Condamnarea și contemplarea sunt diametral opuse. Există astfel o excludere a domeniului suferinței din clipa în care începi să practici urmărirea atentă, cu pasiune și dor, a realității înconjurătoare până la o deplină identificare și uitare cu elementele componente ale lumii. Și astfel, ignorând asperitățile pe care le întâlnești involuntar pe cărarea propriului destin, te ancorezi puternic în fundamentul invizibil al existenței, aceasta fiind rămânerea în substratul profund al nemărginirii.
Și lumea devine un paradis sub privirea ta,
înveșmântată în culorile nemărginirii fără de egal,
care se nasc din împletirea armonioasă a cerului
cu întinsul necuprins al suprafeței pământului.
Iar tăria revine ca o forță ascendentă în corpul tău,
într-o progresie ce întrece așteptarea imaginației
și învinge regresia în neantul distrugerii
prin descătușarea latenței nemuririi din ființa ta.
Este un salt viguros spre infinitul creației măiastre,
ce se naște din contemplarea albastrului răspândit
pe întinsul sidefiu al boltei cerești de deasupra
cu îmbinarea cu veșnicia clipei ce în etern rămân.
Iar chipul Celui Primordial îl zărești acum peste zare,
cum treptat se apropie de templul sfânt al planetei Pământ,
până la o întoarcere a destinului creației originare,
ce se renaște din iubirea Celui fără de sfârșit.
