Liniștea. Ce este ea? Când folosești acest cuvânt, poate ai imaginea unui câmp, mai bine zis, a unei câmpii, care se întinde la nesfârșit iar deasupra ei adie blând vântul. Este ca în zilele de vară, dar nu toride, în care, pentru mai multe ore, se pare că cerul și pământul încremenesc și nimic nu se mai mișcă. Fiindcă liniștea nu înseamnă absența sunetelor, ci mai degrabă, un grup de sunete de fundal care nu-ți mai atrag neapărat atenția. Și realitatea este că trebuie să facem o distincție între liniștea absenței și liniștea vieții, între lipsa sunetelor și așezarea lor într-o gamă armonică și la un nivel care să nu ne mai distragă inutil atenția.
O altă imagine asociată cu liniștea este atunci când urci pe un munte, undeva către o înălțime dominantă, și deodată, printre copaci, mergând, zărești o poiană plină de lumină. Și din clipa în care intri în acea poiană, ai impresia că timpul se oprește, iar spațiul devine nesfârșit. O poiană înconjurată de pădure este un sanctuar. Este un loc în care simți că se unește cerul cu pământul, timpul dispare, iar totul în jur se manifestă prin senzația de liniște. Sunetele nu sunt mai multe decât ar trebui, chiar dacă prin zonă trece, să zicem, un pârâu, adică, un curs de apă, susurul lui, sau zgomotul pe care îl provoacă, trecând peste stânci, sugerează aceeași senzație de liniște. Este calmul despre care natura ne vorbește nu prin absența sunetelor, ci prin prezența lor într-o manieră armonioasă, care creează un fundal plăcut pentru suflet, pentru simțurile noastre, precum și pentru mintea noastră.
Orașul, această construcție colosală a civilizației umane, este diferit. Este plin de zgomote. Liniștea este dată la o parte. Ea exista undeva, în lumea satului. Însă, orașul a alungat această stare, a pus în loc zgomotul și a adus agitația de tip „mașină”. Este un zgomot industrial care se aude peste tot. Un zumzăit radical diferit de susurul naturii. Și acest mediu zgomotos se impune și în interiorul nostru prin ritmuri care nu sunt întotdeauna bune, ba chiar sunt de-a dreptul rele. Dar nu este vorba doar despre liniștea exterioară, fiindcă ea este inutilă dacă nu este dublată și de cea interioară. Așadar, nu este vorba doar de zgomotul exterior, cât de penetrarea lui în adâncul minții, sufletului și corpului. Este un zgomot care devine o parte integrantă a vieții.
Dar zgomotul nu ne place. Mecanismele noastre de reacție străvechi, ancestrale, ne fac să reacționăm urât la zgomot. Nu ne plac. Ne crispăm exterior și interior. Mușchii se încordează. Mintea se tensionează. Spiritul este tulburat. Flacăra vieții arde, dar nu liniștit, ci spasmodic, compulsiv. Și aici este o mare sursă de rău pentru civilizația contemporană și pentru tine care trăiești în mijlocul ei, vrând-nevrând.
Mai există un zgomot puternic al imaginației. O imaginație ce trece dincolo de o anumită limită devine inflamată, mărită dincolo de normal, și ajunge teribil de zgomotoasă. Este ca zgomotul din jur. Este ceva ce nu-ți dă pace. În interior te dă cu capul de pereți la propriu și la figurat. Fiindcă o imaginație nestăpânită generează monstruozități. Este teribilă. Chiar și în lumea patriarhală pe care am părăsit-o, imaginația a jucat multe feste strămoșilor noștri, dovadă fiind conflictele și războaiele nesfârșite de care istoria abundă. Imaginația nestăpânită este așadar o primă sursă pentru degradarea interioară și pentru alungarea liniștii de care toți avem nevoie pentru a fi fericiți.
Legate de imaginație sunt și valorile la care aderăm și atitudinile pe care le cultivăm. Fiindcă atitudinile constructive sunt ca niște plante pe care le plantezi într-o grădină. În măsura în care le îngrijești, ele vor crește frumos. Dacă nu, fiind plante care necesită o îngrijire atentă, se vor usca negreșit. Sau poate vor supraviețui la limita existenței. În schimb, atitudinile negative sunt ca buruienile pe care nu le invită nimeni. De buruieni trebuie să te păzești tot timpul. Acestea sunt trăirile și atitudinile negative și negativiste, cum ar fi: deznădejdea, neîncrederea, ura și invidia. În schimb, atitudinile pozitive se cultivă cu greutate. Cresc încet și necesită multă îngrijire, dar rodul lor îți oferă elixirul vieții. Și dacă tot vorbim despre acest elixir, liniștea interioară este o parte componentă a sa. Liniștea sufletească constituie un ingredient esențial al elixirului vieții.
