Omul se naște cu o putere extraordinară dispusă în interiorul său și cu posibilități nelimitate de dezvoltare. Omul este înzestrat cu capacități inimaginabile, care abia așteaptă să se materializeze de-a lungul vieții. Din păcate, această resursă prețioasă, ce se află în interiorul nostru, nu este pe deplin adusă la existență niciodată. Și atunci viața decurge tern, fără nimic care să suscite un interes adânc, și se sfârșește într-o agonie ce ridică semne de întrebare asupra sensului existenței însăși. Dar povestea vieții nu ar trebui să fie așa.
Fiindcă omul este înzestrat cu o vitalitate specială, așa cum citim în Cartea Sfântă, Biblia, și anume că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu, adică după un model având pecetea infinității. Și în același timp, acest tipar asigură posibilități nesfârșite de dezvoltare, fiind plasat deopotrivă în minte, adică, în conștiință, și în corp, adică, în partea care susține conștiința. Este un tipar cu posibilități nesfârșite.
Din nefericire, noi nu înțelegem condiția în care ne-am născut. Iar vitalitatea originară se pierde, pe de o parte, prin nefolosirea posibilităților modelului care se află în noi, iar pe de altă parte, prin greșita întrebuințare a acestui tipar, în direcții pentru care el nu a fost niciodată destinat. Și astfel, când nu respectăm legile care au fost puse în noi, sau în natură, ajungem să încălcăm și să stricăm expresia acestui tipar primordial. Este ca și cum am avea la dispoziție o mașinărie complexă, un dispozitiv de înaltă precizie, pe care îl stricăm printr-o greșită întrebuințare. Pe de altă parte, utilizată așa cum trebuie, această mașinărie se va dezvolta armonios și va descătușa energii latente, interioare, la care nici nu ne gândim.
Fiindcă există o maladie cosmică, cel puțin în zona aceasta de univers în care ne găsim. A fost numită „păcat” în Biblie. Un termen mai modern ar fi „vinovăție”. Și această maladie ne răpește posibilitatea de a trăi o viață frumoasă și împlinită. Ne strică vitalitatea originară. Dar ce să înțelegem prin cuvântul „vitalitate”? Nimic altceva decât capacitatea de a fi viu, puternic și tânăr, la nesfârșit. Adică, deținerea capacității remarcabile de regenerare, care asigură dezvoltarea optimă a ființei umane.
Prin opoziție, păcatul, sau vinovăția, reprezintă o programare distructivă a ființei umane. Este tot un fel de tipar, dar menit să anihileze modelul originar, care se află în noi, să-i limiteze capacitățile, să-l desfigureze, să-l anihileze și să-l distrugă. Este ceea ce ne răpește vitalitatea. La modul concret, în noi au fost plasate idei care ne distrug, care induc stări de neputință, însoțite de lipsa stimei de sine sau de ceilalți. Orice gândire negativă are izvorul în această programare distructivă, pe care o putem subsuma ideilor de păcat și de moarte.
Fiindcă în noi se luptă două tipare: unul al vieții și altul al morții, unul originar și altul adăugat, unul de la început, care ne caracterizează, și altul străin, care nu ne reprezintă. Iar secvența groaznică: boală, degenerare și moarte, nu aparține tiparului originar. Și nu trebuie să le acceptăm ca făcând parte din constituției noastră, așa cum ea a fost ea concepută la început.
Nu întâmplător, efortul nostru, conștient sau inconștient, este de a lupta împotriva acestui tipar distructiv, atât prin mijloace interioare, cât și exterioare. Efortul educațional și cel din domeniul sănătății, ca să nu mai zic, efortul depus la nivelul întregii societății, reprezintă de fapt o luptă împotriva acestui tipar destructiv. Din păcate, acest model străin pătrunde în interiorul oricărei structuri pe care o aducem la existență. Și lupta continuă.
