Un profund sentiment de apartenență 

Bunătatea iubitoare nu este ușor de transpus în realitate dacă dispoziția interioară s-a abătut de la starea ei firească de echilibru. Dar astăzi am încercat să unesc aceste două mari concepte. Am început prin a îmbrățișa în conștiința mea întregul spectru al vieții. Și deodată, diferitele personalități pe care le-am purtat de-a lungul timpului au apărut în fața mea. Le-am zâmbit cu bunătate, adăugând simpatie, și am acționat cu iubire pentru a le unifica interior. Cu mâinile speranței le-am cuprins în tăcere, dar cu adâncă înțelegere asupra clipelor în care ele s-au manifestat pentru a-mi oferi siguranță în împrejurările prin care am trecut. 

Apoi mi-am extins afecțiunea asupra realității din jur. Și am observat cerul frumos de deasupra mea, copacii care se ridicau în apropiere, oamenii care treceau pe stradă și clădirile felurite ale orașului. Pentru prima dată am parcurs aceste imagini cu grijă și am proiectat asupra lor o iubire adâncă. Instantaneu, toată anxietatea a dispărut din suflet și a fost înlocuită de un profund sentiment de apartenență la minunata planetă Pământ. 

Blocat în traficul auto 

Coada lungă de mașini a rămas neclintită, în ciuda trecerii timpului. La început m-am înfuriat pe situație și m-am învinuit că am comandat mașina în care mă găseam. Mușchii mi s-au contractat violent, iar încheieturile mi s-au înțepenit de tensiune. Din fericire, am observat aceste schimbări și instinctiv am început o scanare rapidă a corpului. Dispoziția îmi era într-o stare jalnică. 

Furia insista să mă stăpânească, dar am făcut un pas înapoi, limitându-mă să privesc acest impuls violent și straniu, ca fiind ceva străin. Apoi am fost tentat să lupt împotriva tensiunii din corp. Dar, deodată, mi-am dat seama că orice efort de a rezista ar fi sporit povara. Așa că, în loc să încerc să-mi liniștesc mintea, m-am retras în interiorul ființei mele, așezându-mă într-un loc de unde să privesc în tăcere detaliile experienței vieții. 

După o izbucnire de amintiri dureroase, lumea mea lăuntrică a devenit treptat liniștită, iar percepția mi s-a limpezit. Am continuat scanarea corpului până când autovehiculul a ajuns la destinație. În cele din urmă, am înțeles că o abordare calmă este mai folositoare decât o izbucnire nechibzuită de mânie. 

Înțelepciune în mijlocul lumii 

Prilejul de a practica relaxarea poate apărea pe neașteptate. Într-o dimineață am fost martor la o discuție în care toți vorbeau unul peste altul, ridicându-și glasurile. Am fost tentat să intervin și să-mi exprim punctul de vedere. Însă, brusc am înțeles că ar fi zadarnic să intru în această ciocnire de cuvinte. Așa că m-am mulțumit să privesc detașat întreaga scenă. 

Fără să iau partea nimănui, mi-am mutat atenția de la mesajele rostite la energia emoțională ascunsă în ele. Spre surprinderea mea, percepția mi s-a întunecat cu un fum gros și negru, care părea să iasă din inimile vorbitorilor. Am fost îngrozit de violența limbajului utilizat de unii dintre ei, care lovea puternic în opiniile celorlalți. Și totuși, am rămas un privitor pasiv, lăsând norul întunecat să treacă pe lângă mine. 

Minutele s-au succedat cu încetinitorul, dar în cele din urmă tensiunea s-a risipit, pe măsură ce participanții au ieșit din încăpere. Am rămas singur în mijlocul acelui loc, cu o dispoziție senină în interiorul meu. A fi ca un munte în această lume înseamnă mai degrabă a privi decât a acționa. Și aceasta este, cu adevărat, tot o formă de înțelepciune. 

