Nevoia de a te ruga se naște din dorul tainic al cunoașterii lui Dumnezeu, impuls ce transcende cele mai nobile aspirații ale sufletului omenesc. Și imediat realizezi că lumea aceasta este prea mică pentru orizontul imaginației creatoare zămislit de umilul act al rugăciunii. Și întreg cuprinsul se transformă în chip miraculos de îndată ce lași ca grija să dispară, iar credința să se înalțe cu putere către cer, până când dorința interioară se întâlnește cu iubirea profundă a Omului Primordial, a Celui din cer, născut și pe pământ.
Este iubirea Celui Sfânt ce te atrage
să te înalți prin glas lăuntric către El
pentru a te întâlni la adăpostul boltei albastre
cu Cel ce se află deja în sufletul tău.
Dar este mai mult decât o vorbire,
dorul profund ce se exprimă prin tine acum,
cu trăiri ce transmit o năzuință eternă
de a rămâne pentru totdeauna cu El pe pământ.
Fiindcă această lume este cerul nostru
pe care Domnul anume l-a zămislit
pentru a fi un templu al slavei Sale,
ce se descoperă în toate și în tot.
Iar ceea ce se numește drept rugăciune,
acea nobilă cugetare rostită în tăcut,
devine un dialog de trăiri iubitoare,
ce împletesc pe Cel din cer cu Cel de pe pământ.