Dar acum mă voi concentra pe partea interioară a tiparului originar. Cum să ajungi la el? Simplu. În primul rând, prin credință. Adică, crezând că el există. Dacă noi nu credem că un lucru există, acela nu va exista. Chiar dacă obiectiv el ar exista, nu va exista pentru noi, ci va ființa în afara noastră, fără ca noi să avem habar despre el. Este foarte important acest aspect. Pe de altă parte, chiar dacă un lucru aparent nu există, fiindcă noi credem că el există, el se va materializa în cele din urmă. Dar acum vom vorbi despre lucruri care au un corespondent ferm în realitate, care nu sunt produsul imaginației noastre, adică despre tiparul originar, care există în mod obiectiv de la începutul Marii Creații în care ne găsim.
Tiparul după care a fost conceput omul are un original ceresc. Tot ce este pe pământ constituie o copie a unor modele cerești. Și nu întâmplător, când citim din Biblie, se vorbește despre Mesia ca fiind tiparul originar al omului. Adică Mesia este acea ființă extraordinară care deține tiparul originar, o ființă cerească, extraordinară. El este Omul Primordial. Și după chipul Său, am fost născuți toți. Noi suntem copii, adică, transpuneri, ale marelui tipar originar, care se află într-o Ființă minunată numită Mesia, sau Hristos.
Drama Noului Testament, și mai ales a Evangheliilor, este redată prin venirea lui Mesia și respingerea Lui. Dar istoria nu se încheie cu acest capitol nefericit, fiindcă Mesia, sau Omul Primordial, ne pune la dispoziție propriul Său tipar ca să fim regenerați. Și nu întâmplător, conceptul de naștere din nou se referă la reconstruirea tiparului nostru după cel originar. Sau mai bine zis, aducerea la lumină a tiparului originar în viețile noastre. Putem privi ambele aspecte ca având o egală importanță în refacerea noastră ca ființe cerești. Și când vorbim despre tiparul originar, înțelegem reconstrucția deplină a vitalității și redarea capacității de a trăi o viață sfântă și frumoasă, care să-și merite numele, la nesfârșit.
Dacă urmărim la scara timpului personal, vitalitatea descrește din zorii copilăriei către finalul vieții. Ea poate scădea abrupt sau lent. Cauza principală a degenerării, așa cum am zis, se referă la îndepărtarea de modelul originar. Este o îndepărtare prin dietă, prin obiceiuri destructive, printr-un program de viață nesănătos, printr-o ordine nefirească a lucrurilor care ne privesc, uneori caracterizată prin haos, alteori printr-o ordine artificială, greșită. Toate acestea și multe alte elemente ne răpesc în fiecare zi câte ceva din acea vitalitatea de care dispunem la început.
O parte a vitalității este înnăscută, adică este prenatală, înainte de a ne naște. Ea se acumulează în perioada intrauterină și vine ca un dar ancestral, adică prin moștenirea genetică, la nivel cuantic și celular. O altă vitalitate este cea dobândită după naștere, postnatală, prin intermediul alimentelor, oxigenului atmosferic, stilului de viață, mișcării, etc.
În momentul în care resursele imediate de vitalitate sunt consumate, organismul intră prima dată în consumul din vitalitatea dobândită, nu în cea înnăscută. Când ea este depășită de cerințe prea abrupte de energie de adaptare, organismul trebuie să consume din vitalitatea înnăscută. Și aici sunt două aspecte. Uneori, cerința de energie este atât de mare, încât se epuizează vitalitatea înnăscută prin abordări distructive. Dar alteori, organismul nu reușește să o acceseze, ceea ce iarăși, constituie un impediment major.
