Fiecare zi are propria ei cale, diferită de cea anterioară, și inedită, fiindcă nu știm exact cum se va derula. Fiecare zi are un drum al ei, un drum propriu, inconfundabil, care nu poate fi descris în cuvinte, un drum al vieții, al devenirii, al transformării și al schimbării. Și fiecare zi oferă un nou orizont de privire și de contemplare, dar și de acțiune. De aceea, fiecare zi este fascinantă prin posibilitățile pe care ți le oferă și prin aventura care te așteaptă datorită ineditului ei. 

Uneori, dimineața te gândești ce va mai fi și astăzi. Alteori o iei mai dinainte, poate chiar cu o seară înainte, și te gândești la ce va fi în ziua care va urma. Iar alteori o iei chiar cu câteva zile înainte, ca să te gândești ce va fi peste alte câteva zile față de clipa prezentă. Acest fapt este valabil mai ales când aștepți ceva, sau când dorești cu insistență un anumit lucru, și atunci ziua respectivă dobândește un sens nou, ce se cere descoperit. Și de fapt, sensul unei zile se leagă profund de istoria vieții tale, care se construiește pas cu pas din zorii copilăriei și până în necuprinsul infinit. Este o perspectivă ce te duce dincolo de orice capăt terestru, fiindcă, într-un fel sau altul, ai în tine proiecția unei veșnicii. Da, ziua, în principiu, are douăzeci și patru de ore, dintre care o parte le dormi. Dar și această parte devine interesantă, fiindcă pe această durată tu visezi, iar în lumea visului acționezi cufundat fiind într-un alt tărâm, ale cărui dimensiuni poate chiar există, dar sub o altă formă decât ceea ce experimentezi în mod obișnuit. 

Dar acum este important să înlături temerea, îngrijorarea și suferința. Pentru aceasta, bineînțeles, vom parcurge un exercițiu. Te oprești acolo unde te găsești. Lași ca tensiunile interioare să dispară încetul cu încetul din corpul tău, după aceea din minte, și în momentul în care spiritul îți devine blând și liniștit, îți imaginezi după cum urmează. 

Te gândești că te afli undeva la munte și în față se află un drum despre care știi doar din auzite și nu l-ai văzut decât ca marcaje plasate pe o hartă. Este un drum pe care nu l-ai parcurs niciodată. Și te pregătești să mergi pe el. Este un drum în mare parte necunoscut. Știi doar în teorie cum arată, dar nu și în practică. Prin urmare, la început există puțină teamă, dar de îndată ce începi să mergi, ea dispare, lăsând locul curiozității. Și la fiecare pas, când te uiți la stânga sau la dreapta, observi pâlcuri de copaci, care se înalță cu avânt către cer, cu frunze abundente de un verde crud, plăcut privirii, cu tonalități care niciodată nu se schimbă. Sunt brazii, sau conifere, acele plante minunate care rămân verzi în toate anotimpurile, inclusiv iarna. 

După aceea, mai departe, observi frunzele care au căzut din copacii care nu sunt conifere și poartă frunze în coroanele lor. Și sunt multe frunze căzute pe pământ. Sunt multe amintiri asociate lor. Fiindcă, într-un mod straniu sau poate explicabil, căderea frunzelor evocă trecerea timpului prin prezența amintirilor care s-au așternut în suflet. Cât timp experiența rămâne proaspătă, frunza are o culoare de un verde crud. Dar când s-a trecut în orizontul amintirii, amprenta experienței devine o frunză veștejită, care rămâne totuși prezentă în cuprinsul sufletului. 

Dar tu mergi mai departe și nu le dai atenție acum. Și simți răcoarea vântului. Fiind dimineață, este puțin cam frig, dar nu atât cât să te perturbe. Dar pe măsură ce pășești, auzi scrâșnetul ramurilor de copaci răspândite pe alee. Acestea sunt ramuri care s-au desprins, uscate fiind, dar care dau un farmec aparte prin faptul că, deși opun rezistență la înaintare, totuși, prezența lor te invită să explorezi pădurea, traversând dincolo de orizontul amintirilor. 

