Suprafața dinamică a realității prezintă multe particularități care ne provoacă atenția și ne captează interesul. În același timp, această suprafață în permanentă mișcare ne atrage și ne provoacă multiple probleme atunci când nu știm cum să ne adaptăm creativ la ritmul mereu schimbător al lumii înconjurătoare și al lumii din noi. Iar această inadaptare se întâmplă din cauză că în mintea noastră există o reprezentare fixă a realității și nu o proiecție dinamică, care să fie schimbătoare în funcție de context.
Și de fapt, în fiecare om există două modele principale sau arhetipuri constitutive. Unul este omul nomadic. Celălalt este omul sedentar. Diferența este mare. Omul nomadic provine din perioadele în care umanitatea locuia în mijlocul naturii. Și atunci el trebuia să se adapteze dinamic la mediul înconjurător, aflat într-o continuă schimbare. Pe de altă parte, omul sedentar a luat naștere istoric din clipa în care oamenii s-au strâns în așezări umane extinse, în genul cetăților, satelor și coloniilor, și de când au început să cultive pământul. Astfel, ei au devenit mult mai statici. Nu s-au mai mișcat decât în perimetre bine delimitate. Și perspectiva s-a schimbat, de la o dinamică flexibilă a realității înconjurătoare, la care ei trebuiau să se adapteze într-un timp scurt, la o dinamică lentă, caracterizată de ciclurile mari ale naturii, cum ar fi, lunile, anotimpurile și anii.
La acest nivel s-a adăugat din punct de vedere istoric și un alt arhetip, cel al omului orașelor, omul urban, care de data aceasta și-a construit un mediu artificial, al său, în care și-a definit propriii parametrii a ceea ce se permite sau nu în raport cu mediul înconjurător. Dar surprinzător, omul civilizației urbane a încorporat în el cele două componente, static și dinamic, nomadic și sedentar. Și acest paradox este cu atât mai mare cu cât omul civilizației urbane crede că este, dar de fapt, nu este capabil să meargă pe niciuna dintre aceste direcții până la capăt.
Pe deoparte, el se mișcă foarte mult folosind mijloace de transport care în trecut erau inimaginabile, în genul automobilului sau avionului. De asemenea, el se mișcă foarte mult folosind mintea, grație rețelelor de comunicații. Dar pe de altă parte, el este și foarte sedentar. Stă mult în mașină, stă la birou, stă în diferitele alte locuri. Niciodată omenirea n-a stat atât de mult pe scaun, pe banchetă, sau pe ceva. N-a stat atât de mult întinsă. Niciodată. Omul nomadic nu putea să-și permită acest lux. Omul sedentar avea mult de lucru. El era sedentar din punctul de vedere al mobilității așezării umane, dar altfel avea foarte mult de lucru în agricultură sau în gospodărie. Și chiar și primul val industrial era caracterizat de mult dinamism. Omul modern însă este static și dinamic în același timp, dar într-o manieră contradictorie. Și aici este sursa principală a tensiunilor în perioada pe care o traversăm în clipa de față.
Dar suprafața schimbătoare a lumii își continuă jocul de reflexii multiple. Ea nu s-a schimbat datorită acțiunii omului. Da, anumite zone din această realitate o controlăm la un anumit nivel. Dar iată, realitatea se schimbă. Se schimbă mereu. Atât realitatea din jur cât și realitatea din noi. Și în contact cu aceste realități schimbătoare, mintea umană totdeauna rămâne perplexă, fiindcă, pe de o parte, caută să ignore schimbările, presupunând că totul rămâne la fel, iar, pe de altă parte, după o vreme realizează cât de multe lucruri s-au produs. Și astfel, se încearcă un efort disperat de adaptare, ce uneori, sau de multe ori, se sfârșește într-o criză interioară de inadaptare.
La aceste două arhetipuri, aș mai adăuga încă unul. De data aceasta preluat din Sfânta Carte. Omul edenic. Așa l-aș numi eu. Sau arhetipul edenic. Este diferit de celelalte modele prezentate. În privința acestui arhetip, vom vorbi imediat. Deocamdată mă întorc la primele două. Omul nomadic și omul sedentar. Sunt două tipuri de reacție la schimbările dinamice ale realității. Reacția nomadică este de căutare a unui loc care să ofere un minim confort și în care să se poată, bineînțeles, locui. Un loc în care poate să stea. Și de aceea, omul nomadic explorează întinderi nesfârșite în spațiu și timp pentru a găsi locul de odihnă. Odată ce l-a găsit, sau odată ce a găsit ceva care îl satisface, el rămâne acolo până când condițiile se schimbă din nou, de regulă, datorită schimbărilor sezoniere.
