Realitatea este reprezentată de tot ceea ce există, mai precis, de tot ceea ce există cu adevărat, adică, nu de ceea ce ne închipuim că există. Și aici intervine o problemă, fiindcă între noi și realitate se interpune o imaginație care de multe ori are tendința de a distorsiona sau de a ignora anumite detalii, de multe ori esențiale, pentru a distinge ceea ce se întâmplă cu adevărat. Evident, distorsionarea și ignorarea reprezintă două impedimente majore în actul cunoașterii, fiindcă a cunoaște înseamnă să-ți dai seama cum sunt lucrurile de fapt, cum este realitatea, dincolo de presupuneri.
Așadar, pentru a ne întări capacitatea de a evalua corect realitatea, te invit să parcurgem următorul exercițiu. te oprești acolo unde te găsești și lași ca repausul să vină asupra corpului tău, asupra minții tale, și începi să-ți imaginezi următoarele.
Îți închipui că te afli într-o barcă pe un lac. Vântul abia adie. Pe suprafața lacului apar valuri, dar nu foarte mari, ci doar o mișcare ușoară ce se simte la nivelul bărcii, care se balansează calm într-o parte și-n alta, într-un fel de legănat monoton, numit „tangaj”. Privești cerul cu interes. Este un albastru superb de toamnă târzie. Observi copacii din jurul lacului cu frunzele îngălbenite. Și pe măsură ce timpul trece, observi că barca se mișcă imperceptibil, fără ca tu să faci nimic. Există un curent subacvatic, sau poate chiar vântul, care o animă. Și uneori există tendința de apropiere de mal, iar alteori de depărtare, fără ca tu să intervii în vreun fel.
După o vreme pui mâna pe vâsle și începi să tragi de ele. De data aceasta, deplasarea va fi în direcția dorită. Dar aici îți trebuie un reper. Dacă nu îl ai, vei rătăci prin mijlocul lacului, făcând zigzaguri, cu speranța ajungerii în locul dorit. Dar te oprești undeva în mijlocul lacului și observi dâra lăsată de siajul bărcii în urmă. Mai sunt și alte ambarcațiuni în jur. Unele au vele, altele sunt ca aceea în care te găsești, manevrate doar cu niște simple lopeți. Ba, mai sunt și motonave, adică vaporașe care parcurg lacul în lung și-n lat.
Și privești. Și observi fețele oamenilor din celelalte bărci. Notezi formele ambarcațiunilor care se mișcă în jurul tău. Și cumva, privind, deodată, începi să-ți aduci aminte de ocaziile prin care ai trecut și în care ai fost într-o situație similară, plutind în mijlocul unei realități pe care nu aveai cum să o stăpânești decât cu echivalentul unor sărmane lopeți. Și începi să intuiești că întotdeauna a existat un curent care te-a purtat fie spre mal, fie spre mijlocul lacului vieții tale, fără să-ți dai seama de regula după care acționa.
Dar revii la momentul în care te afli în mijlocul lacului într-o barcă. Deodată cerul se întunecă, apar norii, vântul devine puternic și valurile se măresc. Tangajul se amplifică și decizi că trebuie să te apropii de mal, de locul de unde ai plecat. Dar este mai dificil drumul de întoarcere, fiindcă vântul îți stă împotrivă. Și barca nu vrea să te mai asculte. Lopețile au devenit ineficiente. Și atunci mărești efortul și tragi mai puternic, tot mai puternic, de ele, având teama de a nu fi dus în larg sau de a fi împins în mal. La ce se referă această teamă? Nu este straniu? De fapt sunt două temeri împletite, care se amplifică reciproc, ducerea în larg sau izbirea de mal.
Însă, după mult efort, ajungi la debarcader. Legi parâma bărcii, pui lopețile în interioriul ei și te întorci către lac. Și privești. Vântul a devenit foarte puternic. Valurile sunt tot mai mari. Ambarcațiunile de pe lac s-au retras o dată cu tine. Și privești schimbarea. Observi cum realitatea, care era plăcută cu o jumătate de oră înainte, a devenit inospitalieră imediat mai târziu. Oare de ce? Nu ai un răspuns. Dar privind cu atenție, distingi detaliile acestei imagini. Și remarci faptul că oamenii care, stând pe lac, nu au dat atenție schimbării vremii, ci s-au concentrat pe propriile planuri pentru acea zi, au avut cele mai mari probleme să se întoarcă la mal în timp util. Ei au plutit în imaginația gândirii, pierzând contactul cu realitatea.
Și cugetând la acestea, deodată, în mijlocul lacului vezi apărând chipul Omului Primordial. Uneori El apare ca o siluetă înaltă, poate mai mare decât Statuia Libertății din New York, alteori este înaltă cât tine. Este o Persoană care se ivește atât în mijlocul furtunii, cât și în orizontul senin. Este Cel care te învață și îți spune:
„Nu-ți fie teamă și învață. Învață de la Mine și urmează-Mă!”
„Dar unde să Te urmez, Doamne?”
„Pe cărarea vieții!”
„Dar ce înseamnă aceasta?”
„Înseamnă să privești detaliile vieții. Înseamnă să nu te lași târât de imaginație, plutind fără noimă în cuprinsul realității!”
„Cum Doamne?”
„Fiindcă, nici în mijlocul lacului nu este bine să zăbovești, ca să nu te rătăcești, nici aproape de mal nu este bine să stai, ca să nu te izbești de el, ci trebuie să ții cârma în echilibru, la mijloc, pentru a înainta fără probleme către destinația dorită.”
„Dar Cine mă va ajuta să nu mă pierd în neantul ademenitor al imaginației, încât să nu știu când vânturile încep să bată puternic, împotriva direcției către care vreau să merg? Există Cineva care să îmi ofere cunoaștere, acea înțelepciune tainică adecvată fiecărei împrejurări?”
„Fiindcă dincolo de vălurile de ignoranță ale lumii, dincolo de vorbăria goală înconjoară, dincolo de propria ta vorbărie fără rost, Cel Primordial te călăuzește și te ajută la fiecare pas!”
Și privești de pe acel debarcader către Omul Primordial și de fapt, te vezi pe tine, purtat prin grație divină, din putere în putere, către un viitor real, nealterat de iluzie.
Iar acum revii în realitatea în care te găsești. Privești în jur. Ești în mijlocul unui alt fel de lac și plutești într-un alt gen de barcă ce aparține timpului ce-ți este dat pentru a urma calea minunatului tău destin.
Îți doresc să ai o zi minunată, dragul meu prieten și frate, în umanitate! Pace ție!