Observând propria-mi frământare lăuntrică 

Obișnuiam să mă comport haotic după o noapte proastă de somn, aruncându-mă în multe activități a doua zi sau răsfățându-mă cu cantități mari de dulciuri. Dar astăzi am realizat cruzimea cu care mă tratam. Așa că, în loc de muncă și biscuiți, mi-am îndreptat atenția spre partea din mine aflată în suferință. Cu surprindere, am simțit o rezistență, ca o răzvrătire lăuntrică. Recompensele obișnuite erau așteptate, nu cuvintele mele blânde. Furia s-a ridicat împotriva mea, dar am stăruit să manifest o bunătate iubitoare atât cât am putut. Înăuntrul meu, ceva amorf și întunecat, asemenea unui personaj de basm, nu era mulțumit. Din copilărie el îmi cunoștea mai bine tendințele și le modelase după voia lui. 

În ciuda opoziției, am rămas cu brațele deschise în fața furiei interioare, continuând să arăt înțelegere și compasiune. Straniu, după un timp, negrul a început să se lumineze. În cele din urmă, o scânteie albă a izbucnit din interior, transformându–se într-o flacără strălucitoare. Raze de lumină mi-au inundat simțirea cu iubire, compasiune, curaj, speranță și bucurie. Astfel, frământarea mea lăuntrică a dispărut într-un plenar sentiment de pace și liniște. 

Rămânând calm în mijlocul nopții 

Pe măsură ce orele nopții treceau, am rămas calm, observând obiectele din jurul meu. Sunetele mașinilor și ale trenurilor se împleteau într-o țesătură de voci neștiute. Pentru prima dată le-am auzit nuanțele lor distincte. Ziua, prins fiind în felurite activități, percepeam doar un zgomot continuu care se suprapunea peste activitatea mea obișnuită. Dar acum, învăluit de întuneric, totul era diferit, tainele începând să se dezvăluie în adevăratele lor esențe. 

Și am realizat că în lumea zilei, auzul este secundar. Dar în lumea nopții, vederea se retrage în fundal, permițând urechii să perceapă bogăția completă a tonurilor ce se reflectă în cuprinsul lumii. Simțul tactil, de asemenea, s-a amplificat, oferind nuanțe inedite asupra universului complex al existenței. Acest simț îndeobște neglijat, mi-a solicitat atenția și m-am întors astfel către el, cu calm și blândețe. Apoi mirosul și gustul s-au ridicat și ele la suprafață, eliberate fiind de sub dictatura restricțiilor din timpul zilei. Și astfel, am zăbovit o vreme asupra complexității senzațiilor percepute și a semnificațiilor pe care le descopeream. În cele din urmă, am adormit liniștit, bucurându-mă de un somn odihnitor și regenerator. 

Conlucrarea corpului cu mintea 

Într-una dintre zile, am început să practic, pas cu pas, câteva mișcări artistice menite să-mi risipească anxietatea care însoțea de obicei astfel de clipe. Am început cu degetele, palmele și brațele, mișcându-le încet în exerciții simple. Am fost atent la tensiunea dintre diferitele zone, notând locurile unde apărea durere. Și în loc să caut perfecțiunea tehnicii, m-am axat pe menținerea unității mișcării. Interesant, și alte părți ale corpului au participat, încordându-se, schimbându-și poziția sau devenind mai sensibile. Am înțeles astfel că orice mică mișcare a unei părți a corpului modifică întregul ansamblu. Am continuat să identific acest sentiment de unitate, care s-a extins treptat până la fuziunea cu trăirile interioare. Și după un timp, am simțit o bucurie profundă, care mi-a umplut sufletul de fericire. 

Pășind cu încredere în munca zilnică 

Astăzi m-am trezit foarte devreme. Având timp, mi-am început meditația imaginându-mă că mă aflu pe suprafața unui lac. Am abandonat toate tensiunile să pătrundă în mine, fără a le respinge. Desigur, primele au venit sentimentele întunecate. M-am acordat la trăirea lor și valuri de emoții au stârnit gânduri apăsătoare. Amintiri dificile au apărut, încercând să-mi capteze atenția. Nu le-am evitat, iar curând poveștile lor au început să se desfășoare, ispitindu-mi imaginația. Dar m-am limitat să le privesc, concentrându-mă pe formele lor, nu pe intriga lor. După un timp, au apărut noi sensuri, încercând să integreze întreaga mea experiență trecută. Cu bucurie am observat cum un sentiment global de bine a înlocuit starea apăsătoare a orelor matinale. Cu adâncă mulțumire mi-am încheiat meditația, pășind cu încredere în munca zilnică a vieții mele.