Așteptarea dilată timpul. Și în momentele în care te oprești, timpul se expandează, capătă o culoare tot mai luminoasă sau mai întunecată, depinzând de dispoziția în care te găsești. Iar volumul său spațial crește tot mai mult. Astfel, când te oprești, lumea devine mai mare. Când te miști, lumea devine mai mică. Și este interesant că totul depinde de mișcare sau de absența ei.
Când te miști, timpul trece mai repede și spațiul se contractă. Iar când te oprești, totul devine mare, mare de tot, infinit, mai ales când stai suficient de mult în repaus. Similar, când te miști, gândirea tinde să se micșoreze, fiind focalizată pe actul de a te deplasa. Când te oprești, mintea se expandează, gândurile devin mai profunde, mai insistente și cumva, mai greu de suportat.
Dar a avea răbdare să aștepți și să stai reprezintă o mare virtute și o cale ascunsă pentru dezvoltarea ta interioară. Însă, societatea ne obișnuiește să ne mișcăm foarte mult și să nu avem limite pentru deplasarea corpului și a minții. Și această mișcare este cel mai adesea caracterizată de un mers dezordonat dintr-un loc în altul, fără ca noi să-l stăpânim în vreun fel. La rândul ei, mintea se află în continuă mișcare și luptă pentru a afla ceva nou, pentru a cunoaște ceva mai mult, pentru a asimila mai multe informații, iar alteori, pur și simplu pentru a se distra prin jocul imaginației.
Dar a sta și a aștepta reprezintă o deprindere ce se observă tot mai rar. Și într-un mod straniu, dar explicabil, nimeni nu-și dorește așa ceva. A trăi viața, în accepțiunea curentă, se realizează prin încerca de a o umple la maximum cu nesfârșite activități. Și aceasta reprezintă deviza majorității oamenilor. Însă, dacă viața este compusă doar din mișcare, dacă niciodată nu te oprești de bună voie ca să asculți ritmurile Universului în care te găsești, atunci mai mult ca sigur, nu vei înțelege niciodată nici rostul tău și nici rostul lumii în care trăiești. Fiindcă, dacă nu știi să te oprești și să asculți, nu vei învăța niciodată prețioasele lecții pe care viața vrea să ți le ofere și nu vei conștientiza niciodată cine ești cu adevărat, ci vei trăi roluri pe care alții ți le-au pus înainte și tu ți le-ai asimilat automat.
Cum se dobândește această capacitate de a sta și de a aștepta? Suntem siliți deseori să stăm în situații nu tocmai plăcute și să așteptăm, și atunci devine ceva teribil ca minutele, sau orele, să treacă și să nu se întâmple nimic. Aceasta este o așteptare supărătoare. Nu la aceasta m-am referit, ci la momentele pe care ți le oferi în mod voluntar cu scopul de a suspenda pentru un timp, mai lung sau mai scurt, de la feluritele activități care par a fi urgente, dar nu sunt, și de a te sustrage pentru o perioadă de timp din fața cerințelor nesfârșite pe care alții le pun asupra ta. Sunt momente de aur în care te oprești și începi să asculți lumea din jur și lumea din tine. Și Poate pentru prima dată vei distinge glasul lumii înconjurătoare, glasul naturii, glasul cosmosului și de ce nu, poate chiar dincolo de acestea, glasul lui Dumnezeu. Și nu reprezintă un lucru lipsit de importanță să-ți atrag atenția că în astfel de momente poate că-ți vei auzi pentru prima dată propriul glas, adevăratul glas, de undeva din străfundurile minții, încercând să iasă la suprafață, dar fiind reprimat de atâtea ori de activitățile zilei.
