Te afli într-o cameră plină de zgomot și voci furioase. Și ești tentat să reacționezi, să intri în mijlocul tumultului cu dorința puternică de a clarifica problemele aflate în discuție. Însă, corpul îți devine încordat, mintea se tulbură, iar emoțiile intră într-o stare de agitație, gata să izbucnească prin cuvinte pătimașe. 

Dar deodată, distingi cum tumultul ce s-a răspândit peste mintea ta se dispersează ca un nor suflat de un vânt puternic. Brusc, te observi ca fiind singur pe vârful unui munte, înconjurat de un cer pictat intens în albastru. Corpul îți rămâne încordat, deși nu mai este clară cauza. Inima îți bate repede, dar nu mai există niciun motiv evident. 

După care, mușchii tăi treptat se relaxează. Apoi, emoțiile se liniștesc. În cele din urmă, gândirea îți devine limpede, gata să se contemple dincolo de ceea ce se întâmplă cameră, pe tărâmul imaginar al peisajului copilăriei, pe care se profilează cerul întins peste munți înalți de încântare și de visare. Și abia acum realizezi cât de zadarnic este eforatul de a încerca să schimbi ceva din cuprinsul iluziilor ce te înconjoară. Astfel, ieși din rolul conflictual atribuit de de amăgirile lumii pentru a deveni un simplu spectator al unei situații care nu te interesează în vreun fel. 

Și înțelegi că trebuie să renunți la prima reacție care îți vine în minte și să creezi un spațiu de contemplare în care să evaluezi obiectiv ceea ce se întâmplă cu adevărat. Și pe acest tărâm al libertății depline, se introduce un interval între cadențele de momentele care se succed, ce îți permite să oprești reacțiile pătimașe înainte ca ele să se transpună din gânduri și trăiri interioare în comportamente exterioare. Fiindcă numai astfel, vei putea rămâne netulburat și să distingi lucrurile așa cum sunt, eliberat de amăgirile și distorsiunile unui ev supus iluziei.