnezeu. Și aceste decizii, dacă sunt bine făcute și respectate, prin promovarea ordinii originare, ne ajută să contracarăm haosul, care tinde să se manifeste în noi sau în jurul nostru. Astfel, tensiunile interioare sunt și ele diminuate, nemaifiind necesare ca exercițiu de adaptare la un mediu ostil. Fiindcă orice distorsiune interioară pornește de la o anumită formă de dezordine, fie haotică, fie generată de o ordine nedreaptă, care la rândul ei constituie o expresie a dezordinii. 

„Împlinite vor fi jurămintele (angajamentele).” 

Un alt angajament important se referă la datoria pe care o avem noi, ca oameni, față de Dumnezeu. Rațiunea constă în faptul că El ne-a născut și ar fi minunat ca noi să-i răspundem cu recunoștință. Deopotrivă, El ne iubește și acest nobil sentiment ar fi indicat să se regăsească în afecțiunile noastre. Și nu este vorba doar despre un sentiment, ci și de o datorie sfântă, pe care noi o avem față de El și, prin extensie, față de toți ceilalți. 

„Tu asculti rugăciunea (invocarea lui Dumnezeu). De aceea, toți oamenii vor veni la Tine.” 

De multe ori avem impresia că nobilul efort al rugăciunii reprezintă doar cel mult un exercițiu de creștere a încrederii de sine și de stimulare interioară a formării unor deprinderi pentru urmărirea unor înalte idealuri. Rugăciunea este privită astfel ca o formă de autosugestie, dar nu este adevărat. Rugăciunea este mult mai mult decât atât. Este o formă de comunicare cu Dumnezeu prin invocarea prezenței Sale. 

Sunt împrejurări în care, poate, ni se pare că Dumnezeu rămâne mut la cererile noastre. Și în astfel de clipe de descurajare, avem impresia că totul se prăbușește în jurul nostru și în noi înșine. Dar, revenind la ce este afirmat în primul versetul, dacă vom avea încredere în Dumnezeu, dacă vom manifesta recunoștință față de El și dacă ne vom menține angajamentul pe care ni l-am asumat de a-L reprezenta pe pământ, atunci cu siguranță, rugăciunea ne va fi ascultată. 

Dar există condiții pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunea? 

Nu sunt condiții. Ar fi urât dacă am gândi astfel. Dar o rugăciune, ca să fie cu adevărat modelatoare a realității în care trăim, trebuie să respecte cel puțin cele trei reguli pe care le-am menționat: (1) credința, (2) recunoștința și (3) respectarea angajamentelor pe care, fie ni le-am asumat voluntar, fie au fost puse asupra noastră prin condiția umană în care ne găsim. Cele trei merg împreună. Abia atunci rugăciunea devine un factor modelator. 

Și nu este vorba că Dumnezeu nu ne ascultă. Dar o rugăciune care nu se bazează pe aceste elemente este deficitară în conținut. Toate acestea trei sunt de natură să ne confere un profund grad de de pătrundere a realității în care trăim. Și când cunoaștem în profunzime, atunci știm ce și cum să cerem ceea ce ne dorim. 

Dar și aici există o progresie în dobândirea deprinderii de a ne ruga. Fiindcă la început, ne rugăm așa cum știm și cum am învățat de la alții. Dar treptat, pe măsură ce adâncim această profundă artă a comunicării cu Dumnezeu, vom fi conduși treptat către o credință care va străluci tot mai puternic și ne va ajuta în susținerea acestui efort de cunoaștere. După aceea, experimentând mai amplu relația cu Dumnezeu, vom ajunge la recunoștință, fiindcă acesta este răspunsul nobil față de bunătatea lui Dumnezeu. Drept apogeu al acestui demers, vom ajunge la angajamentele pe care trebuie să ni le asumăm pentru a avea o viață frumoasă și împlinită în cer și pe pământ. Rugăciunea ne va învăța toate acestea. Ea nu este doar rodul, ci și cauza tuturor virtuților, sau trăsăturilor nobile, ale ființei umane. 