Și aici se întâmplă un fenomen interesant. Deși avansezi pe cărare către viitor, în aceeași măsură te adâncești în ceea ce a fost și în ceea ce ai fi putut să trăiești. Revezi chipuri dragi. Revizitezi locuri prin care ai trecut. Totuși, ești în mijlocul naturii, dar acele amintiri devin atât de vii, atât de clare, încât ai putea să le atingi cu mâna. Și ele încep să prindă chip sub forma diferitelor personaje, reale sau imaginare, inclusiv propria-ți persoană în diferitele etape ale vieții. Te vezi copil alergând pe dealurile din preajma localităților pe unde ai trăit. Auzi glasurile celorlalți prieteni de joacă. Asculți vocile părinților și adulților când mergeai pe o cărare asemănătoare, undeva pe un alt munte, în trecut, și povesteai despre nenumăratele experiențe ale vieții prin care ei trecuseră. Revin imagini din perioada când ai fost elev. Vezi băncile școlii, colegii și chipurile profesorilor. Dar tu mergi înainte prin pădure către viitor. 

„De unde vin astfel de gânduri? De unde se nasc? Cum de acest orizont interior se deschide în mijlocul naturii? Care-i conexiunea între civilizație și natură, între ce ai trăit și ce se întâmplă în clipa de față?” te întrebi mirat. 

Din când în când auzi vuietul vântului cum trece printre frunze și le împrăștie, ba chiar le ridică într-un dans numai de pădure știut. Un abur fin se înalță încet din pământ după o noapte în care totul s-a odihnit. Pământul este o ființă, are o conștiință prin care trăsare și răspunde atingerii pașilor tăi. 

Și avansezi pe cărarea care nu mai urcă, ci merge drept înainte. Copacii fac zid la dreapta și la stânga ta. Nu te lasă decât să avansezi fără să te abați. Unde te duce acest drum? Ți se face puțină teamă. Ți se pare că auzi sunetul unor animale care trec. Poate fi un urs? Poate fi un lup? Poate fi ceva mai mic ca dimensiuni? Sau poate sunt păsări care caută prin pământ resturi și omizi. Sau orice altceva. Te uiți cu atenție. Normal, nu vezi nimic. Făpturile pădurii știu să se ascundă când vrei să le privești. Le auzi doar foșnind. Le auzi doar pașii, dar nu le vezi. Arta camuflajului o cunosc cu desăvârșire. Și așa se ascund și gândurile și amintirile tale, unele în spatele altor în pădurea de impresii felurite. Iar când le privești, iată, dispar. Și prezentul revine, după care iarăși mintea alunecă într-o visare plăcută spre altă zări. Și vezi nu ce a fost, ci, ce ar fi putut să fie. Un alt trecut. O altă perspectivă. Greșeli care nu ar mai fi fost comise. Ocazii care nu ar mai fi fost pierdute. Ființe iubite pe care le-ai pierdut prin neștiință, nepăsare sau prin neatenție. 

Revezi locurile în care ai trăit, dar de data aceasta mintea începe să le corecteze și, ciudat, ea urmează un alt traseu, mai frumos, mai interesant, mai pasional. Vezi viața cum ar fi trebuit să fie. Impresiile îți apare așa de viu, așa de puternic, în fața ochilor, așa de real că rămâi uimit de precizia detaliilor. 

„Unde ai fi fost astăzi dacă ai fi urmat o altă cale? Un alt drum al vieții, cum ar fi fost?” 

