Începem exercițiul din momentul acesta. Te oprești acolo unde te găsești. După aceea, lași ca tensiunile din corp să se diminueze până când nu mai simți acel impuls de a acționa și de a te mișca. Și lași ca gândurile să se așeze până când ele nu te mai îmboldesc spre acțiune, spre mișcare sau spre orice altceva. Și rămâi liniștit.  

Și acum îți închipui că te afli acum două mii de ani într-una din sinagogile în care Iisus, Omul Primordial, a intrat. Este o zi de sabat. Este o zi de odihnă. Este o zi de adunare religioasă. Este ziua în care Hristos, în mod deosebit, predica. Și te afli într-o sinagogă, într-o adunare, în care Iisus urma să vină. Stai pe o bancă sau pe un scaun și aștepți. Observi lumea din jur, agitația lor, veșmintele pe care le au, decorul interior al locului de închinare, eventualele ornamente, și privești către partea din față a încăperii, unde urmează El să vină.  

Așteptarea este mare. Se știe că El va veni. Unii îl iubesc, alții îl urăsc, iar alții sunt indiferenți. Tu deocamdată, nu iei niciuna dintre aceste poziții. Aștepți. Și deodată, ușa se deschide. Și apare împreună cu apostolii. Nu sunt toți. Câțiva dintre ei intră acum. Urmează o liniște. O liniște profundă. Unii simt fericire, alții ură, iar alții nimic. Sunt indiferenți. Deocamdată stai și aștepți. Doar Îl privești pe măsură ce înaintează din spatele încăperii către partea din față, unde sunt dispuse mai multe scaune pe o platformă înaltă, unde se va așeza pentru a vorbi.  

Îl urmărești. Îl vezi. Pare un om. Nimic altceva decât un om între oameni. Nimic special. Poartă haine obișnuite. Par puțin prăfuite, dar statura Lui este demnă. O postură care emană siguranță de sine, demnitatea și o profundă energie interioară. Îl privești. În drumul Său către banca din față, pentru o clipă, El își întoarce privirea către tine. Și preț de o secundă, El te privește intens ca și cum ar ști despre tine că te afli în locul acela. Dar trece mai departe. Însă, privirea aceea îți rămâne în minte. O privire care vorbește dincolo de cuvinte. Nu îți este clar ce ți-a spus, însă, ceva în sufletul tău se trezește. Nu știi exact ce este. Iubire, ură sau indiferență?  

El ajunge în față. Se așază pe scaun. Toți cei din sinagogă, din adunare, se uită țintă la el. Sunt uimiți, așteptând fiecare în felul său ce va urma. Și în această așteptare fiecare are confirmarea sentimentului că se află în fața Celui Atotputernic. I se întinde un sul de carte din Sfintele Scripturi și El începe să citească. Iar pe măsură ce citește, cuvintele Sale capătă dimensiuni cosmice. Devin tot mai ample. „Duhul Domnului este peste Mine,” spune El, „pentru a aduce oamenilor vestea cea bună a eliberării, Evanghelia.” Aceste cuvinte, de regulă, citite destul de des pentru a te obișnui cu ele, nu însemnau un mare lucru pentru tine. Acum ele capătă profunzime, sens și spațiu, deși, nu ai putea explica încă la ce se referă această inedită perspectivă.  

„Duhul Domnului este peste Mine,” continuă El, „pentru a spune robilor că eliberarea celor aflați în lanțuri a venit. A sosit vremea ca să fie scoși din închisoare. Cei care sunt bolnavi să fie vindecați. Celor care nu umblă, să li se spună să se ridice și să meargă. Celor care nu aud, să audă. Celor care nu văd, să vadă. Am venit să aduc vestea cea bună a iertării și eliberării lui Dumnezeu deopotrivă cu intrarea în marele jubileu al nemuririi.”  