Omul sedentar este diferit. El stă într-un singur loc și caută, pe deoparte, să se adapteze la condițiile de mediu din locul respectiv, iar pe de altă parte, încearcă să modifice peisajul din jur ca să-i fie cât mai convenabil. Dovadă, el își strânge provizii în timpul verii pentru iarna care va urma, asigurându-se că va avea unde să-și stocheze recoltele, cum ar fi, prin construirea de silozuri. În schimb, omul nomadic, când vine vremea nefavorabilă, la fel ca păsările migratoare, se mișcă în zone mai bune, în care să supraviețuiască perioadei neprielnice.
Dar omul contemporan încorporează câte ceva din ambele aspecte. Pe deoparte, el are foarte multe trăsături de om sedentar, care modifică mediul și se adaptează foarte puțin la mediu pentru a putea rezista variațiilor sezoniere. Pe de altă parte, el este și nomadic, încercând să identifice noi zone în care să meargă și să-și găsească, să zicem așa, locul care i se potrivește cel mai bine. Aceste două tipologii sunt fundamentale și dacă le analizăm cu atenție, le vom regăsi în propria viață.
Acum vom trece și la omul edenic, fiindcă este el este diferit. Pentru prima dată el este menționat în Cartea Genezei, dar tipologia lui continuă de-a lungul istoriei. Este tipologia înțeleptului, sfântului, profetului și conducătorului luminat. La ce mă refer? Pe deoparte, omul edenic este capabil să se miște în orice context într-o deplină libertate. El poate supraviețui și în condițiile bune și în condițiile extreme. El poate să facă față celor mai teribile variații ale mediului. În același timp, el este și static. El poate să rămână în repaus pe termen nedefinit. El poate să aibă o comuniune profundă cu locul în care se găsește, fiindcă locul său este întregul pământ și întregul univers. Este un om independent de mediu și de context. Ba este independent chiar și față de boală, suferință și moarte.
Cum să explic acest lucru? Simplu. Fiindcă omul Edenic locuiește tot timpul în prezența lui Dumnezeu. Pentru el, toată această realitate este un templu sfânt. Pentru el, lumea aceasta, viața, totul, sunt un dar din partea Marelui Creator al Universului. La el totul se bazează pe credință, pe o încredere nestrămutată în Marele Autor, în Marele Dumnezeu. El are și o relație specială. Exprimarea acestei relații este rugăciunea, lauda și recunoștința. Și trăiește o viață în care transpare această formidabilă golire de sine, așa cum este ea înscrisă în noi. Adică, el experimentează o permanentă uitare a sinelui propriu, în favoarea conștientizării unui sine mai înalt, a unui sine universal, a Sinelui lui Dumnezeu, care este Cel de la care el primește totul și a cărei expresie este în cele mai mici detalii.
În cartea Psalmilor apar foarte multe referințe la omul edenic. Sunt imagini foarte tulburătoare și în același timp foarte plastice. De exemplu, într-un psalm, în psalmul lui Moise, se vorbește despre cel care stă în umbra prezenței lui Dumnezeu. A sta în umbra prezenței divine, înseamnă că El este înaintea ta și tu Îl urmezi. Așa cum evreii mergeau prin pustiu, urmând călăuzirea divină, tot astfel, cel credincios îl urmează pe Dumnezeu. Și această tipologie o identificăm în cuprinsul Evangheliilor, când citim despre Mesia care a venit pe Pământ. Aceeași tipologie o regăsim în viețile oamenilor sfinți despre care s-a vorbit în Biblie.
Pentru a înțelege mai bine care sunt trăsăturile lui, ne-au fost puse la dispoziție o colecție de cărți pe care noi o numim „Biblia”. Prin intermediul Bibliei, noi avem reliefate trăsăturile acestui om extraordinar, ale Omului Primordial, sau ale primului om în sensul absolut. Dar primul om de pe pământ nu reprezintă altceva decât o copie terestră a unui model ceresc. Iar acest model ceresc am avut ocazia să îl avem în mijlocul nostru prin întruparea lui Mesia.