Te uiți în jur. Copacii nu-ți vorbesc prin cuvinte, dar intuiești că au un răspuns pe care încearcă să ți-l transmită prin ceea ce simți în suflet, nu în minte. Și îți dai seama că vocația ta interioară, cu siguranță, a fost alta. Trebuia să mergi în altă direcție a vieții. Trebuia să fi fost mult mai ancorat în pământ și mai puțin să umbli după zmeii din cer. Trebuia să fi fost cu capul mai mult pe umeri decât în nori. Din păcate, ai fost victima împrejurărilor. Un sistem educațional ambițios și nefolositor, din punct de vedere practic, te-a propulsat în direcții străine. Ambițiile părinților, sau chiar propriile dorințe, necizelate de experiența unui om experimentat, a unui înțelept, te-au rătăcit prin pădurea lumii. Din păcate, categoria înțelepților este rară. Cu anevoie întâlnești în viață un om pe care să-l numești cu adevărat ca fiind priceput în arta de a trăi. 

Și în față îți apare o persoană. Nu o cunoști, dar îi recunoști înțelepciunea. 

„De ce nu Te-am găsit când trebuia, Mare Înțelept? Undei ai fost când aveam nevoie de Tine?” 

Îl privești. El îți zâmbește și îți răspunde printr-un limbaj pe înțeles, dar care trece dincolo de cuvinte: 

„Am fost mereu alături de tine, dar nu M-ai ascultat!” 

„Dar când ai fost cu mine?” 

„Mereu, dar nu ți-ai ascultat inima. Ai urmat calea minții și cărarea lumii. Ai mers pe torentul năvalnic al gândurilor. Este o cale aparentă a puterii, dar de fapt, a nebuniei!” 

„Și ce înseamnă calea inimii?” 

„Înseamnă să-ți asculți sufletul, să-ți asculți dorințele profunde, inconfundabile și unice ale ființei tale și să le urmezi negreșit!” 

„De unde să știu cum să ascult?” 

„Trebuia să înveți să aștepți și să stai până când se depunea toată funinginea și tot zgomotul lumii. Și atunci ai fi auzi acel glas inconfundabil și primordial. Ce frumos! Ce sublim ar fi fost totul pentru tine!” 

Dar drumul se oprește brusc și începe să urce traversând o poiană. Deodată copacii se dau la o parte. Văzduhul se deschide. Soarele bate cu putere de sus. Umbrele dispar în spatele tufișurilor din jur. Pășești pe iarba proaspăt amestecată cu straturi care s-au uscat. Vezi până departe munții. Ai crezut că există doar un singur munte în zonă, dar sunt mulți alții până departe în zare. Ai considerat că ceea ce crezi este singura interpretare a realității, dar mai există și alte moduri de a vedea lumea. Și fiecare munte are logica lui și poți învăța de la fiecare câte ceva. Dacă știi să urci suficient de sus ca să vezi înălțimile lumii, undeva în zare, vei distinge Himalaya, leagănul culturii budiste. În altă parte a lumii, pe un alt versant muntos, vezi observa curgere râului Indus, de unde pornesc marile tradiții ale spiritualității indiene. Venind în Orientul Mijlociu, să zicem în zona munților Liban, vei distinge Iordanul și locurile în care s-a născut creștinismul. Iar acum, pe acest munte pe care te găsești, înțelegi că există și alte moduri de a judeca lucrurile și că fiecare om are logica lui de a trăi în contextul în care el se găsește. Și deodată nu mai judeci. Nu-i mai condamni pe ceilalți. Tu ai credința ta, dar și celălalt are credința sa. Și pe fiecare Dumnezeu îl conduce în felul său. Și deodată îți dispare dorința de a-i converti pe ceilalți la viziunea ta. Și Îl lași pe Dumnezeu să lucreze așa cum El știe. Tu îți urmezi credința iar fiecare să facă așa cum îl îndeamnă sufletul. 

„De ce nimeni nu ne învață să ascultăm? De ce? De ce toată educația este axată pe acumularea nebună de cunoștințe? De ce?” 

Întrebările rămân fără răspuns, dar vezi iarăși silueta Înțeleptului cum apare și îți spune: 

„Fiindcă lumea este nebună. Fiindcă lumea nu înțelege de unde a plecat și unde trebuie să ajungă sau mai bine-zis, unde și cum să se întoarcă!” 

„Frumos gând!” exclami și mergi mai departe. 

