Am tendința de a-mi umple tot timpul cu activitate. Simt că, dacă rămân nemișcat mai mult de câteva minute, cu siguranță voi irosi timpul și nu-mi voi împlini obligațiile. Sarcină după sarcină, se succed neîncetat, iar atunci când nu există niciuna, apar alte îndatoriri, care nu lasă loc pentru odihnă și tăcere. 

Ciudat este că am observat că îmi este teamă să rămân liniștit mai mult de o jumătate de oră. Nerăbdarea a fost starea mea firească încă din copilărie. Joaca împreună cu ceilalți copii în jurul blocului era plăcută, dar chiar și atunci neliniștea fierbea în mine. Astăzi simt aceeași lipsă de răbdare, o vâltoare ce îmi tulbură mintea. Din nefericire, dacă cedez acestei tendințe, în scurt timp ajung complet epuizat, secătuit de o alergare fără de sfârșit. Mi-e teamă să mă opresc, și totuși, nici măcar nu cunosc destinația către care să mă îndrept. Știu doar că, menținându-mă mereu în mișcare, scap pentru o vreme de stările apăsătoare până când vine noaptea. Atunci începe provocarea și mai grea: să trec peste noapte, hăituit de aceeași nerăbdare care m-a urmărit în timpul zilei. 

Această dorință ciudată de a mă mișca fără odihnă o simt mai ales în abdomen, undeva în jurul stomacului și al intestinelor. Parcă există o conexiune între intestin și creier, care transmite instantaneu un semnal către cortexul decizional, împingându-mă brusc dintr-o activitate în alta. Sunt eficient, desigur, dar este ca și cum aș conduce o mașină fără frână, bazându-mă doar pe accelerație și ambreiaj, manevrând cu o precizie încordată volanul, ceea ce este epuizant. 

La început am încercat să localizez regiunile din corp activate de acest impuls al neliniștii, în diferite părți ale corpului. Era o senzație care ardea ca o apă clocotind într-un vas sub presiune. Am început să domolesc marginile arzânde, să liniștesc inflamația emoțională ce îmi tulbura simțurile. Apoi am înțeles ceva important și anume, că imaginația îmi crea această frământare. Nimic din corpul meu nu declanșase hiperactivitatea. 

Și atunci am început să vorbesc interior acelei părți rebele din mine: 

„Nu te teme! Nu încerca să fugi de acest sentiment! Nu e nevoie să dovedești că te porți cum se cuvine. Cei care te-au judecat și ți-au tulburat liniștea nu mai sunt prezenți în viața ta. Liniștește-te, copil nevinovat! Odihnește-te, adolescent neînțeles! Stai în pace, tinere care ai muncit zadarnic la proiecte pe care nimeni nu le-a prețuit! Uită, fost elev de liceu militar, vremurile în care căutai refugiu în muncă și învățătură ca să scapi de abuzurile altora! Acesta este un alt timp. Toate acele lucruri au trecut!” 

De îndată ce am încheiat acest dialog interior, m-am liniștit. Cu mintea limpede, am început să mă odihnesc în deplina acceptare a ceea ce sunt, dincolo de permisiunea și aprobarea altora. Și am fost uimit să descopăr rădăcinile neașteptate ale acestei neliniști. 

Mintea mea a devenit cristalină. Vâltoarea activităților nesfârșite a încetat. Am redevenit acel copil mic, care putea petrece toată ziua privind cu atenție și grijă lumea din jur. Mi-am dat seama că lipsa de înțelegere a fost cauza principală a comportamentului meu înstrăinat, care mai târziu s-a transformat în muncă excesivă și activitate continuă. Eficiența câștigată pe acest drum a fost plătită scump printr-o agitație lăuntrică ce m-a ținut în mișcare, ziua întreagă și, adesea, mare parte din noapte. 

Există o putere profundă în a rămâne tăcut, în timp ce totul se schimbă în jurul tău. Întotdeauna am admirat capacitatea de a fi liniștit și echilibrat, indiferent de circumstanțe. Dar, pentru cea mai mare parte a vieții, dorința irezistibilă de a acționa a fost singura cale prin care am simțit că sunt în siguranță, sau măcar prin care am reușit să ignor frica și să traversez vremurile grele. 

Acum, văzând adevăratele cauze ale acestui comportament nedorit, am dobândit înțelepciunea de a dezmembra zgomotul emoțional care mi-a tulburat viața. Și cu această nouă înțelegere, am hotărât să rămân atent la reacțiile nepotrivite pe care le am în fața unui mediu aparent amenințător și să cultiv curajul de a rămâne prezent și încrezător în viață, așa cum este ea, cu toate tendințele ei de schimbare. 

Și aici meditația „muntelui” mi-a fost de mare ajutor, învățându-mă să îmbrățișez verbul „a fi”, mai degrabă decât cel de „a face”, și astfel, să mă bazez pe mine însumi în privința stimei de sine și judecății cu privire la locul meu în univers.