Vorbirea se aseamănă cu o cârmă la o corabie sau la un vas. Ea direcționează calea pe care vor merge gândurile noastre. Vorbirea este o formă de focalizare a atenției, a minții, către o anumită direcție. Chiar dacă vorbirea uneori are un aspect involuntar, rolul ei de călăuză a minții rămâne. De aceea, este foarte important să fim atenți și să urmărim încotro ne îndreaptă vorbirea. Vorbirea are două aspecte. Există o vorbire interioară și una exterioară. Vorbirea interioară zămislește gândurile. Vorbirea exterioară dă naștere comportamentului. Și nu întâmplător, odată ce am spus un cuvânt, vom tinde să mergem în direcția a ceea ce noi am afirmat, implicit sau explicit, direct sau subînțeles. 

Când mă refer la vorbire, există și aspecte care trec dincolo de rațional. Sunt elemente emoționale și elemente care țin de influențe subconștiente de care noi nu avem habar, cel puțin în momentul de față. Din cauza impactului profund pe care îl are vorbirea, ea poate să zidească sau să dărâme, să mângâie sau să lovească. Forța vorbirii este imensă. Și funcția ei este mai mult decât cea de a comunica niște idei, ci, în principal, este de a transforma realitatea conform viziunii celui care rostește. 

Nu întâmplător, în Biblie, chiar de la început, chiar de la prima pagină, se face referință la vorbirea lui Dumnezeu. El a zis și s-a făcut. Acest principiu al vorbirii care materializează gândurile în realitatea înconjurătoare rămâne valabil și pentru noi, la o altă scară evident, dar rămâne în vigoare. De îndată ce am rostit un cuvânt, noi vom tinde să-i materializăm ideea conținută. Adică să-i dăm viață, să-i dăm chip. Și nu întâmplător, gândul pe care îl ținem pentru noi nu are aceeași putere de a ne mobiliza decât gândul rostit. Și iarăși, nu întâmplător, simțim nevoia să exprimăm ceea ce gândim tocmai pentru a imprima un anumit curs de acțiune vieții noastre sau vieților altora, pentru a modela realitatea în direcția pe care noi o dorim. 

Vorbirea este și o sabie, adică un instrument de luptă, atât de atac cât și de apărare. Iarăși, în Sfânta Scriptură se face referință, în viziunea apocaliptică, la sabia Cuvântului, care este preînchipuită drept vorbire a lui Dumnezeu. Sabia are un dublu aspect. Cu ea poți să ataci sau să te aperi. Ai nevoie de ea. Poți să ataci lucrurile rele, dar poți să ataci și lucrurile bune. Vorbirea ta poate dărâma vieți sau le poate zidi. Poate distruge și poate construi. Avem nevoie de ambele aspecte. Pe de o parte, trebuie să distrugem ceea ce este rău, iar pe de altă parte, să construim ceea ce este bun. 

Prin vorbire se nasc marile mișcări sociale. Este creată istoria. Istoria n-ar putea să existe fără vorbire. Fără o vorbire, să zicem, rostită, chiar și una scrisă, tot o formă de vorbire rămâne. Scrisul este tot o formă de vorbire. Este o consemnare într-o formă rezistentă trecerii timpului a unor gânduri, a unei vorbiri, interioare sau exterioare. 

Și acum, revin la rolul vorbirii în călăuzirea vieții. Ea trebuie educată. Nu ne naștem cu o vorbire șlefuită. O învățăm. O învățăm de la ceilalți, adaptăm ceea ce credem că ni se potrivește, învățăm regulile gramaticale, lexicul, adică cuvintele, și după aceea exprimăm propriile idei. Șlefuirea are atât un aspect exterior, forma de vorbire, corectitudinea ei, cât și interior, conținutul, mesajul pe care ea îl poartă. Și acest mesaj, de fapt, este cel care face diferența. Cizelarea mesajului pe care noi îl transmitem se realizează printr-o formă de educație, și anume, educația vorbirii. Și această educație a vorbirii ține foarte mult de caracter. 