Pășești peste stânci cu băgare de seamă ca nu cumva să aluneci. Și drumul continuă prin pădure tot mai departe. Acum vin grijile din viitor. Pădurea devine sumbră. Întunericul este puternic. Vezi chipurile celor dragi ca venind din alte lumi. 

„Da, sigur există și o altă lume. Dar eu sunt aici, pe pământ!” 

Și vezi pragurile luminoase dintre lumi și nu îți este teamă. 

„Doamne, când vei uni aceste lumi?” 

Și auzi o reverberație lăuntrică care îți spune: 

„Nu-ți fie teamă! Sunt mereu cu tine! Am fost cu tine de la început și voi fi până la capăt! Le voi uni la momentul cuvenit toate lumile într-un singur Univers!” 

„Dar cine ești Tu, Doamne? Cine ești?” 

„Sunt Eu. Sunt Cel ce sunt. Nu am nume. Oamenii mi-au pus diferite nume, dar Eu sunt Cel Fără de Nume. Sunt pur și simplu, Cel care sunt. Sunt Cel Necunoscut și Anonim care a întemeiat și susține această lume. Poți să-mi spui Omul Primordial, sună frumos, nu-i așa? Poți să-mi spui și Domnul, dar este prea autoritar. Sunt Părintele tău, dar poți să mă cunoști și drept frate. Sunt alături de tine! Sunt prietenul tău!” 

„Dar de ce nu Te-am cunoscut mai bine când eram mic?” 

„Fiindcă alții nu te-au lăsat să asculți cu atenție glasul Meu. Dar să știi că am fost mereu alături de tine. Nu-ți fie teamă de întuneric. Totul este lumină!” 

Și în acele clipe vezi cum o lumină diafană înlătură întunericul și distingi razele maiestuoase ale soarelui cum trec prin coroanele pline de frunze ale copacilor. Până atunci totul părea întunecat, dar deodată totul a devenit luminos. 

„Este doar o problemă de percepție, copilul Meu!” 

„Dar unde locuiești Tu, Cel Primordial? Unde ești ca să Te caut?” 

„Nu trebuie să Mă cauți. Trebuie doar să Mă urmezi!” 

Și o siluetă blândă apare înaintea ta, frumoasă, demnă, tânără și puternică, care te invită să o urmezi tot mai departe. Și paradoxal, deși drumul devine tot mai greu, pare tot mai ușor, fiindcă de fapt, tu Îl urmezi pe Cel ce îți este călăuză. Și chiar dacă marcajele dispar, El te conduce pe drumul corect, iar marcajele reapar ca prin farmec. 

„Nu ești singur. Mereu am fost lângă tine și voi fi cu tine până la capăt și dincolo de el!” 

Și călătoria continuă până ajungi pe vârful muntelui unde se deschide o perspectivă cosmică. Și vezi întreaga realitate înconjurătoare și îți dai seama că înaintea ta se află un destin frumos și luminos. 

Dar normal, te întorci acum în lumea cotidiană, dar înainte de aceasta, te vei așeza pe iarba proaspătă și verde de pe vârful muntelui. Și vei privi cerul, pământul și întregul cuprins. Și astfel, îți vei da seama că te afli în mijlocul unui Templu sfânt extins la scară universală. Și în mijlocul acestui Templu ce poți face altceva decât să te minunezi de tot ce există și să adresezi cuvinte de laudă Marelui Creator? 

„Ție care ești Creatorul cerului și al pământului, Ție care ai întemeiat tot ce există și ce nu există, Ție Cel Sfânt și Atotputernic, Îți mulțumesc pentru darul vieții pe care mi-l oferi constant, pentru prezența Ta alături de mine și pentru fiecare clipă pe care o trăiesc. Și drept răspuns, doresc să-Ți dăruiesc viața mea de acum înainte și pentru totdeauna!” 

Și în această ambianță sfântă, revii în realitatea înconjurătoare. Vezi iarăși locul unde te găsești. Toate aceste realități extraordinare dispar din orizontul imediat, dar ele rămân în adâncul ființei tale. Dumnezeu este cu tine. Pace ție! Da, pace ție!