Relaxarea profundă se dobândește treptat, pe măsură ce tensiunile induse de lumea înconjurătoare încep să-și piardă din puterea lor de a-ți subjuga sufletul. Iar această subjugare îmbracă cele mai felurite forme. Pot exista cuvinte, idei sau gânduri care exercită o influență mai puțin favorabilă asupra ta. Însă, de îndată ce astfel de ecouri își diminuează impactul, abia atunci se deschide calea către intrarea în Templul cel Sfânt al destinderii, odihnei și nemuririi. Iar această experiență este cea mai mare nevoie a sufletului omenesc. Este adăpostul tainic de care ai nevoie ca să prinzi putere și energie pentru viața pe care trebuie să o trăiești.
Drept urmare, vom trece la următorul exercițiu. Lași ca tensiunea să dispară încet din corp. Te relaxezi cât mai bine. Te oprești acolo unde te afli. Lași gândurile să își urmeze și ele cursul, fără să le dai atenție. Și îți imaginezi următoarele.
Te afli pe un drum, într-o mașină care te poartă repede de-a lungul unei firului unei văi. Nu ești singur. Mai sunt și alte persoane. Nu ești tu cel care conduci. Ești unul dintre pasageri. După tine locurile sunt goale. În fața ta locurile sunt pline. Este un microbuz. Și pe măsură ce vehiculul își urmează calea, tu observi pe geam derularea mediului ambiant și ceea ce se află în jur. Și vezi cum localitățile vin și pleacă, ca și cum mașina ar sta pe loc și pământul s-ar deplasa. Reperele sunt schimbate. Dacă ai fi pe pământ, adică n-ai fi în mașină, aceasta s-ar mișca. Dar acum, fiindcă te afli în interiorul ei, pământul se deplasează. Și tu, aparent, stai fix, solidar cu corpul mașinii și totul se mișcă în jur.
Locurile vin și pleacă. Case mari și mici, bogat împodobite și sărăcăcioase, bine construite și dărăpănate, blocuri înalte și joase, iar alteori nu este nimic, poate doar străzi ce se perindă la dreapta și la stânga. Și oamenii apar din când în când. Uneori mai mulți, alteori mai puțini. Și decorul se tot schimbă. După aceea vezi câmpia întinsă până la limita orizontului, cu un verde pal ce redă ideea de toamnă. Soarele este undeva la miezul zilei. Nu reușești să-i vezi forma fiindcă, deși nu este nici prea sus și nici prea jos, totuși, imaginea lui nu ajunge până la tine . Și totul se mișcă. Mai departe vezi râuri apoi poduri. Și pe firul văii apar dealurile, iar după aceea se ivesc munții. Iar ei aleargă la dreapta și la stânga. Și aparent, tu stai nemișcat, adică, în repaus. Totul aleargă pe lângă tine.
Cei din mașină se împart în mai multe categorii. Bineînțeles, există un șofer care urmărește traseul, dar pasagerii – unii vorbesc între ei, alții citesc ceva, alții ascultă în căști muzică sau vreun post de radio, alții dorm, iar alții privesc absent ce este în jur. Dar tu privești cu interes nu numai ce este afară, ci și ce se află înăuntrul mașinii. Și încerci să distingi, atât cât poți, starea sufletească a celorlalți pasageri. Frânturi de dialog îți ajung la ureche, cu sensuri disparate, conturând starea psihologică a celor care vorbesc. Toți au un numitor comun fiindcă toți plutesc în imaginație. Este o imaginație alimentată prin cuvinte, amintiri, griji sau alte elemente preluate din lumea visului. Poate chiar și șoferul se gândește la cu totul altceva, conducând mecanic autovehiculul.
Dar tu îi observi pe toți. Le citești stările sufletești: tristețe, bucurie, amărăciune, veselie, entuziasm, dezamăgire, sau depresie, toate aceste trăiri amestecate în diferite cantități în dreptul fiecăruia. Și notezi bucuria și suferința fiecăruia. Știi că nu poți interveni. Dar și aceste stări se schimbă după un timp, fapt evidențiat parcursul discursului persoanelor care vorbesc. La fel ca decorul din jur, așa se schimb și trăirile fiecăruia. Acum se vorbește despre politică și spiritele se încing, mai departe, despre vremurile trecute și nostalgia apare imediat, sau despre viitor și atunci se nasc grijile și temerile. Peisajul interior se schimbă la fel ca și cel exterior. Dar întrebarea este: „Cei care sunt prinși în această transă a imaginației, se află în mașină sau sunt pierduți în decorul povestirii pe care o rostesc?” Dar pentru tine toate acestea sunt doar gânduri, idei și sentimente ce trec asemenea peisajului înconjurător.
