Cu bucurie și emoție am plecat în acea zi către școala de pe strada Venus. Nu știam ce va urma. Mergeam alături de mama pe aleea care șerpuia printre blocuri dinspre strada Neptun, unde locuiam. Nu știam ce va urma. Eram îmbrăcat pentru prima dată în uniformă. Cu ghiozdanul în spate, pășeam automat, aparent fără să știu unde. Însă, îmi părea rău de copilăria pe care simțeam că o lăsam în urmă în acele clipe.
Era pe data de 16 septembrie 1974, când toată generația mea, născută în anul 1968, începea marea aventură școlară. Adică în urmă cu cincizeci de ani pășeam către instituția care trebuia să mă educe pentru a crește ca adult productiv și responsabil în societatea din care am apărut.
Dar nu doream școala. Îmi plăcea să mă joc. Să simt libertatea timpului în care să pot face orice îmi trecea prin minte. Nu refuzam ideea de învățare, dar nu într-un mediu înregimentat în care să stai nemișcat în bancă ore în șir și să asculți în tăcere ceea ce are să-ți spună autoritar un cadr didactic lipsit de sentimente.
De fapt, mi-aș fi dorit ca ultimul an de grădință, grupa mare, să fi fost prelungit folosind metoda captivantă a jocului. Da, îmi plăcea să învăț fără constrângerea pedepselor și amenințărilor, de care auzisem de la copii mai mari care erau la școală. Gândul că voi fi supus unui asemenea tratament mă determina să-mi doresc o altă variantă decât școala. Însă, nu se putea altfel.
Am ajuns în curtea din spatele școlii. Întregul platou era plin de elevi de toate vârstele cuprinse între șase și patrusprece ani. Fiind în uniforme, toți păream cumva la fel, exceptând diferența de vestimentație dintre băieți și fete.
Au început să se strige clasele. Numele erau rostite conform cu repartiția elevilor. Mama era foarte atentă. Se striga acum clasa I. Eram mulți. În jur de vreo șase clase de treizeci de elevi fiecare. Poate chiar mai multe.
Și atunci am realizat că eram generația care copleșea numeric pe cei de dinaintea nostră, ba chiar, și pe cei de după noi. Asemenea unui talaz uriaș, generația mea urma să înainteze prin tot sistemul educațional, măturând la propriu structurile de învățământ, nevoite să se adapteze la un număr de elevi cum nu a mai fost și nici nu va mai fi în istoria României.
Dar numele meu nu a fost strigat. Neliniștită, mama s-a dus la secretara școlii pentru a mă căuta pe listă. Dar nimic. Nu apăream pe nicio listă. Ce fericit eram!
„Ce ne facem Tavi? Nu te-au găsit pe nicio listă. Cum este posibil așa ceva?” m-a întrebat mama nedumerită.
Am așteptat mai mute clipe, după care, cu seninătate și bucurie i-am spus:
„Nu te supăra mamă! Nu este nimic că nu m-au găsit pe listă! Mai venim încă o dată și la anul! Poate atunci voi fi pe listă!”
După ce au intrat toți copii la clasă și s-a făcut prezența, s-a descoperit că un băiat cu același nume de familie ca mine, dar având prenumele Ovidiu, era de negăsit. Și astfel, conducerea școlii a realizat că era vorba despre mine. Ce păcat!
Am fost nevoit să mă despart de mama și să mă duc la clasă.
O învățătoare acră la figură și în vorbire m-a privit cu severitate de cum am intrat în clasă. Copiii stăteau nemișcați în bănci. Ce situație nefirească! Păreau că sunt niște păpuși încremenite, ce nu schițau niciu gest.
„Nu va fi ușor,” mi-am spus. Aveam banca spre fereastra care dădea pe strada Apolo. Puteam zări blocurile de vis-a-vis. Iar cerul era așa de frumos. Copacii foșneau atât de plăcut.
„Nu te mai uita pe fereastră!” m-am trezit din reverie sub răsuflarea friguroasă a învățătoarei.
Și așa a trecut prima zi. Am venit cu nevinovăția copilăriei și am plecat având în suflet pentru prima dată senzația de frică amestecată cu teama de pedeapsă. Ce diferență!
Iar peste un an, urma divorțul părinților și ducerea mea în altă localitate.
Și acum regret acei ani ai minunați ai copilăriei, care ar fi putut fi prelungiți cu încă unul dacă nu aș fi fost găsit pe listă și nici nu ar fi existat acea deducție că eu sunt copilul care lipsea. Totul ar fi fost altfel. Chiar întreaga mea viață. Ce păcat! Copilăria unei generații se încheia abrupt pe data de 16 septembrie 1974.
