Cartea vieții reprezintă un concept care pare straniu pentru noi, din cauză că este asociat cu o poveste sau cu un basm. Noțiunea aceasta apare atât în mitologia populară, cât și în Cartea Sfântă, în Biblie. Desigur, apare și la diferite culturi și popoare, din diferitele părți ale lumii. Și cartea vieții reprezintă o colecție de pagini în care sunt trecute toate viețile care compun țesătură complexă a lumii. Acesta este unul dintre înțelesuri. Este o carte în care sunt redate până la cele mai mici amănunte viețile tuturor oamenilor și normal, viețile tuturor ființelor. Așadar, fiecare dintre noi are o anumită parte în această mare carte a vieții. Și această parte se referă la faptul că există ceva dedicat pentru fiecare om, pentru fiecare ființă, care conservă destinul și povestea ei. 

În partea care ne aparține, există multe file și îmi place să cred că fiecare zi reprezintă o nouă pagină în cartea vieții, în acea parte care se referă la fiecare dintre noi. Scrierea în această carte se produce în fiecare clipă, din zorii dimineții până seara, fără a exclude perioada de odihnă. Și pe pagina asociată fiecărei zile se scriu toate trăirile noastre, toate gândurile, toate faptele, totul. Este un jurnal care consemnează tot ce s-a întâmplat cu noi și în noi. Un jurnal complet. 

Când eram mic, îmi plăcea să am un jurnal, al meu bineînțeles, în care să-mi notez impresiile și trăirile din ziua respectivă. A fost un demers involuntar. Pur și simplu, mi-am dorit acest lucru. Și nu mi-era ușor să selectez ce aș fi vrut să scriu în acel jurnal, fiindcă erau atât de multe idei, atât de multe experiențe, atât de multe trăiri pe care aș fi dorit să le încorporez, și spațiul sau timpul nu-mi permitea acest lucru. Cu toate acestea, acele fragmente de jurnal care au fost scrise în acea perioadă m-au ajutat foarte mult în a înțelege mai bine povestea în care sunt inclus. Fiindcă fiecare om este cuprins într-o anumită poveste. 

În același timp, îmi plăcea să citesc basme, povestiri destinate copiilor și nu numai. Dar spre deosebire de copiii de vârsta mea, îmi plăcea ca, după ce am citit, să rememorez toată secvența, toată narațiunea și să îi schimb sensul sau anumite părți din ea. Ba mai mult, îmi plăcea să mă încorporez în acea poveste ca persoană și să schimb cursul acțiunii într-o direcție pozitivă. Nu-mi plăceau poveștile care se încheiau trist. Nu-mi doream să rămân pasiv vis-a-vis de o evoluție negativă. Poveștile trebuiau să se încheie frumos. Ba chiar, ele trebuiau să deschidă poarta către infinit. Iarăși, nu știu de ce aveam o astfel de dorință de a schimba poveștile nemuritoare, cum li se spunea atunci, dar cert este că o făceam. 

Ulterior, când am crescut, am început să realizez că toată viața este un fel de poveste, atât viața mea, cât și viețile celorlalți. Și ceea ce am făcut în domeniul basmului am încercat și în cel al realității. Nu mi-a ieșit așa cum aș fi vrut. Dar ideea de bază a rămas. Viața este o poveste pe care o scriem la timpul prezent. Putem să o citim vis-a-vis de ce a fost. Dar scrierea este numai la timpul prezent. Și ea se scrie fie că vrem, fie că nu dorim aceasta. Fie că mâzgălim ceva, fie că scriem frumos, povestea continuă. În fiecare zi o nouă filă apare, pe care putem să mâzgălim nimicuri sau putem scrie ceva valoros. Ceva care să rămână în marea carte a vieții. 

Scrierea poate fi neglijentă. Poate fi la întâmplare. Poate fi o mâzgălitură asemenea unui copil care nu știe să scrie, dar se încăpățânează să traseze semne pe hârtie. Sau poate fi un scris ordonat, citeț, și care să confere un sens, o învățătură, un gând sau mai multe, ba chiar un univers de trăiri pe care oricine le-ar citi ar fi îmbogățit. 

Povestea vieții se scrie la timpul prezent. Și scrisul continuă, atâta timp cât suntem aici pe Pământ. Scrierea poate fi coerentă sau incoerentă. Scrierea poate să fie continuă sau întreruptă. Depinde. Depinde de fiecare dintre noi cum scriem, cum am învățat să scriem, sau cum ne-am deprins. 

De obicei, scrierea se învață de la un cadru didactic. Țin minte primele zile de școală generală în care o învățătoare foarte severă căuta să ne învețe alfabetul. Avea o metodă foarte violentă, brutală. De fiecare dată când greșeam, ne pedepsea. Și astfel am urât scrisul. Nu din cauza scrisului ca atare, ci din cauza învățătoarei. În plus, mult timp nu am știut să țin corect creionul sau stiloul în mână. Și nimeni nu m-a corectat până când singur mi-am dat singur seama, undeva prin clasa a șaptea. Și scriam urât. La caligrafie tot timpul eram codaș. 