Pe de altă parte, când vorbim, trebuie să fim atenți la interlocutorii noștri, fiindcă, normal, nu dorim să vorbim către noi înșine. Nu-i așa? Așadar, întotdeauna vorbirea are un interlocutor. Ea este destinată să mobilizeze și să schimbe fața realității. De asemenea, vorbirea, inclusiv cea interioară, poate să influențeze direct și indirect dispoziția interioară a noastră și a celorlalți. Și aici este puterea ei de rănire, mai ales pe partea emoțională, în care o vorbă poate să ne doară mai rău decât o lovitură propriu-zisă. Și putem recepta anumite lovituri verbale ca și cum ar fi fizice. Și corpul reacționează ca și cum ar fi lovit. 

Prin vorbire se transmite vindecarea, dar și boala. Prin vorbire negativă se îmbolnăvește mintea până acolo încât dă naștere unei imaginații înflăcărate care distorsionează realul. Dar tot prin vorbire, putem calma spiritele învolburate. Prin vorbire se produce intrarea mâniei. Tot prin ea se produce și ieșirea mâniei, adică, exorcizarea trăirilor negative. Vorbirea este formidabilă. Dacă ne uităm în Evanghelie, Iisus Hristos, Domnul nostru, a folosit de fiecare dată vorbirea pentru a scoate demonii pentru a-i vindeca pe oameni și pentru a corecta lucruri rele din societate. Vorbirea, așadar, este fundamentală. 

Acum vreau să trecem la o secțiunea de disciplinare, sau educare, a vorbirii. Așadar, educarea vorbirii ține, în primul rând, de mediul familial și de mediul în care deprindem forma și conținutul respectivei vorbiri. În acest sens, influențele pe care le primim în primii ani de viață, sau în prima parte a vieții, sunt fundamentale. Dar să nu ne limităm doar la acea perioadă. De-a lungul întregii vieți suntem influențați în și prin vorbire. Dar în primii ani se așază bazele a tot ce va urma. Și aici vom distinge două aspecte. Pe deoparte, deprindem conținutul înălțător al vorbirii, care se naște din sentimentele frumoase pe care părinții le-au manifestat față de copii și le-au gravat în inimile lor. Pe de altă parte, vorbim despre capacitatea de a înțelege și stăpânii mecanismul comunicării prin vorbire. Adică atunci când vorbim, este foarte important să avem un dialog real cu interlocutorul nostru și să nu fie doar un monolog. Pericolul monologului există pentru orice gen de vorbire și trebuie de evitat. 

Despre primul aspect, influențele înălțătoare, sau să zicem binefăcătoare, primite în familie, se poate spune că uneori există așa ceva, alteori nu. Influențele de la începutul vieții au drept scop să imprime chipul tatălui și al mamei în copii. Este o manieră de transmitere, prin influență, prin exemplu și prin vorbire, a caracterului părinților asupra copiilor, cu aspecte benefice sau malefice, depinzând de la caz la caz. Dar acum vom vorbi despre influențele frumoase, despre trăsăturile nobile. Un cămin, o casă, este reală când cei care o locuiesc își vorbesc frumos, se respectă, sunt atenți unii față de ceilalți și sunt precauți ca să nu se rănească, iar dacă totuși, se produce o rănire, ea să fie vindecată imediat prin cuvinte bune. Un astfel de loc este binecuvântat și cel care va avea ocazia să crească într-un astfel de cămin va primi influențe benefice pentru a-și educa vorbirea în direcția cea bună. Și aceasta îl va ajuta mai departe să reproducă în propria viață căminul fericit în care a fost crescut. 

Dimpotrivă, cel care a trăit într-un mediu distructiv, supus tensiunilor emoționale, vorbirii rele, violenței, inclusiv verbale, răutății prin exprimarea de idei negative, sau prin absența comunicării reale, sau prin tăcerea abisală, va reproduce mai departe aceleași trăsături nefericite. Și tăcerea lovește la fel de mult ca vorbirea. Este o formă de vorbire negativă. Așadar, o astfel de persoană va primi influențe nefaste pe care, din nefericire, va tinde să le răspândească, dacă nu se autoeducă mai târziu în direcția cea bună. 

Mai departe, vorbim despre monolog versus dialog. Avem tendința de a monologa și de a nu asculta pe celălalt, de a nu purta un dialog, de a nu exista acel balans al comunicării de la unul la celălalt. Să vorbim și după aceea să-l ascultăm și pe celălalt cum ne vorbește. Într-o comunicare reală rolurile se schimbă, fie ascultăm, fie vorbim, într-o alternanță naturală, simbiotică și armonică. Fiindcă până la urmă, vorbirea nu este o formă de a ne impune dorința și viziunea proprie asupra realității, ci reprezintă o formă de dialog, de comunicare. Orice proiect puternic este rezultatul unui grup care crede într-un ideal, în realizarea unui anumit proiect și merge înainte spre împlinirea lui. Comunicarea conduce astfel la comuniunea de idealuri, viziuni și sentimente între oameni. 

