A sta înseamnă a aștepta — doar privind în jur, ca să văd ce se întâmplă. Cu o blândețe profundă și cu un interes deplin, m-am apropiat de meditația zilnică a simplei așteptări, fără nicio încercare de a schimba ceva. Asemenea unui copac plantat într-o grădină, am simțit atingerea timpului cum călătorea prin spațiul interior al ființei mele. 

Cei din jurul meu își urmau parcursul zilnic, agitați de impulsul dorințelor, de nebunia planurilor și zgomotul iluziilor. Dar am rămas tăcut, simțind diferitele tonalități emoționale ale spiritelor lor. Apoi mi-am îndreptat atenția către focul sacru al dispoziției mele interioare. 

Cu delicatețe, am observat lumina și căldura care ieșeau din îngemănarea incandescentă de lumină stelară aflată în adâncul trupului meu. În trecut, au existat perioade când părea stins, dar acum era plin de energie — suficientă pentru a transmite o atmosferă de calm și încredere celor pe care îi întâlneam. După aceea m-am acordat la canalele de comunicare cu ceilalți oameni. Am simțit tensiunea din vocile lor, încordate din cauze vizibile și invizibile. Era ciudat să observ efectul a ceea ce se ascundea în fundalul vieții lor. 

Dar privind, fără a judeca, a apărut un sens integrator, care treptate s-a difuzat în propria mea conștiință. Am observat cu atenție mișcările lor, dansând parcă sub îndrumarea unui coregraf aflat departe de scena experienței cotidiene. Fețele lor erau distorsionate de emoții care călătoreau înainte și înapoi prin multitudinea ipostazelor umane posibile. Și toate aceste observații le-am așezat în prețiosul arc al timpului, ca o dovadă a traversării acestei secțiuni umbrite de iluzie a universului. Însă, nu puteam fi indus în eroare, fiindcă în tăcerea clipei descopeream urmele de pași ale Omului Primordial și auzeam glasul Spiritului Său călăuzindu-mă spre destinația corectă, în timp ce ademenirile iluziei trăgeau asemenea unui năvod pe toți cei care nu știau să distingă chemarea Celui Sfânt și Atotputernic.