Omul primordial are niște trăsături formidabile. El nu este la dispoziția naturii, nu se află într-o relație de subordonare, sau de dependență până la înrobire în raport cu ea, și nici de dominație dictatorială a universului. Nu. Este un om aflat într-o relație corectă cu natura, care apare drept partener de încredere al său. Nu întâmplător, în Sfânta Scriptură se vorbește despre un nume cu profunde rezonanțe pentru ceea ce înseamnă mediul înconjurător, pământul și tot ce este pe el, și anume „Edenul”. Eden înseamnă „sălaș”, dar înseamnă în același timp și „plăcere, sau farmec”. Este o idee minunată care se află în spatele acestui nume, Eden. Similar, primul om de pe pământ a fost numit Adam, adică „făcut din pământ”. Dar această „facere din pământ” nu are o nuanță peiorativă, ci una de comuniune, de unire cu pământul, cu natura, cu universul.
Noi nu trăim într-un mediu neapărat ostil. Ostil a devenit prin păcat. Dar acesta este un mediu în care noi nu ne găsim locul câtă vreme minte edenică, acest prototip fundamental, acest arhetip originar, nu își dobândește din nou drepturile de la început. În noi sunt toate aceste trei arhetipuri: om nomadic, om sedentar și om edenic. În perioada prezentă există un arhetip urban care în mare măsură împrumută trăsăturile de la cel sedentar. Dar și arhetipul nomadic se reflectă în cel urban prin mobilitatea extraordinară pe care o are omul contemporan și prin neastâmpărul său în a descoperi lucruri noi și de a nu fi mulțumit cu ceea ce i se oferă la un moment dat. Dar există și acest arhetip primordial al omului edenic, care așteaptă să fie descoperit. Și descoperirea sa presupune un efort de meditație, adică de explorare lăuntrică, dar și de contemplare exterioară a lumii.
Pe de altă parte, nu este suficientă doar meditația. Trebuie să adăugăm ingredientul fundamental care dinamizează totul, și anume credința, sau încrederea, în Dumnezeu. Această încredere reprezintă pilonul fundamental pe care se clădește mintea edenică. Este poarta de legătură dintre noi și Dumnezeu. Și prin intermediul acestei legături, noi suntem restaurați, regenerați în forma noastră inițială, de oameni nemuritori, sfinți, sănătoși, tineri și puternici. Adică exact ceea ce ne dorim.
Omul nomadic caută acest ideal prin explorarea, dacă se poate, a întregii lumi. Omul sedentar caută același lucru prin civilizația pe care o creează, prin modificarea mediului înconjurător și prin inventarea de tot felul de mașinării tot mai complicate care să-l ajute să atingă acest obiectiv. Omul edenic însă le are de la început pe toate. Fiindcă doar el se află într-o relație corectă cu Dumnezeu. Și să nu uităm că viața este un dar divin. Prin urmare, cel mai de dorit este să cultivăm omul edenic din noi.
Dar prima dată trebuie să-l găsim. Și cum poți să găsești ceea ce nu cunoști? Cum poți să-ți dai seama de ceea ce aparent nu există? Pentru aceasta este nevoie să ne familiarizăm cu ceea ce spune Biblia. Pe de altă parte, este necesar să explorăm adânc realitățile din exteriorul și din interiorul nostru dintr-o perspectivă nouă. Domnul Iisus Hristos spunea că trebuie să privim viața cu ochi de copil. Așadar, trebuie să ne naștem din nou. Și aceasta înseamnă să dai la o parte atât pe omul nomadic, cât și pe cel sedentar.
Omul nomadic este pus pe căutarea și pe identificarea de noi resurse pe care să și le însușească. În mare parte, el are tipologia prădătorului. Omul cetății este un om al banului, un om al comerțului, un om al câștigului. Unul prăduiește, celălalt câștigă speculativ. Este o altă formă de a prăda, prin intermediul banului. Omul edenic este dincolo de toate acestea. Câștigul pe care îl caută este în primul rând de natură interioară, spirituală, foarte profundă. Idealul său este complet diferit.
Însă, despre toate acestea vom vorbi în detaliu altădată. Până atunci, contactul cu suprafața dinamică a realității ne poate împinge la trei tipuri de reacții: omul nomadic, care caută să prade ceva, omul sedentar, care caută să câștige ceva, și omul edenic, care îl caută pe Dumnezeu. Vă mulțumesc pentru atenție și, ca de obicei, a Dumnezeului nostru să fie slava acum și în veșnicie. Amin.
