Verbele „a face„ și „a fi” constituie fundamentele existenței tale din care se desprinde fiecare parte a impactului prezenței tale în lume. Însă, prioritatea acordată de înțelepciune verbului „a fi” derivă din înțelegerea profundă a realității, în care nu se poate întreprinde nimic din elemente inexistente. Și privind la propria viață, constați cu surprindere că accentul pe care-l acorzi verbului „a face” deseori constituie o utopie ce nu are temei dacă nu ai cultivat în prealabil calitatea de „a fi”, adică de a exista aici și acum pe pământ.
Lumea este marcată de iureșul de a face
tot ce îi vine prin minte în chip spontan,
trecând prin iluzii ce sunt doar ficțiuni
în oceanul de gânduri al deșertăciunii.
Înțelepciunea vine însă dintr-o altă parte,
întemeiată trainic pe ceea ce este real,
dând la o parte năluca tulburării ce te abate
de la ceea ce există către ceva în zadar.
Fiindcă orizontul lumii apare ca un abur
ce apare puțină vreme pentru a dispărea,
dar proiecția albastrului cer este destinată
să rămână de-a pururi în cuprinsul etern.
Iar tu alegi acum să mergi pe drum mai departe
pe cărarea ce există chiar înaintea ta,
și lași să treacă iluzia fermecătoare a căii
ce te conduce niciunde și te irosește în zadar.