Și iată, au apărut munții! Sunt munți măreți, maiestuoși, frumoși și impunători, cu creste înalte care aparent ating cerul. Sunt munți adevărați!
Și privind linia munților, trăiești experiența unei sublime revelații greu de descris prin cuvinte. Fiindcă orice munte este constituit din înălțimi care ating cerul. Este un loc sacru, fiindcă din vârf poți privi fără niciun obstacol cerul și tot ce se află sub tine. Și întotdeauna vârfurile sunt marcate prin cote de nivel ancestrale, care în trecut poate erau populate de altare și însemne ale unor zei.
Munții sunt formele de relief care străjuiesc văile. Un sentiment de profundă admirație se naște în suflet privind aceste întocmiri artistice constuite din rocă dură și puternică, venită din adâncul pământului. De asemenea, prezența muntelui stăruie mai mult în orizontul privirii tale decât alte forme de relief. Înălțimea și lungimea îl determină să rămână multă vreme în perspectiva contemplație, suficient cât să îi distingi frumusețea și taina. Fiindcă orice munte are și o taină, ce se descoperă doar celor care știu să se apropie așa cum se cuvine de ea.
Și drumul continuă. Valea tot urcă până când ajungi undeva la ceea ce se numește cumpăna apelor, adică la o trecere între două văi, și bineînțeles, între două râuri. Și ai venit pe o vale și pentru a coborî pe o altă vale. Dar aici te oprești. Și faci un popas. Mașina se oprește. Călătorii coboară. Cei care vorbeau continuă să sporovăiască în lumea lor, fără să vadă nimic din ce se află în jur. Cei care dormitau s-au trezit pentru o clipă așa, mahmuri, privesc în jur, și nu înțeleg despre ce e vorba pentru a continua să doarmă în picioare. Cei absenți continuă să rămână absenți. Dar tu privești în jur și vezi frunzele proaspete ale copacilor, pădurile din jur, unele mai verzi, altele mai gălbui, dar toate înveșmântând văile și munții înconjurători într-o atmosferă de sărbătoare. Fiindcă în fiecare anotimp se trece printr-o sărbătoare. Așa se marchează încă o etapă a devenirii. Devenirii către ce? Normal, devenirii către către nemurire. Foarte înălțător gând!
Și deodată, cum privești către pădurea din apropiere, observi o cărare ducând către ea. Și îl vezi apărând pe ea, pășind ușor, pe El, Cel fără nume, Cel Anonim, dar totuși, de toți știut. Poți să-i spui Domnul. Poți să-i spui Mesia, sau Omul Primordial, Omul și Dumnezeu în același timp. Nu-I distingi fața, deși este cunoscută. Hainele Îi strălucesc, deși nu le vezi exact forma. Dar observi privirea Lui. Și în această privire descoperi o compasiune, o iubire și o bunătate ce nu pot fi descrise prin cuvinte.
Și îți vezi propria viață. Te vezi pe tine așa cum ești. Îi vezi și pe ceilalți. Da, ceilalți nu Îl observă, nu Îl văd. Dar tu Îl vezi fiindcă ai ales să privești lumea prin ochi de copil. Prin ochii copilului de odinioară, neprogramat să trăiască într-o poveste care nu este a sa. Există o poveste inventată de oameni, nu este adevărata poveste a lumii și a universului înconjurător. Povestea pe care oamenii și-au creat-o nu este și povestea acestui minunat cosmos care ne înconjoară. Sunt povești care merg în paralel. Una este ficțiune pură, cealaltă este pură realitate.
Și Omul Primordial te privește și îți vorbește prin trăiri care grăiesc mai mult decât o mie de cuvinte, și care traduse, ar suna astfel: „Ai încredere în Mine. Sunt alături de tine. Nu-ți fie teamă. Lasă grijile, supărările și orice fel de tensiune care te apasă. Te afli într-un vehicul nevăzut care te poartă dincolo de capătul aparent al lumii până în nemurire. Toate se schimbă, dar tu rămâi alături de Mine, copilul meu! Da, vei rămâne la nesfârșit!"
Însă acum această frumoasă imagine se risipește încet, încet, pe măsură ce lași ca orizontul privirii să ți se umple de impresiile din realitatea înconjurătoare, de acolo unde te găsești. Simți din nou tensiunea clipei și agitația momentului. Ai revenit în realitate. Dar nu uita că te afli într-un vehicul invizibil, care te poartă prin acest cosmos nesfârșit până la Marea Întâlnire cu Cel fără de început.
Îți doresc multă pace pe drumul acesta, dragul meu prieten și frate în umanitate!