Cu toate acestea, în timp, am început să iubesc scrisul, dar dincolo de școală, dincolo de ceea ce învățasem. Fiindcă îmi oferea posibilitatea de a exprima acele gânduri pe care nu puteam să le spun altcuiva. Nu puteam să le spun fiindcă pur și simplu nu aveam interlocutor sau fiindcă nimeni din jur nu dorea să mă asculte. Sau alteori fiindcă erau idei care aveau valoare doar pentru mine. Și astfel, am înțeles că principala valoare a poveștii vieții este în primul rând pentru fiecare în parte. Povestea vieții mele este în primul rând importantă pentru mine. Povestea vieții tale este importantă în primul rând pentru tine, fiindcă ne ajută să realizăm, să conștientizăm cine suntem de fapt, ce ne dorim, care ne este sensul vis-a-vis de persoana proprie. Nu ce spun alții, ci care este scopul, care este identitatea mea în această lume. Ce doresc? Ce caut? Unde vreau să ajung? Care sunt nedumeririle mele? Și ce răspunsuri am aflat? 

Fără un astfel de exercițiu reflexiv, este imposibil să-ți dai seama, să realizezi, ce vrei să faci din viața ta și ulterior, din viețile altora, mai ales a celor care depind de tine. Fiindcă noi nu trebuie să ne batem joc de darul neprețuit al vieții, pe care îl avem în mâna noastră astăzi, și nici de viețile altora. 

Și în momentul în care consemnăm ceea ce gândim și ceea ce ne dorim, avem ocazia de a reflecta asupra corectitudinii a ceea ce vrem să facem. Fiindcă atâta timp cât noi nu ne transpunem undeva, exterior, încât să putem să ne citim propriile dorințe și propria viață, ne va fi foarte greu, ba chiar imposibil, să ne dăm seama de impactul real al vieții noastre în ansamblul, dar și în specificul, ei. Și astfel, realizăm care este filă în care scriem în marea carte a vieții și unde sunt așezate toate gândurile noastre. Este o carte care subzistă chiar și dincolo de orizont. Este o carte ținută în actualitate de ființe non-umane, de persoane superioare, de îngeri. Cartea vieții constituie astfel un concept extraordinar, pe care dacă l-am intuit, dacă l-am conștientizat, atunci vom trăi o experiență diferită, minunată. 

Un alt aspect important pentru conștientizarea trăirilor pe care le avem se referă la un aspect, să zicem așa, terapeutic, adică, vizând vindecarea interioară. Pe de-o parte, ne referim la vindecarea conștiinței, prin reducerea fragmentării și tensiunilor interioare, dar și de vindecarea corpului, printr-o transpunere creativă a ceea ce se realizează la nivelul spiritual. Fiindcă atunci când ne exprimăm, când identificăm obstacolele cu care ne luptăm, începem să intuim și soluțiile și căile de rezolvare. Iar soluționarea, simbolică și practică, se traduce implicit prin regenerarea și renașterea corpului, acest înveliș materiale strâns legat de mintea, sau de conștiința, noastră. 

Și în măsura în care lucrăm cu trăirile interioare, printr-un act de reflexie și conștientizare, în aceeași măsură în corpul nostru se va produce refacerea structurii sale până la cele mai mici elemente. Și regenerarea va însoți dublând exterior orice efort depus cu sinceritate și stăruință în interior. 

Să explic puțin. Orice formă de afecțiune, de boală, cum îi zicem, sau de suferință, pornește de la nivelul conștiinței, datorită stocării unor trăiri necorespunzătoare, adică, introducerii unor elemente parazite în povestea vieții noastre. Dar în măsura în care vom conștientiza aceste spoturi întunecate și vom lucra la spălarea lor prin sublimare și eliminare, atunci proiecția simbolică a conștiinței în real, adică în corp, se va schimba ca de la sine. Și dintr-o stare patologică, caracterizată de prezența unor acțiuni și patimi distructive, se va trece la producerea unor energii cu efect terapeutic, de vindecare, care se vor materializa conducând la regenerare, adică, refacere. 

Cele două aspecte, conștiința și trupul, simbolul și realitate, sunt strâns legate între ele. Și cum semnificația este strâns legată de semn, sau ideea de cuvântul care o generează, tot astfel, conștiința noastră este conectată profund la corpul în care ne găsim. Și dacă povestea vieții este rescrisă, sau scrisă mai departe sub o formă compensatorie ce corectează deficiențele ce vin din trecut, atunci automat, și corpul nostru va reda noua formă a ideii, sau gândului, sau conștiinței, la care noi am ajuns. 

Despre acest raport între conștiință și corp vom mai vorbi. Dar să închei ideea de la început. O filă de poveste se află acum în fața noastră și involuntar, noi scriem în ea. Haideți să scriem frumos, să zugrăvim lucruri înălțătoare și luminoase, să îndepărtăm întunericul și să generăm o poveste care ne va plăcea să o recitim oricând. Și nu întâmplător, haideți să-i ajutăm și pe ceilalți din jurul nostru să scrie o poveste frumoasă în dreptul lor. Iar Cartea Vieții ne cuprinde pe toți și ea se află în mâna Marelui Creator care a adus la existență toate lucrurile.