Să aștepți, dar ce? Să aștepți pur și simplu, Nu neapărat fiindcă există un scop al așteptării, un scop în sensul în care aștepți pentru a realiza ceva. Nu, nu la aceasta m-am referit, ci la o acceptare pur și simplu, în care chiar și scopurile sunt suspendate. Este ca și cum ai avea un pom, de ce nu, de Crăciun, în care așezi globuri. La fel, pentru un interval de timp, suspenzi toate activitățile, problemele, grijile, temerile, le atârni ca niște globuri într-un pom. Să zicem că unul dintre ele este globul îngrijorării pentru ziua de astăzi. Îl așezi în acel pom. Altul este globul datoriilor zilnice. Hai să-l punem și pe acesta la locul său. Altul este globul așteptărilor altora față de la tine. Și altul este globul așteptărilor tale față de tine. Hai să le punem pe toate în acest pom al așteptării și preț de câteva minute sau chiar mai multe să trăim sentimentul libertății față de toate condiționările și dependențele care îți împovărează viața, până când ele devin scopul tău de a trăi, de fapt, un scop preluat de la alții, fals și necorespunzător.
În schimb, pe măsură ce liniștea se așterne, lași să răsară încetul cu încetul reverberațiile interioare ale adevăratei identități, a adevăratei naturi care până acum a fost reprimată în exprimarea ei în jocul lumii. Este un joc în care ne punem măști și ne identificăm cu ele și, ca orice mască, este ceva străin și adăugat. Fiindcă orice mască creează involuntar și suferință.
Mai departe, stând în interiorul acestui timp suspendat, care se dilată și care aparent își pierde nuanța de continuum care curge, lași ca sufletul să ți se așeze dincolo de cuvinte, dincolo de gânduri, dincolo de temeri, de griji și de remușcări. Sunt globuri pe care le așezi în pomul liniștii cerești și tu rămâi într-o stare de relaxare profundă. Și în astfel de momente te vei bucura de ceea ce înseamnă repausul. Este o liniște profundă, dar nu absența gândirii, ci o suspendare pentru o vreme a tuturor grijilor lumii acesteia. Fiindcă gândirea continuă la nivele mult mai profunde pe care nu neapărat le conștientizezi. Este interesant că în astfel de momente cugetarea devine mai profundă și cumva, în aceste clipe vor apărea momente de clarificare, de iluminare și de înțelegerea unor evenimente legate de clipele mai dificile ale vieții. Și nu în ultimul rând, vei ajunge la o concordanță deplină a ta însuți.
Nu în ultimul rând, într-un astfel de cadru, este util să te gândești la Dumnezeu. O astfel de cugetare nu are neapărat un chip și nu poți să spui că va arăta așa sau așa. Dar ideea în sine îți va aduce o mare bucurie. Te gândești la Dumnezeu ca la un Părinte drag, ca la o Persoană luminoasă care vine alături de tine, te susține, te ajută și te întărește. Și în această stare, de altfel, primordială a naturii tale, vei simți pentru prima dată nevoia de a-I adresa primele tale cuvinte. În acest sens ne vom imagina următorul scenariu drept exercițiu de contemplare.
Te oprești, stai liniștit și lași ca tensiunile interioare să dispară din corp și din minte. Așezi toate aceste tensiuni ca niște globuri în pomul liniștii cerești și tu te duci puțin mai departe de el și aștepți. Aștepți ca să se liniștească totul. Dacă mai apare o idee, adică încă un glob, îl iei și îl agăți în acel pom. După care, în această stare de liniște deplină, te gândești la Dumnezeu, la Dumnezeul fără un anumit chip, dar care există, la Dumnezeul pe care nu-L vezi și totuși, Îl simți printr-o intuiție care trece dincolo de percepția directă. Și în această stare binecuvântată, începi să-I adresezi primele tale cuvinte, care pot să fie următoarele:
„Dumnezeul meu Atotputernic, Domnul meu, Tu ești Cel care mi-ai dat viață și datorită Căruia eu exist!”
În aceste clipe te vezi iarăși copil, născându-te în lumea aceasta, înconjurat fiind de fețele binevoitoare ale oamenilor și de îngeri, mulți îngeri, care îți deschid calea de a păși cu încredere în această lume.
„Părintele meu Atotputernic, Îți mulțumesc pentru viața pe care mi-o dăruiești și pentru ocazia de a trăi în această lume minunată!”