Gata cu teoria! Trecem la un exercițiu. Te oprești acolo unde te găsești. Relaxezi progresiv mușchii corpului, din cap până-n picioare și invers. Lași mintea să se liniștească cât mai mult, cât se poate. După care începi să-ți imaginezi ceea ce urmează. Te gândești că te afli în mijlocul unei pajiști, al unei câmpii, care se întinde în toate părțile, la nesfârșit. Munții se văd undeva departe, înălțându-se cu măreție deasupra orizontului și frumos încadrați în rama perspectivei cerului. Iarba este verde, dar nu prea înaltă. Te așezi pe ea. Este mătăsoasă la atingere. Este moale și plăcută. În jur sunt doar câțiva copaci, nu foarte înalți. Și te oprești. Și auzi cum bate vântul, cum adie mătăsos cu un foșnet plăcut, inconfundabil. Acesta este glasul tainic al zefirului, al unui vânt pe care îl simți la limita de percepție. Și auzi acordurile armonice ale vântului plăcut de vară, înainte ca atmosfera să devină toridă. Și acum este dimineață, la câteva ore după răsărit. Este un vânt răcoros și plăcut care mătură câmpia și strânge miresmele florilor multicolore care încântă privirea.
Pe lângă sunetul plăcut al vântului care îți mângâie fața, simți aromele care vin de la miile de plante care sunt în jurul tău. Distingi aromele ce vin din respirația profundă a pământului. Observi un abur ușor cum se ridică, încet, încet, din pământ, pe măsură ce razele soarelui îi încălzesc suprafața. Este mirosul inconfundabil al adâncului, o aromă plăcută, reavănă, dar plină de nuanțe olfactive care vorbesc despre regnul mineral peste care este așezată viața. Și, așa cum respirația plantelor poartă amprenta regnului vegetal, respirația pământului relevă trăsăturile minerale care se află în adâncurile sale. Și vine din adâncuri, din abisuri la care nici nu te gândești. Fiindcă toată realitatea este așezată pe munți nevăzuți care se întind la mii de kilometri în adâncime. Iar în interiorul planetei există un miez cald care respiră asemenea vieții pe care o zămislește la suprafața lui. Este un abur ce vine dintr-un miez fierbinte ca soarele, dar, trecând prin straturile tainice de munți subterani, temperatura i se micșorează și ajunge la suprafață de așa manieră încât să ne inspire cele mai alese sentimente. Este pământul care te sprijină, pe care te poți baza. Este o temelie de neclintit.
Și acum întinzi mâna, atingi pământul și îi simți țesătura, îi simți trăsăturile. Este un pământ ușor și reavăn, moale la atingere. Chiar poți să strângi un pumn de țărână ușor umed, pe care îl ridici, îl apropii și îl miroși. Este ambientul vieții. Pe acest pământ, negru la privit, cresc plantele. El are puterea de a hrăni tot ce este viu. Și când te gândești că acest pământ te hrănește și pe tine, sufletul ți se umple de o nespusă recunoștință. Fiindcă din el vin apele din care noi bem. Din el vine seva care hrănește rădăcinile plantelor și copacilor, care îți furnizează oxigen și care îți oferă hrana de toate zilele. Aceasta este pământul. Pământul din care ai fost născut și tu, fiindcă ce altceva este corpul nostru decât un pământ așezat într-o formă măiastră, frumoasă, armonioasă, luminoasă și nemuritoare. Și aceasta este o altă formă a liniștii pe care o simți acum, prin reconectarea cu originea, cu sursa, cu pământul din care ai apărut. Te poți gândi la textele din Geneză în care se spune că Dumnezeu a născut toate ființele din pământ. Fiindcă pământul este nobil. Și dacă îl vei privi cu atenție, poate vezi zări chipul strămoșilor tăi, al părinților și al atâtor oameni, cunoscuți sau necunoscuți, care au existat sau care vor exista pe pământ. Pământul este totul.
Dar nu ești doar pământ. Și vântul care bate, care adie plăcut, îți sugerează ideea de spirit, prin nuanțe pe care unele le înțelegi, sub forma minții și a conștiinței, iar altele pe care nu le distingi încă. Este spiritul și flacăra vieții. Este ceea ce se află dincolo de vizibil și de cunoscut. Este ceea ce tainic ne susține. Este esența nemuritoare.
