Observam agitația din jurul meu în timp ce călătoream cu metroul, înconjurat fiind de valuri de oameni care mă împingeau din toate direcțiile. Era ca și cum m-aș fi aflat în mijlocul unui râu tumultuos, care se revărsa peste nenumăratele pietre întâlnite în cale. Cu toate acestea, îmi imaginam că mă aflu pe un deal înalt, neclintit și stabil în calea vântului, în timp ce valurile de agitație trecea pe lângă mine, fără a mă afecta în vreun fel.
Zgomotul trenului cuprindea totul. Trosnetul metalic al structurii rezona cu vibrațiile profunde ale roților ce rulau pe șine. Era un fundal constant ce pătrundea atmosfera din jur. Și deodată, am remarcat cum o trăire neplăcută, asemenea unei slăbiciuni venind din adâncuri, își făcea treptat apariția. Gânduri întunecate încercau să-mi distorsioneze percepția, colorând realitatea înconjurătoare cu nuanțe cenușii. Era un cocktail amar de senzații ce tindeau să murdărească seninul păcii din suflet. Și pentru o clipă, gândurile au început să se zăpăcească, atrase fiind spre o direcție necunoscută. Era o nostalgie care îmi genera melancolie și teamă. Amintiri sensibile răsăreau din trecut fără ca eu să le fi chemat. Dar nu le-am dat atenție, ci treptat, m-am întors la clipa prezentă, ancorându-mă iarăși în realitatea visurilor mele.
Și am început să disting fețele celorlalți oameni. Una câte una, ele au devenit vii, fiecare exprimând anxietate, îngrijorare, plictis, depresie sau frică. Fiecare persoană părea să fie un emițător care își transmitea mesajul către lume. Și fiecare canal de emisie conținea o poveste unică, asemenea celei pe care o purtam și eu în suflet. Normal, decepția pâlpâia în ochii multora. Amintiri întunecate soseau în dreptul fiecăruia în ritmul roților ce se rostogoleau peste șine de-a lungul beznei tunelului prin care metroul avansa tot mai mult. Chipuri umane felurite, brăzdate de emoții nespuse, păstrau tensiunile încastrate ale trecutului, vizibile de îndată ce le priveai cu atenție. Și cu multă compasiune, m-am apropiat de aceste suflete rănite, ascultând cu blândețe strigătul lor pentru sens, înțelegere și ajutor.
Alți oameni erau furioși și agitați, cu nervii la pământ la începutul unei noi zile. Pentru ei rezultatul orelor ce urmau să se dezvăluie constituia un mister de nepătruns. Oboseala se manifesta în comportamentul lor. Și am observat acest flux haotic de sentimente, care se suprapunea ciudat peste zgomotul continuu al roților.
Aerul era cald și umed. O climă tropicală era închisă etanș în spațiul îngust al unui tren de metrou ce călătorea pe sub pământ, la câțiva metri adâncime sub străzile civilizației. Și în mijlocul acestei scene căutam un sens general al piesei vieții, având întrebări în genul: „Cine sunt? De ce mă aflu aici? De unde vin acești oameni și încotro se duc? Care este scopul acestei lumi?”
Deși nu primeam un răspuns explicit, trăirea îmi rezona cu vibrații ascunse, ce veneau tăcut de dincolo de bolta albastră. Și în tăcerea clipei, gânduri noi se formulau pentru a zămisli un sens ce nu putea fi exprimat pe deplin în cuvinte. Și era tot mai lămurit. Tot mai pe înțeles. Era o descoperire prin care lumea redevenea un paradis. Și percepția mea capta semnale miraculoase venind din Marea Lume. O înțelegere unificatoare se năștea în clipe ce se expandau la nesfârșit. Iar cunoașterea devenea reală. Totul dobândea sens. Totul. Un profund sentiment de fericire se extindea asupra întregii vieții, într-un joc al ființării care nu are sfârșit. Și totul se descoperea tainic, venind din marea tăcere ce înconjură aparențele pentru a dezvălui esența lumii.
Iar de îndată ce înțelesul a devenit lămurit, ușile vagonului s-au deschis, dezvăluindu-mi acea stație care mă aștepta drept poartă de intrare pentru o nouă și minunată Zi.