Iarăși distingi momentele de bucurie ale vieții, începând cu perioada copilăriei în care simțeai în interior acea vibrație lăuntrică ce se numește fericire. Este vorba despre momente în care te simțeai în siguranță și în care ți-ai dat seama pentru prima dacă că viața ta are un sens bine definit. Este clipa în care ai realizat pentru întâia oară frumusețea lumii în care te găsești și miracolul de nedescris în cuvinte al realității, al existenței și, de ce nu, al acestui dans cosmic al mișcării și vieții.
„Părintele meu, Îți mulțumesc și Îți sunt recunoscător pentru puterea de a trăi și de a exista. Îți sunt recunoscător pentru acest destin formidabil pe care îl văd punându-se în mișcare pe măsură ce pășesc pe drumul vieții, de-a lungul coridoarelor lumii și prin hățișuri care mi se par uneori de netrecut!”
Și în momentul acesta observi o pădure plină de copaci prin care nu găsești nici un drum pe unde să o traversezi. Dar în momentul în care te apropii, deodată se deschide o cărare și se oferă un drum special pentru tine.
„Îți mulțumesc că îmi dăruiești bucuria de a trăi. Nu numai că îmi deschizi calea, dar îmi oferi cele mai alese trăiri, cele mai de seamă bucurii în suflet, incluzând chiar și momentele aparent întunecate. Tu îmi oferi sprijin, călăuzire și putere care să mă ajute, să mă motiveze ca să merg având curaj înainte!”
Iarăși vezi în fața ochilor acele episoade dureroase în care zăceai înfrânt, abandonat de toți, și momente în care Îngerul lui Dumnezeu a venit alături de tine, ți-a inspirat curaj, speranță și credință. Astfel te-ai ridicat și ai mers mai departe cu o încredere deplină.
„Doamne, am încredere în Tine. Am speranță în intervenția Ta în viața mea, în faptul că Tu acționezi direct asupra circumstanțelor în care mă găsesc și Îmi oferi mâna Ta ca să mă prind de ea și să nu mă dau bătut!”
Și în aceste clipe observi detalii precise ale vieții în care Dumnezeu a intervenit într-un mod mai evident decât de obicei. Sunt momente în care evoluția evenimentelor în care te aflai a fost schimbată de așa manieră încât ai fost ajutat să ieși din situațiile dificile.
„Îți mulțumesc pentru sănătatea pe care mi-o oferi în corp, în minte și în suflet!”
Și observi o putere formidabilă care se manifestă în corpul tău și întărește interiorul organismului tău pentru a fi viguros și sănătos. Vezi acțiunea unei forțe extraordinare, asemenea unei lumini puternice, care întărește cugetarea ta pentru a fi echilibrată și a lua cele mai bune decizii. Și după aceea, undeva, dincolo de intuiția obișnuită, simți adierea sufletului, acea parte nevăzută și nematerială, care, de fapt, conține flacăra vieții. O vezi ținută în mâini de către Dumnezeu ca să nu se stingă niciodată.
„Îți mulțumesc, Doamne, fiindcă Tu îmi oferi tot ce este necesar pentru a învinge și pentru a merge înainte!”
Și deodată distingi un drum care se deschide larg înaintea ta și care avansând pe pământ atinge cerul. Dar nu este vorba despre cerul de sus, ci despre cerul refăcut aici, pe pământ. Este cerul către care ne îndreptăm acum și reprezintă o lume refăcută prin harul și slava lui Dumnezeu. Și nu este o realitate doar în spirit, ci și în minte și în trup. Da, în acest trup material al tău și al lumii.
Te oprești. Stai. Lași ca aceste clipe minunate să se liniștească de la sine. După care culegi globurile pe care le-ai pus în pom. Te uiți iar în jur. Te înscrii iarăși pe autostrada infinită a timpului. Dar până data viitoare îți rămâne în minte această idee: „Oricând cerul este aproape de mine, dacă știu să mă opresc și să aștept preț de câteva clipe!”
Îți doresc multă binecuvântare și multă pace de la Dumnezeu. Amin.