Nu în ultimul rând, vorbirea trebuie să fie rotundă, blândă și fermă. Da, insist, rotundă și blândă. Chiar ideile cele mai frumoase exprimate aspru, schimbă sensul cuvintelor. Fiindcă, deși ideile pot fi bune, rezultatul emoțional este opus, dacă forma nu respectă conținutul. Și răul poate să se propage chiar și prin cuvinte bune, dar spuse cum nu trebuie, când nu trebuie și la un moment nepotrivit. 

Așadar, vorbirea ne poate conduce către cer sau către iad. Ea poate să ne înalțe sau să ne coboare, în funcție de ceea ce noi alegem, conștient sau inconștient, să facem cu ea. Și un pericol iarăși foarte mare este a vorbi fără a gândi înainte. De a exprima, ceea ce nu îți este clar și fără a preciza direcția către care vrei să te îndrepți. Iarăși, vorbirea în plus este foarte periculoasă. Uneori este mai bună tăcerea decât vorbirea. Și trebuie să fim capabili să tăcem. Trebuie să cultivăm momente de liniște în care pur și simplu să „ținem post” de vorbire. Fiindcă vorbirea este o formă de hrănire a minții. Și uneori este bine să ne oprim și să ascultăm. Sau pur și simplu să ne deconectăm de la prea multă vorbire, atât a noastră cât și a celorlalți. 

Și în momentele de solitudine, este bine să ne înălțăm glasul către Dumnezeu. Fiindcă și rugăciunea este tot o formă de vorbire, adică, o vorbire către Dumnezeu. Iar citirea Bibliei este o altă formă de vorbire, a lui Dumnezeu către noi, alături de multe alte căi prin care Dumnezeu ne vorbește direct sau indirect. Așadar, să luăm aminte la toate aceste lucruri și să cultivăm nobila artă a vorbirii. 

Și astfel, vom culege roadele unei vindecări extraordinare. Este vindecarea autentică ce se realizează prin cuvinte luminoase, nobile și bune. Să nu uităm că păcatul a venit tot prin cuvânt. Boala prin cuvinte rele s-a zămislit. Dar vindecarea rămâne valabilă prin cuvintele bune care au dat naștere lumii. Și când rostim cuvinte frumoase, bune, blânde, constructive și la timpul potrivit și cui trebuie, atunci ne vom zidi interior și îi vom zidi și pe ceilalți. 

Iar când vom permite să avem momente de liniște, vom putea să ascultăm vocea Cosmosului, a Universului, vocea celorlalte ființe, vocea planetelor. Și în ultimul rând, vom auzi vocea lui Dumnezeu. Fiindcă nu trebuie doar să vorbim. Trebuie să și ascultăm. Și ascultând, să ne însușim tot ce este mai nobil cu putință pe pământ. Așa cum păsările ascultă glasul naturii și încearcă după aceea să imite în trilurile lor sunetele auzite care li s-au părut semnificative, și noi trebuie să învățăm cuvinte noi, maniere noi de vorbire, de interpretare și de modelare a realității pornind de la deprinderea de asculta în tăcere ceea ce se vorbește în universul înconjurător. 

Raiul și iadul sunt în mâna noastră. Lumea din jur poate să devină un paradis și o binecuvântare sau un loc al dezolării și distrugerii. Depinde doar de noi, de nimeni altcineva decât de noi să alegem ce este bun și să respingem ce este rău. Prin urmare, să luăm aminte la ceea ce înseamnă să vorbești într-un mod în care să aduci cerul pe pământ, vindecarea în locul bolii, pacea în mijlocul haosului și un viitor frumos în locul unui destin îngrozitor. Ca de obicei, sunt multe subiecte asupra cărora vom reveni la momentul cuvenit. Dar până atunci, vă îndemn să exersați și să cultivați nobile principii ale vorbirii cu sens ascendent. A Dumnezeului nostru să fie slava acum și în toată eternitatea! Amin.