Și acum privești cerul. Norii se mișcă pe suprafața sa ca niște pete pufoase, albe și plăcute. Nu sunt nori de furtună. Ei îți sugerează ideea de spirit care plutește deasupra pământului, așa cum a fost scris pentru tine în cartea Genezei că „Duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor” și, de ce nu, deasupra pământului aflat sub ape. Dar acum te gândești la spirit. Vezi norii cum se mișcă? Adierea lor îți oferă un mesaj plin de culoare și de nuanțe felurite ale luminii, care se schimbă pe măsură ce soarele se mișcă pe deasupra pământului. Privești aceste forme care își schimbă aspectul aparent la întâmplare. Și începi să citești prin aceste forme care se modifică asemenea unei scrieri cosmice. Și deodată un nor de joasă altitudine lasă picături de apă să cadă peste pământ. Așa se întâmplă deseori vara, ca ploaia să înceapă din senin. Dar nu este o ploaie torențială, ci doar sunt picături pe care îi simți căzând peste mână. Este mâna în care ții pământul. Aceste picături udă pământul și îi oferă capacitatea de a hrăni plantele. La fel ești și tu. Ești zămislit din lacrima cerului și din țesătura pământului. Lacrima cerului este ploaia. Și această imagine transmite ideea de liniște și cea de armonie. Este liniștea armoniei lucrurilor care se îmbină perfect, așa cum trebuie, într-o ordine desăvârșită. Și astăzi îți dai seama că liniștea constituie o reflectare a ordinii primordiale, supreme, a unei ordini așa cum ar fi trebuit să fie între tot ce există, adică, o îmbinare perfectă a tuturor elementelor naturii. Fiindcă liniștea nu reprezintă altceva decât mărturia armoniei omniprezente în dimensiunile nesfârșite ale spațiului și timpului.
Și acum, în mijlocul acestei câmpii unde stai și privești jocul naturii apare lângă tine Cel Primordial. Nu Îi știi numele, dar Îl cunoști, dar nu știi de unde. Nu-I distingi clar trăsăturile, dar Îl știi de undeva. Privirea Lui îți pare cunoscută. Trăsăturile feței Sale aduc cu cele ale persoanelor dragi din viața ta și cu trăsăturile nobile ale celor pe care i-ai văzut sau de care ai auzit de-a lungul vremii. El este Omul Primordial. Este cel mai bine să-L numești astfel. Este Cel după al cărui chip ai fost născut. Este Cel care a zămislit întreaga lume. I se spune și „Domnul”, dar Numele Său cel mai frumos este „Omul Primordial”, „Omul din Cer născut pe Pământ”. Și El te privește. Îți întinde mâna. Iar tu te oprești. Îl privești la rândul tău. Îi prinzi mâna și mergi alături de El.
Și El îți povestește despre taina lumii, despre misterul vieții și despre destinul în acest univers. Este un destin frumos, un destin măreț de luptător și de învingător, un destin de copil al lui Dumnezeu, al Celui care unește Cerul cu Pământul. Ești copilul Lui. Toți suntem copiii Săi. Și la fel cum El poartă Cerul și Pământul unite pentru veșnicie, începi să-ți dai seama că acesta este și destinul tău, de a uni aceste domenii distincte ale lumii pentru totdeauna într-un spirit și un trup nemuritor. Și înțelegerea acestei taine îți aduce putere în trup și lumină în suflet. Este un joc al cunoașterii prin care percepția și gândirea se completează reciproc printr-o înțelegere care îți aduce liniște și bucurie. Este ca atunci când erai copil și părinții tăi veneau acasă după o vreme în care a trebuit să stai singur o bună parte a zilei.
Și El îți vorbește și îți spune: „Voi fi cu tine mereu! Voi fi alături de tine până la capăt și dincolo de el! La nesfârșit!”
Dar acum te oprești din această cugetare. Toată această priveliște se retrage. Toate imaginile enunțate se risipesc. Este un decor ce dispare din orizontul vizibil, însă, rămâne în cel invizibil. Și ești gata pentru o nouă zi. Poți să mergi cu putere mai departe. Zgomotul orașului nu te mai deranjează. Nu te mai face să te încordezi. Ai un destin minunat. Trăiește-l frumos! Fii nobil și bun! Mergi având curaj și credință. Pacea Sa să fie cu tine. Amin.