Abordările distructive se referă la utilizarea de substanțe, obiceiuri și idei care consumă și otrăvesc acea vitalitate originală. De exemplu, o gândire negativă sau negativistă, inoculată în mintea unui copil, în genul receptării unor afirmații: „nu ești bun, nu ești în stare de nimic", adică, rostirea unor cuvinte jignitoare, care nu ar trebui niciodată spuse unui copil, pot avea un efect distructiv, care va restrânge vitalitatea înnăscută și va împiedica dezvoltarea vitalității dobândite. Este ca și cum s-ar arunca o găleată cu apă rece peste o flacără care arde într-un cuptor. Astfel de acțiuni înseamnă să stingi viața proprie sau a altor oameni.
Vitalitatea înnăscută se distinge prin expresia privirii. Este lumina ochilor. Uitați-vă la ochii unui copil. Sunt plini de lumină, bineînțeles, când cei care îl cresc sau educă nu își bat joc de el. Adultul tinde să nu mai aibă această sacră lumină. Privirea sa este absentă și întunecată. Este un gol ce se propagă din prezența sa. Expresia vitalității a dispărut sau s-a redus semnificativ.
Pe de altă parte, este posibil să nu accesăm resursa de vitalitate înnăscută de care avem nevoie, fiindcă nu știm cum. Cum să activăm acest foc sacru care se află în noi? Răspunsul este relativ simplu. Gândiți-vă ce efecte au asupra celui care spune și asupra celui care ascultă rostirea unor cuvinte bune, blânde și încurajatoare. Observi un om deprimat. Vitalitatea îi pâlpâie. Și îi spui un cuvânt de încurajare într-o formă pe care el poate să o perceapă și să o creadă. Automat, se aprinde lumina din privire și se încălzește vitalitatea din suflet. Tot interiorul, corp și minte, se activează. Este important ca ființa umană să distingă puterea ce îi conferă capacitatea de a se ridica din neputință. Și este foarte bine reprezentată această experiență în Evanghelii, când Hristos spunea „ridică-te și umblă” unor oameni neputincioși, iar rezultatul era spectaculos.
Este un fapt foarte important acela de a activa vitalitatea originară prin cuvinte bune, blânde, încurajatoare și pozitive, atât în noi, cât și în ceilalți . Posibilitățile puse la dispoziție sunt nesfârșite. De asemenea, vitalitatea originară se activează prin atingere. Dar nu orice fel de atingere are efect. Putem atinge cu pumnul și vom distruge, sau cu palma deschisă și vom vindeca. Sunt două categorii de gesturi radical diferite. Atingerea, atât psihologică, cât și fizică, are o capacitate extraordinară spre vindecare. Când prinzi de mână pe cel care se clatină, îi activezi vitalitatea originară. Paradoxal, și vitalitatea din tine va fi activată prin acest gest.
Când gândești frumos despre ceilalți, și despre tine, despre lume, univers și Dumnezeu, activezi vitalitatea originară în tine și în ceilalți prin influența vindecătoare pe care o transmiți, care trece dincolo de cuvinte, de trăiri și de gânduri. Aceasta înseamnă transpunerea. Este transpunerea prin cuvinte, acțiuni, gânduri și atitudini. Transpunerea presupune ca flacăra credinței tale să se transmită către ceilalți, aprinzând flacăra vieții care se află în ei. Și de fapt, Hristos, când a venit pe pământ, a realizat transpunerea focului vieții din inima lui Dumnezeu în inimile noastre. Este o transpunere prin ceea ce a făcut pentru noi, prin ceea ce ne-a spus și prin gândirea Sa, care transcende spațiile nesfârșite ale universului și ajunge la fiecare inimă omenească.
Fiindcă flacăra vieții se găsește în inimă, în minte și în trup. Nu trebuie să uităm niciodată de corpul nostru, fiindcă el dispune de resurse de vitalitate nesfârșită, care poate fi activată drept mijloc sigur de contracarare a bolii, îmbătrânirii și morții. Așadar, aprindeți flacăra vieții în inima voastră, și ulterior a celorlalți, profitând de orice ocazie care vi se oferă pe cărarea destinului nemuritor.