Privirile sunt speriate. Unii poartă pe chip expresia bucuriei, alții a groazei, iar alții nu știu ce se întâmplă cu ei. Dar toți simt o emoție foarte puternică pe care nu și-o pot explica. Cuvintele Sale sunt profunde. Aievea, pare că Dumnezeu poruncește norilor să se miște pe cer și lumina strălucește de la soarele care se mișcă peste lume. O nouă creație se simte în ceea ce spune. Cuvintele Sale sunt puternice. Cuvintele Sale sunt profunde. „Am venit să vă aduc viața care vine din prezența lui Dumnezeu, chiar de la sursa vieții. Chiar fără a spune alte cuvinte, reverberațiile unei puteri mai mari decât omenești se simt peste tot.  

Dar demonii trebuie să arate că acest mesaj nu este bun. Oamenii trebuie să rămână în întuneric. De ce să scape? Și simți o tensiune interioară profundă. Nu știi dacă să-L iubești sau să-L urăști pe Cel care îți vorbește. Nu știi dacă nu cumva totul reprezintă o amăgire sau dacă nu cumva este un mincinos. Nu știi. Dar, pentru o secundă, El te mai privește odată. Și în privirea Sa citești propria ta viață de la începutul ei și până în clipa de față, ba, chiar mai mult, și de acum înainte, până în viitor, în nemurire. Nu știi ce să crezi. Îți apleci privirea. Ochii Săi sunt foc și lumină. O lumină blândă, dar în același timp care pătrunde în toate colțurile conștiinței tale. Nimic nu rămâne ascuns de ea.  

Și el continuă să vorbească, rostind cuvintele vieții. „Ceea ce am citit se împlinește chiar acum!” Acest „acum” bubuie precum un tunet. Conducătorii din față, fariseii, Îi spun: „Nu se poate așa ceva! Este o minciună! O blasfemie! Se crede Mesia!” La care El adaugă: „Eu sunt Cel despre care se vorbește prin aceste cuvinte. Despre Mine a fost scris prin acest profet. Duhul Meu a fost Cel care a venit peste profeți și ei au scris ceea ce ați auzit și ați citit de atâtea ori!” „Nu se poate!” Liderii religioși sunt scandalizați. Vociferează, strigă și urlă: „Taci! Nu vrem să te mai auzim! Cine ești tu?” „Este demonizat! Ce-i cu El? De ce L-am adus aici?” Dar în adunare unii nu sunt convinși că aceasta este realitatea, ci simt că El are dreptate, că într-adevăr, El este mai mult decât Mesia, adică un profet trimis de Domnul, este chiar Omul Primordial. Este chiar Dumnezeu Creatorul. Nu știu de unde vine acest gând, dar simt că aceasta este realitatea dincolo de orice aparențe. Dar demonii tulbură adunarea, urlă prin conducători, urlă prin oamenii de nimic și urlă prin vinovăția de care se simte părtaș fiecare.  

„Am venit să aduc viața și vindecarea celor bolnavi!” continuă El fără să le dea atenție. Și iată, undeva în mijlocul adunării se află un om bolnav. O mână îi târâie fără viață și nu poate să o miște. Este bolnav și neajutorat, uitat de rude și de toți ceilalți. Dar acest om privește cu speranță către El, către Mesia, către Cel Primordial. Și simte că momentul eliberării a sosit și vrea să rostească cuvintele: „Doamne, scapă-mă!” dar demonul care îl ține legat nu vrea să spună acest lucru. Și când să pronunțe cuvintele pe care le simte: „Doamne, ajută-mă!”, spune: „Pleacă de aici, Doamne! De ce ai venit să mă chinui?” Cuvintele sună altfel decât și-ar fi dorit. Dar El privește. Îl privește pe acest om și în această privire este ascunsă o putere formidabilă, o căldură extraordinară, o compasiune dincolo de imaginație și o iubire care îmbrățișează, care dă căldură și care mișcă cu totul corpul, mintea și sufletul, oferind vigoare unui trup oprimat de lupta cu o boală și cu o posesie care te distruge. Și El îi spune: „Da, vreau să fii vindecat! Ridică-te în picioare!”  