„Mă copleșește vinovăția, dar Tu vei ierta toată vina noastră.” 

De fiecare dată când există vinovăție, ea se manifestă printr-un sentiment copleșitor, de prăbușire interioară, sub greutatea unei poveri ce nu poate fi purtată. Vinovăția este greu de suportat. De aceea, tendința este de a fugi de acest sentiment, de a-l da uitării, de a-l ignora și de a face ceva cu el ca să nu mai apară înaintea conștiinței noastre. Dar ea revine la suprafață și continuă să lucreze din interior, chiar dacă în aparență, reușim să-i suprimăm glasul. 

Vinovăția poate fi reală sau imaginară. Există o vinovăție produsă în urma unor evenimente de care suntem responsabili. Sau poate fi indusă de alții, care caută să profite de pe urma noastră, sau care, în neștiința lor, ne copleșesc cu sentimente pe care noi nu ar trebui să le avem. Cel mai rău se întâmplă atunci când părinții își aruncă vinovăția asupra copiilor sau când cei aflați în poziții înalte îi acuză pe cei care se află sub ei. Însă, dintre toate, sentimentul vinovăției față de Dumnezeu este cel mai teribil, fiind o distorsiunea la un nivel fundamental. Dar, spune versetul, Domnul va ierta toată vinovăția noastră. 

Însă, ce ar fi rugăciunea, dacă nu ar exista iertare? Ce sens ar avea credința fără puterea lui Dumnezeu? Ce sens ar avea recunoștința, dacă El nu ne-ar anula vinovăția? Și ce ar însemna împlinirea unei datorii, dacă am ști că la final vom rămâne vinovați? 

Și atunci ne îndreptăm către un alt element, care hrănește experiența noastră, și anume, conștiința iertării pe care Dumnezeu ne-o acordă. Iar ulterior extindem către conștiința iertării pe care noi o acordăm celorlalți. Acestea sunt cele mai profunde resorturi ale sufletului omenesc. Așa cum vinovăția este suficient de adâncă pentru a otrăvi izvoarele vieții, la fel de mult, ba chiar, mai mult, iertarea îndepărtează această distorsiune care ne distruge conștiința, viața și ființa. Iar toate acestea constituie elemente obligatorii pentru vindecare. 

Iertarea este primul lucru de care avem nevoie în orice relație care s-a stricat și care nu mai merge așa cum ar trebui. Relația cu Dumnezeu se repară prin iertare. Iar conștiința iertării vine în urma practicării exercițiului nobil al rugăciunii. Fiindcă rugăciunea este un exercițiu nobil, o deprindere utilă și o tehnică foarte profundă. 

Și pe măsură ce ne vom ruga, conștiința iertării lui Dumnezeu ne va îmbrățișa până când vom fi umpluți de sentimentul iubirii pe care Dumnezeu o are față de noi. Și din acest sentiment vor izvorî natural toate celelalte componente ale vieții sfinte. De aici va izbucni lauda. Așa va fi hrănită credința. Și toate angajamentele asumate vor fi împlinite. Iar datoria va fi dusă până la capăt, așa cum se cade unei ființe născute din chipul lui Dumnezeu, cum este omul. Da, ființa umană este la fel de nobilă ca și îngerii cerești. 

„Ferice de cel pe care îl alegi și pe care îl primești înaintea Ta ca să locuiască în curțile Tale. Ne vom sătura de binecuvântarea casei Tale și de sfințenia templului Tău.” 

În felul acesta, vom avea acces la cea mai înaltă experiență a vieții, aceea de a intra în templul lui Dumnezeu. Sau, ca să spunem altfel, vom trăi experiența prin care templul lui Dumnezeu va pătrunde în interiorul ființei noastre. Și astfel, prezența divină se va așeza în mijlocul existenței noastre, în conștiința noastră profundă, acum și pentru totdeauna. Iar contracararea tensiunilor interioare se va realizează când viața noastră va deveni un templu al Dumnezeului Vieții. Aici este cheia trăirii unei vieți nemuritoare în cer și pe pământ.