Dar este sabat. Nu este voie ca în această zi să se facă lucrări. Nici măcar de vindecare, dacă nu sunt urgențe. Conducătorii se ridică, vor să-L oprească să facă vreo vindecare care ar fi, în conceptul legii lui Moise, un sacrilegiu. Dar o putere nevăzută îi oprește. „Vino în mijloc! Vino în fața Mea!" Și omul bolnav pășește în față. Privirea sa disperată începe treptat să se schimbe, devenind normală. Și Domnul îi spune: „Da, vreau să fii iertat! Vreau ca acest demon să iasă din tine! Vreau să fii eliberat de boala ta!” Și deodată se aude un răcnet puternic. Ceva iese din acel om și, surprinzător, mâna îi devine normală. O privire frumoasă, ca de copil este acum pe fața sa. Și el privește și Îi mulțumește Celui Primordial din tot sufletul său: „Domnul meu, îți mulțumesc! De când Te aștept, Doamne! De când Te ca să mă eliberezi! Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Tu ești Omul Primordial! Tu ești Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului! Îți mulțumesc!” Și recunoscător se apleacă și se închină înaintea Lui.  

Dar fariseii nu se mai pot stăpâni! Dar nu au putere să stăpânească peste oameni, care încep să slăvească pe Dumnezeu, strigând: „Aliluia! Dumnezeu S-a întors între noi!” Iar fariseii ies din adunare, plănuind să-L ucidă. Și tu privești în continuare această scenă și ești uimit. Nu știi ce să crezi. Să-L iubești? Să-l urăști? Sau să fii indiferent? Dar simți că și tu ai nevoie de vindecare. Ai răni în suflet care par de neșters. Persoane dragi au plecat din această lume. Nerealizările s-au strâns ca un munte uriaș. Porți multe boli în trup și în minte. Și ai o frică teribilă de sfârșit, care se accentuează cu fiecare clipă care trece. Te simți tot mai singur. Tot mai sleit de puteri. Corpul îți este tot mai lipsit de vlagă.  

Și atunci te uiți către El cu insistență și ai vrea să spui ceva, care nu poate fi exprimat prin cuvinte. Și el simte insistența privirii tale. Și El se uită către tine. Și fără să vrei, descoperi în privirea Sa expresia ochilor mamei, care de mult nu mai este lângă tine. Ba mai mult, recunoști că acea privire o știai deja din vremea copilăriei. Ea a fost în ochii tuturor oamenilor care într-o formă sau alta ți-au fost de ajutor. Și te întrebi: „Nu cumva El a fost, Cel care a lucrat prin toți acești oameni?” Și vezi că El îți zâmbește dând din cap că așa a fost. „Cum? Îmi poate citi gândurile? Cine este El?” Dar oamenii din sală dau răspunsul: „Este Mesia! Omul primordial! Fiul lui Dumnezeu! Chiar Dumnezeu este în mijlocul nostru și noi nu am știut!”  

Și atunci te ridici și strigi și tu, la rândul tău: „Doamne! Vreau să fiu vindecat chiar acum!”. Și de acolo, din mijlocul adunării, privind către tine, îți transmite prin intermediul gândurilor: „Fii vindecat! Pace ție! Tot ce este rău să dispară! Corpul tău să redevină sănătos! Mintea să-ți fie din nou întreagă! Iar spiritul tău să fie liber de povară! Fie ca să te naști din nou chiar acum, copilul Meu drag!” Și aceste cuvinte capătă sens în mintea ta. Corpul îți redevine plin de vigoare. Toate tensiunile interioare dispar. Orice urmă de supărare, de îndoială, de tristețe sau de amărăciune se șterge imediat. Și viața ta devine iarăși frumoasă. Iarăși strălucitoare ca la început!  

Și acum este momentul să se ridice această scenă. O lași să se risipească aievea, dar ea continuă să rămână alături de tine ca un element constitutiv din realitatea înconjurătoare. Revii în clipa prezentă. Ești în secolul XXI, cu peste două mii de ani mai târziu. Și totuși, El este același. Templul Său se află oriunde în jurul tău, acolo unde te găsești. Iar El este mereu aproape de tine, mereu lângă tine, mereu în inima ta. Acum poți să lași ca gândurile să revină în gălăgia și tumultul acestui veac. Și te poți mișca în voie. Dar, înainte de a pleca, îți mai spun doar două cuvinte care să rămână cu tine: „Pace ție, dragul meu frate! Și fie ca El să rămână alături de tine în veci!” Amin.